Omerta (12)

Mario Puzo

Pe urmă, brusc, imaginea se inunda de culoare. Un bărbat îmbrăcat elegant se îndrepta spre o oală de supă cu o farfurie goală şi îi spuse unei tinere frumoase: 
— Pot să capăt şi eu nişte supă? Am auzit că este nemaipomenită. Tînăra îi aruncă un zîmbet radios şi îi turnă supă cu polonicul în farfurie. 
Apoi imaginea se mută îhtr-un supermarket şi se opri pe un raft plin cu conserve de supă cu eticheta „Calcutta". O voce din off recită: „Supa Calcutta dă viaţă săracilor şi bogaţilor deopotrivă. Oricine îşi poate permite una dintre cele douăzeci de varietăţi de supă delicioasă. Reţeta originală a Maicii Tereza." 
— Cred că e de bun-gust, spuse Harrison. 
Marcantonio ridică din sprîncene. 

Harrison introduse o nouă casetă. O fotografie strălucitoare a prinţesei Diana în rochie de mireasă umplu ecranul, urmată de alte fotografii cu ea în Palatul Buckingham. Apoi, dansînd cu Prinţul Charles înconjurată de suita sa regală, cu toţii mişcîndu-se frenetic. Vocea din off comentă: 
— Orice prinţesă merită un prinţ. Dar această prinţesă avea un secret. 
Un fotomodel tînăr ţinea în mînâ o sticlă de parfum pe care se citea clar eticheta. 
Comentatorul continuă: 
— Cu un flacon de parfum Princess, puteţi şi dumneavoastră pune mîna pe un prinţ — fără să vă preocupe nici o clipă mirosurile vaginale. 
Marcantonio apăsă pe un buton de pe biroul lui şi ecranul se înnegri. 
Harrison spuse: 
— Stai, mai am cîteva. 
Marcantonio clătină din cap. 
— Richard, sînt uimit de inventivitatea ta — şi de lipsa ta de sensibilitate. Aceste reclame nu vor apărea niciodată în reţeaua mea. Harrison protesta. 
— Dar o parte din cîştiguri se donează în scopuri caritabile — şi sînt de bună calitate. Speram să conduci tu toată afacerea. Sîntem prieteni buni, ce Dumnezeu! 
— E adevărat, spuse Marcantonio, dar răspunsul rămîne nu. Harrison clătină din cap şi puse casetele la loc în cutie. 
Marcantonio întreba zîmbind: 
— Apropo, cum a mers spotul cu Gorbaciov? 
Harrison ridică din umeri. 
— Infect. Bietul ticălos n-a fost în stare nici măcar să vîndă pizza. 
Marcantonio mai puse la punct unele treburi şi se pregăti pentru programul de seară. Astăzi trebuia să participe la decernarea Premiilor Emmy. Pentru reţeaua lui, care avea cîteva nominalizări, erau rezervate trei mese mari pentru directorii executivi şi staruri. Partenera sa din acea seară era Matilda Johnson, o celebră prezentatoare de ştiri. 
Biroul lui avea un apartament cu dormitor, baie, duş şi un dulap plin cu haine. Râmînea adeseori peste noapte aici cînd lucra pîhâ tîrziu. 
La ceremonie numele lui fu menţionat de cîţiva cîştigâtori din reţeaua sa ca fiind hotârîtor pentru succesul lor. Acest lucru era întotdeauna plăcut. Dar în timp ce aplauda şi săruta obraji, se gîhdea la toate ceremoniile cu înmînări de premii şi la dineurile la care trebuise să participe în timpul anului: Oscaruri, Premiile Publicului, Premiile AFI şi alte ceremonii speciale în onoarea starurilor în vîrstâ, a producătorilor şi a directorilor. Se simţea ca un profesor care îi premia cu o steluţă pentru tema bine efectuată pe elevii din şcoala primara, care alergau acasă sâ le arate mamelor ce primiseră. Dar apoi se simţi ruşinat preţ de o clipă pentru această maliţiozitate oamenii îşi meritau onorurile, aveau nevoie de admiraţie la fel de mult ca de bani. 
După ceremonie, se amuză privindu-i pe actorii cu referinţe neînsemnate cum încercau sâ-i impresioneze cu calităţile lor pe cei ca el, care aveau relaţii, şi pe editoarea unei reviste de succes, care era curtată de cîţiva scriitori neprofesionişti. Ii observa expresia circumspecta, cordialitatea prudenta şi rece, de parcă ar fi fost Penelopa în aşteptarea unui pretendent mai cunoscut. 
Apoi veneau prezentatorii şi celebrităţile de televiziune, bărbaţi şi femei inteligenţi, carismatici şi talentaţi, care se confruntau cu delicioasa dilemă de a curta staruri cărora voiau să le ia interviuri, descurajîndu-i în acelaşi timp pe cei care nu erau îhca suficient de importanţi. 
Actorii străluceau de speranţa şi dorinţă. Erau deja destul de cunoscuţi ca să facă saltul de la micul la marele ecran şi sâ nu se mai întoarcă niciodată de unde plecaseră - aşa credeau în acele momente. 
La sfîrşit, Marcantonio era extenuat; zîmbetul continuu de entuziasm, tonul încurajator folosit faţă de cei care pierduseră, nota de exuberanţă afişată faţă de cîştigâtori îl epuizaseră. Matilda îi şopti: 
— Vii la mine puţin mai tîrziu? 
— Sînt obosit, răspunse Marcantonio. Am avut o zi şi o seară grea. 
— Nici o problemă, spuse ea înţelegătoare, ştiind că amîndoi aveau un program încărcat. Sînt în oraş încă o săptâmînă. 
Erau prieteni buni, pentru că nu trebuiau să profite unul de celalalt. 
Matilda era pe picioarele ei. Nu avea nevoie de un mentor sau de un protector. Iar Marcantonio nu lua niciodată parte la negocierile cu talentele de la Ştiri; asta era treaba şefului cu problemele de afaceri. Viaţa pe care o duceau amîndoi făcea imposibil un deznodămînt matrimonial al relaţiei lor. Matilda călătorea foarte mult, iar el lucra cincisprezece ore pe zi. Dar erau prieteni intimi, care îşi petreceau cîteodatâ noaptea împreună. Făceau dragoste, bîrfeau despre afaceri şi apăreau împreună la reuniuni sociale. In rarele cazuri cînd Matilda se îndrăgostea de cineva, nu se mai vedeau noaptea. Marcantonio nu se îndrăgostea niciodată, deci pentru el asta nu reprezenta o problemă. 
In această noapte simţea o oarecare silă faţă de lumea în care trăia. 
Aşa că fu aproape încîntat cînd îl văzu pe Astorre care îl aştepta în holul blocului unde locuia. 
— Hei, mă bucur să te văd, spuse Marcantonio. Unde-ai fost? 
— Am avut treabă, răspunse Astorre. Pot să urc să bem ceva? 
— Sigur, spuse Marcantonio. Dar ce eşti aşa misterios? De ce n-ai dat un telefon? Puteai să aştepţi aici în hol ore întregi. Urma să mă duc la o petrecere. 
— Nici o problemă, spuse Astorre. 
Il ţinuse sub observaţie pe vărul său toată seara, în apartament, Marcantonio prepară băuturi pentru amîndoi. Astorre părea puţin stînjenit. 
— Ai posibilitatea să iniţiezi proiecte la tine în reţea, nu-i aşa? — Asta fac tot timpul, spuse Marcantonio. 
— Am un proiect pentru tine, spuse Astorre. E legat de uciderea tatălui tău. 
— Nu, spuse Marcantonio. 
Era „nu"-ui lui devenit celebru, care, în derularea afacerilor, tăia orice cale de discuţii ulterioare. Dar pe Astorre nu-l intimida cîtuşi de puţin. 
— Nu mă refuza în felul asta, spuse Astorre. Nu am de gînd să-ţi vînd nimic. E ceva legat de siguranţa fratelui şi a surorii tale. Şi a ta. îi aruncă un zîmbet larg. 
— Şi a mea. 
— Spune-mi, spuse Marcantonio. 
II vedea pe vărul lui într-o lumină cu totul nouă, uimitoare. Era posibil să fie ceva de capul acestui băiat fericit şi nepăsător? 
— Vreau să faci un documentar despre F.B.I., spuse Astorre. In particular despre cum a reuşit Kurt Cilke să distrugă cea mai mare parte a Familiilor mafiote. Ar avea o audienţă fără precedent, nu-i aşa? 
Marcantonio dădu din cap. 
— Unde vrei să ajungi? 
— Nu reuşesc să adun date despre Cilke, îi mărturisi Astorre. Ar fi prea periculos să încerc. Dar dacă tu faci un documentar, nici o agenţie guvernamentală nu va îndrăzni să te calce pe bătături. Poţi sâ-i afli adresa de acasă, trecutul, cum operează şi ce loc ocupă în structurile de putere ale Biroului. Am nevoie de toate aceste informaţii. 
— F.B.I.-ul şi Cilke nu vor coopera niciodată, spuse Marcantonio. 
Asta va face ca realizarea emisiunii să fie foarte dificilă. Făcu o pauză. 
— Nu-i ca pe vremuri, cînd era Hoover director. Tipii ăştia noi joaca foarte strîns. 
— Poţi s-o faci, spuse Astorre. Am nevoie să o faci. Ai o armată de producători şi de reporteri de investigaţii. Trebuie sa ştiu totul despre el. Totul. Pentru că sînt convins că face parte dintr-o conspiraţie împotriva tatălui tău şi a familiei noastre. 
— Asta e o teorie cu adevărat nebunească, spuse Marcantonio. 
— Sigur, recunoscu Astorre. Poate sâ nu fie adevărată. Dar ştiu sigur că nu a fost o simplă reglare de conturi între bande. Şi ştiu că Cilke are un stil foarte ciudat de a cerceta. De parcă ar vrea să şteargă urmele, nu sâ le scoată la iveală. 
— Dacă te ajut să capeţi informaţiile astea, ce o să faci după aceea? Astorre întinse mîinile şi zîmbi. 
— Ce aş putea să fac, Marc? Vreau numai să ştiu. Poate că fac un tîrg care să scoată familia din cauză. Şi va trebui să mă uit la documente. N-o să fac nici o copie. N-o să te compromit. 
Marcantonio se uită lung la el. Mintea lui încerca să vadă dincolo de faţa plăcută şi plină de farmec a lui Astorre. Ii spuse gîhditor: 
— Astorre, sînt curios să ştiu ceva. Bătrînul ţi-a lăsat pe mînâ con-
trolul întregii averi. De ce? Eşti doar un importator de macaroane. Intotdeauna te-am considerat un excentric fermecător, cu jacheta ta stacojie de călărie şi mica ta formaţie. Dar bătrînul nu s-ar fi încrezut niciodată în omul care păreai să fii. 
— Nu mai cînt, spuse Astorre, zîmbind. Şi nici nu mai călăresc aşa de mult. Don Aprile a fost întotdeauna un bun cunoscător al oamenilor; a avut încredere în mine. Ar trebui să aveţi şi voi. 
Făcu o scurtă pauză, apoi spuse cu o sinceritate absolută: 
— M-a ales pe mine pentru ca voi, copiii lui, să nu luaţi în piept greutăţile. M-a ales şi m-a pregătit. Mă iubea, dar de mine se putea lipsi. E simplu ca bună-ziua. 
— Ai puterea să ripostezi? întrebă Marcantonio. 
— O, da, spuse Astorre şi se lăsă pe spate în scaun, aruncîndu-i un zîmbet vărului său. 
Era un zîmbet voit sinistru, pe care un actor de televiziune l-ar fi folosit ca să arate cît era de diabolic, dar pe faţa lui Astorre se citea atîta bună dispoziţie şi atîta umor, încît Marcantonio izbucni în rîs şi spuse: 
— Asta-i tot ce trebuie să fac? Nu voi fi implicat mai departe? 
— Nici nu ai capacitatea să mergi mai departe, îl asigură Astorre. 
— Pot să mă gîndesc cîteva zile? 
— Nu, spuse Astorre. Dacă spui nu, voi fi singur împotriva lor. Marcantonio dădu din cap. 
— îmi placi, Astorre, dar nu pot s-o fac. E prea riscant. 
Intîlnirea cu Kurt Cilke în biroul lui Nicole se dovedi a fi o surpriză pentru Astorre. Cilke venise cu Bill Boxton şi insistase ca Nicole să fie prezenta. Fu foarte direct. 
— Am informaţii cum că Timmona Portella încearcă să înfiinţeze un fond de un miliard de dolari în băncile voastre. E adevărat? — E o informaţie privată, spuse Nicole. De ce ţi-am oferi-o? 
— Ştiu câ a făcut aceeaşi propunere pe care i-a fâcut-o şi tatălui vostru. Şi tatăl vostru a refuzat-o. 
— De ce F.B.I.-ul e interesat de toate acestea? întrebă Nicole pe un ton iritat, vrind parcă să spună:„Ia mai duceţi-vâ dracului!" 
Cilke refuză să se enerveze 
— Credem câ vrea sâ spele banii obţinuţi pe droguri, îi spuse el lui Astorre. Vrem să cooperaţi cu el ca să putem urmări operaţiunea. Am dori sâ angajaţi cîţiva contabili federali în anumite funcţii în banca voastră. 
Deschise mapa. 
— Am cîteva hîrtii pe care aş vrea sâ le semnaţi şi care vâ vor proteja pe amîndoi. 
Nicole îi luâ hîrtiile din mînâ şi citi foarte repede cele doua pagini. 
— Nu semna, îl preveni ea pe Astorre. Clienţii băncii au dreptul la intimitate. Dacă vor sâ-l cerceteze pe Portella, trebuie sâ aducă un mandat. 
Astorre luă hîrtiile şi le citi. Ii zîmbi lui Cilke. 
— Am încredere în tine. 
Semnă hîrtiile şi i le înapoie lui Cilke. 
— Şi voi ce oferiţi? Cu ce ne alegem în schimbul cooperării? 
— Cu mîndria că v-aţi făcut datoria de buni cetăţeni, spuse Cilke. 
O scrisoare de mulţumire din partea preşedintelui şi oprirea acţiunii de verificare a băncilor voastre, care v-ar crea destule necazuri dacă nu sînteţi absolut curaţi. 
— Ce-ar fi să ne daţi şi ceva informaţii despre asasinarea unchiului meu? spuse Astorre. 
— Sigur, consimţi Cilke. Dă-i drumul. 
— De ce nu a existat nici o supraveghere din partea poliţiei la ceremonia de confirmare? întrebă Astorre. 
— Aşa a decis comandantul detectivilor, Paul Di Benedetto, răspunse Cilke. Şi mîna lui dreaptă, o femeie pe nume Aspinella Washington. 
— Şi cum se face câ n-a existat nici un observator F.B.I.? 
— Mă tem că asta a fost decizia mea, spuse Cilke. N-am considerat că mai era nevoie. 
Astorre clătină din cap. 
— Nu cred că pot să-ţi dau imediat răspunsul la propunerea ta. Am nevoie de cîteva sâptâmîni să mă gîndesc. 
— Dar ai semnat deja hîrtiile, spuse Cilke. Aceste informaţii sînt secrete. Poţi fi acuzat dacă dezvălui conversaţia pe care am purtat-o. 
— De ce aş face-o? întrebă Astorre. Pur şi simplu nu vreau să intru în afaceri bancare nici cu F.B.I.-ul, nici cu Portella. 
— Mai gîndeşte-te, îl sfătui Cilke. 
După plecarea celor doi agenţi F.B.I., Nicole se întoarse furioasă spre Astorre: 
— Cum ai îndrăznit să te opui deciziei mele şi să semnezi hîrtiile?! A fost o prostie din partea ta. 
Astorre îi aruncă o privire fioroasă; era pentru prima dată cînd Nicole vedea la el un semn de mînie. 
— Se simte în siguranţă avînd hîrtia aia semnată de mine, spuse Astorre. Şi exact aşa vreau să se simtă. 


va urma