ORBITOR (64)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Dar în aceeaşi clipă în care-mi croiam micul meu plan de evadare ştiam că nici o fugă nu e po­sibilă, că înseşi gîndurile ce-mi trecuseră prin minte fuseseră deja prevăzute şi urzite în marea ţesătură pentru cine ştie ce sime­trie, ce necesitate narativă... Şi că dac-aş începe să mă plîng şi să mă vaiet, fiecare sunet pe care l-aş scoate ar trece printr-un la-ringe deja conceput atunci cînd naratorul a scris «laringe». Şi dac-aş tăcea, tăcerea mea ar fi deja prevăzută, şi dacă m-aş omo­rî, cuţitul ar rămîne-mplîntat veşnic în inima mea, dar nimic nu s-ar petrece cu adevărat..." Se-ntorseseră apoi pe acelaşi culoar şi o cotiseră la dreapta, pe sub aceleaşi tavane nefiresc de înalte. Merseră un timp nedefinit pe culoarul transversal, pînă ajunse-ră-n capăt, la draperia grea de catifea stacojie. Pătrunseră-ntr-o odaie întunecată, ale cărei ferestre aveau obloanele trase. Aici tapetul de pe coridor lăsase locul unei vopsele grosolane de ulei, vernil, aidoma celor cu care se vopsesc pereţii spitalelor şi-ai închisorilor. Vopseaua era coşcovită, şi grămăjoare de pelicula, jupuită de pe pereţi, se-nşirau de-a lungul odăii. Sub jupuituri, pereţii-şi arătau adevărata culoare, vineţiu-vişinie, aidoma petelor din naştere pe care unii le au pe obraz, acoperindu-le, ca umbra unor aripi sinistre, jumătate de faţă. În cameră erau un bufet vechi, cu furnirul desprins, mobilă pretenţioasă, plină de sculpturi şi intarsii de lemn preţios, o masă ovală din aceeaşi garnitură, aco­perită cu un macrame uriaş, cîteva scaune cu fundul tapiţat şi, deasupra uşii, o pendulă atît de înaltă şi de îngustă, încît ajungea pînă la tavan, iar cadranul ei abia se zărea, pierdut într-o ceaţă cafenie. Fireşte, pendula era acum doar un decor inutil, aseme­nea bufetului încărcat de ceşcuţe şi bibelouri cu porţelanul în­gălbenit, în centrul mesei, între patru lumînăn scurte şi groase, cu un noroi de ceară la bază care arăta că ardeau de mult, se afla un terariu de sticlă în care zăcea nemişcat, pe nisip, cel mai mare păianjen pe care Herman îl văzuse vreodată. Pîntecele lui sfe­ric era cît un cap de copil şi era complet îmblănit, negru strălu­citor, ca şi labele scurte şi puternice, ca şi cefalotoracele mus­culos de sub care ieşeau două căngi veninoase, singurele diferit colorate, căci erau de culoarea sîngelui. Herman şi Soile se aşe­zară la masă, pe cînd femeia mai în vîrstă scotea din bufet far­furioare de cristal şi linguriţe minuscule de argint patinat, apoi, de undeva, de dedesubt, vasul în care se afla dulceaţa. Herman îndrăznise să-şi aşeze mîna peste-a lui Soile, iar ea nu şi-o re­trăsese. Mîna ei era plinuţă, cu pielea uscată şi nespus de subţi­re. Mîncaseră atunci dulceaţa de nuci verzi în tăcere, de unde­va apăruseră şi nişte pahare cu apă foarte rece, atît de pline, că apa se curba deasupra buzei paharelor ca nişte lentile ce arun­cau lumini subţiri pe pereţi. Macrame-ul ce acoperea masa ova­lă era fascinant şi ciudat. Avea formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur. Fiecare din cele şapte cercuri avea şi el formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur, şi fiecare dintre noile petale avea şi ea formă de floare, cu un cerc în mijloc şi alte şase-mprejur, şi tot astfel la nesfîrşit, pînă-n adîncul adîncului ideii de spaţiu. Herman îşi trecea mîna peste ochiurile de aţă-mpletită, crem, simţindu-le rugozitatea. "Fractali", gîndi el, "fractali peste tot şi întotdeauna". Lumea părea rotundă şi netedă ca un cocoloş compact de hîrtie, pictat pe dea­supra cu pămînturi, oceane, păsări şi flori, dar dac-ai fi putut des­face hîrtia şi dac-ai fi netezit-o cu palma, ţi s-ar fi revelat ade­văratul desen, din care toţi şi toate făceau parte. Ai fi-nţeles atunci că păsările şi florile erau iluzorii: un lotus deschis putea reuni, într-o formă întîmplătoare, o parte din fesa unei spălăto­rese, cocoşul unei archebuze, harta unei ţări şi modelul stereo-chimic al unui virus, aflate-n părţi îndepărtate ale coalei, iar un strop de rouă de pe-o frunză de mărar putea fi, de fapt, străluci­rea dintr-un ochi de curtezană hitită de acum trei milenii. Rea­lul nostru familiar desfăcea doar patru dimensiuni, ca patru largi petale întinse, pe cînd celelalte şapte rămîneau strîns înfăşurate într-un cocon submicroscopic, păstrînd în pliurile lor, nescoase la lumină niciodată, halci uriaşe din povestea noastră, căci fiecare fir de păr al nostru avea lungime, lăţime şi adîncime şi flutura-n timp, dar în acelaşi timp răsucea-n sine şapte mistice petale, niciodată revelate şi ştiute. Cum arătau formele şi cu­lorile în dimensiunea a cincea, a şasea, a şaptea? Ce ochi de briliant deschideam cu toţii în a zecea dimensiune? Maeştrii supremi în arta ongami aruncau în apă un ghemotoc de hîrtie, din care prindea să se desfacă, în mii de pliuri şi colţişoare, o fantastică floare de lotus. Herman ştia că lumea-ntreagă era o astfel de floare de hîrtie, scrisă pe toate părţile şi aşteptînd să se desfacă în lacrima unui ochi uriaş. Că fiecare punct al lumii aştepta ace­eaşi explozie, netezire, desfăşurare. Ştia că toţi sîntem pachete organice şi că avem, cocoloşită sub ţeastă, o cîrpă de neuroni care-ntinsă ar fi fost cam cît patru coli de hîrtie. Din cauza-ncreţiturilor ei, zone îndepărtate deveneau deodată vecine şi se re­uneau în simboluri absurde, în mituri nevrotice, în ceremonii ce nu duceau nicăieri. Fractali, turbioane, ecuaţii nelineare, pli­uri... Cascade horociclice, păpuşi ruseşti vîrîte una în alta... Spa­ţii gravide cu spaţii gravide cu spaţii... Şi totuşi nu aceasta era realitatea, istoria nu era aleatorie şi turbionară decît pentru cei care, încreţiţi şi boţiţi o dată cu ea, trăiau în ghemotocul ei in­extricabil. Cine-o mototolise în palme? Ce autor o smulsese furios din manuscris şi-o aruncase la coş, înjurînd, blestemîn-du-şi lipsa de inspiraţie? Reunind astfel, pentru nimeni şi pen­tru nimic, pentru dezastru şi catastrofă, stele din diferite pla­nuri cereşti, fără legături între ele, în constelaţii în formă de car, de balanţă, de scaun, de păstor, de arcaş... Doi îndrăgostiţi, goi, se pot strînge în braţe în patul devastat, se pot muşca şi se pot pătrunde pînă la o contopire totală, fără să ştie că sînt din regiuni ultraîndepărtate ale poveştii. Două rotiţe dinţate, îmbinîndu-şi dinţişorii unii în alţii, încă n-au aflat că se află în cea­suri diferite. Totul trebuia netezit, totul trebuia realcătuit, recitit şi re-înţeles în logica iniţială a lumii. Totul trebuia decriptat, scos din criptă, aşa cum lumea întreagă fusese decriptată cîndva, cînd Unul strigase "Lazăre, ieşi la lumină!" Herman spera că marele autor avea să caute-n coşul cu hîrtii mototolite, avea s-o salveze pe cea aruncată la mînie, s-o îndrepte pe masă cu palma pînă ce "toţi munţii vor fi coborîţi şi toate văile vor fi înălţate", aşa încît lumea să devină din nou lizibilă. Pîn-atunci nu avea altceva de făcut decît să se-mbete, cu gîtul lui frînt de cine ştie ce pliu al coalei pe care era desenat, cu organele delabrate, cu ficatul martirizat, cu fiecare deget răsucit în altă direcţie (cute ale spaţiului, cute ale minţii), cu fiecare lacrimă şi fiecare ur-doare şi fiecare sclipire a irişilor lui albaştri rătăcite în alte epoci sau pierdute la parseci distanţă.

Dulceaţa-i aminti gustul şi consistenţa cleiului pe care, cînd era copil, îl desprindea de pe scoarţa vreunui prun ca să-l mes­tece apoi minute-n şir: fadă, cu coajă moale la suprafaţă şi flui-dă-n interior. Dar cînd fusese Herman copil? Unde era livada de pruni care-i venise acum, deodată, învelită într-o lumină mis­tică, în minte? Nu coborîse niciodată pîn-atunci în memoria lui dincolo de momentul în care, simţindu-se deodată transfi­gurat, cu facies de rege şi de Dumnezeu, deschisese uşa garsonierei lui de la opt şi privise cu altfel de aparat vizual şi absorbise în altfel de creier imaginea a trei copilaşi înspăimîntaţi, aproape străvezii în lumina ferestrei de la terasă, care-o luaseră la fugă, ţipînd, pe scări în jos. Afla abia acum că avusese şi copilărie, acum se desfăcea într-o zonă a scoarţei lui cerebrale o-ncrengătură de neuroni ce secretau, asemenea prunilor de altădată, boa­ba moale de clei a amintirii. Văzu o fracţiune de secundă lumea (cer cu nori de furtună, pruni şi corcoduşi micşorîndu-se-n per­spectivă către un gard de coceni putrezi, înnegriţi de ploi, mi­reasmă de fructe stnvite pe pămînt, crengi negre, rugoase, zgîrîind pielea, un bordei în depărtare, negru pe cerul fără de margini) prin ochi care priveau drept înainte şi nu în pămînt, percepu o clipă focul de curcubee al aripilor străinului care venea printre Şirurile de pomi către el. Se auzi chemat pe nume şi-ncremeni ca o statuie. Totul izolat ca o perlă de viaţa lui de acum, înde­părtat şi nici măcar îndepărtat, cum ar putea sta foarte aproape de tine femeia pe care-o iubeşti, dar care nu te iubeşte, închisă ţie fără speranţă. Cum stătea acum lîngă el Soile, plutind cu mama ei în altă dimensiune, răsucindu-se ca nişte foci în ape amniotice şi privindu-l uneori, nici măcar curios, cu ochii lor mari şi umbriţi, prin sticla groasă a marelui lor acvariu.

Duminica următoare le însoţise la tîrg, la Obor. Luaseră tramvaiul pe Ştefan cel Mare, trecuseră prin faţa Direcţiei Ge­nerale a Miliţiei, cu turnul ei crenelat, apoi prin dreptul blocului cu electrocasnice şi mobilă ― blocul lui, blocul tău, Mircea ― apoi li se desfăcuse, pentru cîteva secunde, perspectiva Aleii Circului, cu marea cupolă în depărtare... Trecuseră pe lîngă gar­dul spitalului Colentina, apoi pe lîngă policlinica de la Doctor Grozovici, lăsaseră-n urmă cinematograful Melodia şi trecuseră de Lizeanu. De-aici, şinele tramvaiului coborau spre pasajul de la Obor. Aici se dăduseră jos, traversaseră şi se afundaseră-n noroiul colcăitor de lume al vastei pieţe, o străbătuseră prin­tre tarabe puţind a varză stricată, miraţi de jegul incredibil al cîtorva ţărănci care vindeau prune uscate şi leuştean veşted, şi ieşiseră pe şina tramvaiului 1. În stînga, în depărtare, se ridi­cau turlele bisericii Sf. Dumitru, iar înainte aveau o fabrică de mase plastice, faţadă jalnică de geamuri înnegrite şi sparte. Mor­tăciuni hidoase zăceau pe marginea străzii. Lăturile întregii pieţe de legume erau vărsate aici la canal. Aici erau spălaţi cu furtunul peştii şi racii, încă vii, de la hala de-alături. Herman ura hala, în interiorul împuţit al căreia îşi amintea măcelăria cu pereţi de faianţă ca o morgă, unde cîrligele de care o dată atârnaseră jumă­tăţi de vită şi de porc clincheteau acum goale, unde măcelarii-n halate albe, pătate de sînge, şomau acum la o ţigară, unde butu­ruga pe care se tranşa carnea era acum uscată ca o piatră stră­veche. Foametea se aşezase de ani întregi în aceste hale ce ar fi trebuit să fie ale belşugului şi abundenţei. Marele mozaic de pe perete înfăţişa ţărani luptîndu-se cu coşuri de fructe, mînînd turme bogate ca-n Galaad, nemaiştiind unde să-şi pună priso­sul de grîne, legînd crengile pomilor ce se rupeau sub povara roadelor. Dar vasta hală, cu cele trei etaje ale ei, ca de-nchisoare model, era acum pustie. În vreo trei locuri se mai vindeau cartofi cît alunele, plini de ţărînă, şi borcane cu castraveţi palizi. Totuşi, femei amărîte tot mai intrau, sperînd că vor avea ce pune pe masa bărbatului şi copiilor.

Gardul de beton armat al fabricii de mase plastice avea-ntr-un loc o deschidere pe unde pătrundeau şi se bifurcau pe un imens maidan şine de cale ferată, ruginite, ieşite de mult din uz. Buru­ieni, rahaţi acoperiţi cu hîrtie de ziar, fiare răsucite îţi împiedi­cau drumul, dar nu-i descurajau pe cei ce se-ndreptau spre tîrgul de păsări şi animale mici. Oamenii-şi întindeau acolo, în ţărîna bătătorită, ziarele, Scînteia şi Sportul, pe care aşezau nu doar colivii cu papagali şi păsări cîntătoare, lădiţe cu porumbei, acvarii cu peştişori, genţi din care scoteau capul căţei fătaţi de-o lună, ci şi undiţe şi lansete, piese unsuroase de la diferite motoa­re, unelte, şuruburi şi balamale, cărţi jerpelite şi pătate, discuri vechi. Sărăcia tuturor sărea-n ochi şi, dacă nu erai din aceeaşi lume, te lăsa fără suflare: haine vechi de decenii, dinţi de metal, ochi tulburi de ţărani îndobitociţi de trudă. Femeile stăteau pe vine ca şi bărbaţii, lîngă cîte-un gard, lăsînd cu indiferenţă să li se vadă picioarele păroase şi chiloţii rupţi. Banii ce se iveau în mîini din cînd în cînd erau la fel de şifonaţi şi uzaţi, îmbătrîniţî de sărăcie, ca şi cei pe la care treceau. Cîte-o fetiţă-n rochie roşie de cîrpă, cîrpă pur şi simplu, ca de şters pe jos, îşi pupa pe ochi şi pe bot motanul birman pe care-l adusese să-l vîndă. Alt copilaş dădea degetul, să i-l ciupească, unui mic pa­pagal verzui, cu penele zbîrlite-n cap. Peste toţi se rostogoleau norii, cu marginea de jos cenuşie şi volute de-un alb luminos spre adînc. O lăsară pe Soile să privească, fascinată ca-ntotdeauna, peştii cu voal din micile acvarii, şi se-ndreptară spre fun­dul maidanului, unde muncitorii din fabrică depozitaseră, în vrafuri, table decupate şi fiare înecate-n rugină. Un bazinet aproape putred păstra pe fundul lui apă de la cine ştie ce ploaie, plină de mormoloci. Acolo era omul cu şoarecii, ţinîndu-şi pe genunchi cutia în care mişunau cobaii. Văzînd-o pe mama Soilei, bătnnul rînji şi-i întinse deja, în pumn, doi şoricei ce-i priveau printre degete. Femeia-i cumpără fără vorbă şi-apoi, dreaptă Şi aspră, îl trase pe Herman în spatele stivei de fiare. "Azi o să mai luăm ceva, ceva special pentru tine", îi spuse, privindu-l cu ochii ei reci şi totuşi suferinzi. Trecură prin spaţiul foarte îngust dintre zidul din spate şi stivă. Tot locul puţea a urină. Herman mergea după femeie ţinîndu-şi respiraţia cît putea de mult, dar drumul se lungea. Cotiră de mai multe ori, fiarele aveau colţuri care-i agăţau costumul, bălăriile crescute direct din zid îi pălmuiau faţa, dar voinţa femeii care-nainta nepăsător era mai pu­ternică decît dorinţa lui de a se-ntoarce la Soile. Soile, fata pu­foasă şi bună pe care-o găsise cînd credea că nu va fi nimeni, niciodată, în viaţa lui. Ajunseră, se pare, la destinaţie, pentru că din spaţiul împuţit delimitat de-un zid al fabricii, un şir de lăzi de gunoi cu zoaie pestilenţiale şi-un gard de crengi uscate, îm­pletite cu mărăcini, nu părea să mai existe ieşire. Aici puteai să vii ca să te ghemuieşti pe-o parte şi să mori. Ai fi zăcut, neştiut de nimeni, pînă carnea ţi s-ar fi topit, s-ar fi amestecat cu cîrpe-le-n care era-nfăşurată, ar fi făcut viermi albi şi graşi. Te-ar fi spă­lat ploi şi te-ar fi acoperit zăpezi, iar vara ar fi picat păsările din cer de duhoarea hoitului tău. "Aici e rectul oraşului, e sfincte-rul prin care se deşartă oraşul", gîndi Herman, ce se oprise lîngă femeie în mijlocul spaţiului cel strîmt, abject şi fără speranţă. Femeia însăşi părea îndoită, dar se-nsenină deodată: "Ah, aici era!", spuse, arătîndu-i, în gardul de nuiele şi spini, o poartă din crengi împletite, aproape cu neputinţă de observat. Herman mai văzu, înainte să se-ndrepte spre poartă, că-n zidul posomo­rit al fabricii era destul de sus o ferestruică, şi că prin ea se uita la ei, rîzînd cu gura fără dinţi şi cu saliva curgîndu-i pe bărbie, un bebeluş de cîteva luni ţinut în mîini, din spate, de cineva care purta o bonetă albă, enormă. În loc de zăvor, uşa gardului avea o scîndurică de lemn, ca a closetelor de la ţară. Femeia în negru deschise şi lui Herman i se-nfăţişă, dincolo de portiţă, o prive­lişte uluitoare.

Era o viroagă-ncărcată de flori, înconjurată de coline pe care se-nsoreau vii şi livezi. Era deasupra un cer adînc, de miez al miezului verii, inflamat de soarele aflat în centrul bolţii, în foto-sfera căruia limbi enorme de lavă se ridicau, făceau punţi orbi­toare şi se prăbuşeau lent, trimiţînd pînă jos, pe pămînt, un vînt de foc ce mătura priveliştea, aprindea boabele de rouă din cu­pele florilor şi transparentiza picioarele lăcustelor verzi ca iarba lipite de frunze. Norii-nspumaţi, cu contururi perfect delimi" tate, curgeau extrem de-ncet, lăsîndu-şi umbrele pe pămînt.

Coborîră-n viroagă, cu florile multicolore pînă la brîu, se mîn-jiră de polen şi de lichide cleioase picurînd din exuberantele potire, simţiră suind pe picioare miriapozi şi vacile-Domnului. Fumuri de mireasmă transparentă urcau către cer, fluturînd ca un păr buclat, dizolvîndu-se-n aer. În iarbă, sub paşii lor, mus­tea un pîrîiaş îngheţat, ce-şi răspîndea şuviţele lichide printre radăciniţe şi frunze rotunde, gălbui şi iriga cîţiva irişi ca hîrtia şifonată de indigo. Se aşezară-n partea cea mai joasă a văii, între tijele florilor, care aproape ca se-nchiseră peste ei. Aici pînza susurătoare de apă nu ajungea, dar aerul era el însuşi umed, verzui, iar vecinii lor indiscreţi erau lăcustele lungi cît palma, cu carnea verde şi aripi de iarbă aspră şi ochi roşii, holbaţi spre nimic. Filtrată prin petalele florilor, lumina cobora spre ei pur­purie, şofranie sau ca peruzeaua, vopsindu-le feţele cu stranii tatuaje. Femeia luă de pe-o tulpină o buburuză şi o lăsă să-i urce pe vîrful arătătorului pînă ce-şi luă zborul, deschizîndu-şi eli­trele punctate şi lăsînd să se vadă dedesubt zdrenţe de sticlă ca­fenie. Zburase stîngaci spre mameloanele colinelor îndepărtate. Curînd, hainele de pe ei deveniră jilave. Îşi priveau cu nesaţ feţele şi nu le venea să creadă: căci erau acum multicolori, şi cu­lorile de pe frunţile, nasurile, pomeţii şi buzele lor tremurau în asaltul vălurelelor de aer umed. Puteau vedea cum se-nchid şi se deschid stomatele frunzelor. Zăreau prin transparenţa frunzelor şi tulpinilor cum suie un lapte alb către inflorescenţe. Distingeau în petale, ca prin nişte pieliţe fragede, vase capilare, nervi, glomerule sudoripare. Unele aveau creste papilare ca de­getele, altele pleoape cu gene ca ochii, altele înălţau în miezul franjelor vişinii un pistil lung şi erect, cu o boabă limpede, cleioa­să în vîrf. Femeia se ridică în genunchi şi luă delicat, cu limba, picătura vîscoasă de pe cel mai apropiat pistil: "E dulce, e nec­tar", zise şi se lăsă iar între flori. Hainele umede i se lipiseră de trup, lăsînd să se vadă corsetul de plexiglas roz mulat pe fiecare curbă a corpului ei, şi capetele cu cheiţă ale şuruburilor cu care era încheiat. Rămaseră aşa, plouaţi de polen şi scăldaţi în dorin­ţă, pînă veniră, în fine, fluturii. Veneau din sutele de insectare «e muzeului Antipa, care-şi deschiseseră-ncet, în săli umbroa­se, capacele cu geam. Fluturii africani şi amazonieni, atît de mari încît abia dacă-ncăpea cîte-o pereche (mascul şi femelă într-un uimitor dimorfism sexual) pe satinul încreţit al unei cutii, îşi însufleţiseră picioruşele şi arcuşorul trompelor, întinseseră mă­ciuliile antenelor ca să poată comunica unii cu alţii şi, zvîcnind puternic din aripile ţepene ca de ţiplă, se smulseseră din acele care le străbăteau corpul pufos. Aripile prelungi, pictate de mînă cu peisaje, înluminiuri, personaje biblice şi oraşe ale vii­torului, îi ridicaseră-n aerul gelatinos, îngheţat, al sălilor cu diorame, iar ei urcaseră la etaj, fluturînd peste scările de marmură, filtraţi prin coastele marelui schelet de Dinotherium din sala cen­trală şi ieşiseră-n stoluri nesfîrşite prin ferestrele deschise larg spre piaţa Victoriei, aproape goală la acea oră. Tot cerul Bucu-reştiului se umpluse-n curînd de fluturi, mai mari decît două palme-mbinate astfel încît să arunce o umbră de fluture pe perete, mai strălucitori decît lumina oglinzilor pe care copiii le scoseseră la geamuri, încercînd să-i orbească şi să-i deruteze. Cu aripi de poleieli de ciocolată şi de felii de portocală, de secţi­uni extrem de subţiri prin cristale de feldspat roz, de lame de ras, de ostroave în mare, de lumi paralele, de inele ale lui Saturn, stîrnind, fiecare, la fiecare bătaie, cîte-un uragan devastator în Kalimantan sau în Hebride, se-ncrucişau leneşi peste acope­rişuri, se-ncîlceau în plopi şi-n platani, nimereau, prin geamuri deschise, în flacăra aragazelor şi-n patul îndrăgostiţilor, se-mple-teau în părul fetelor ieşite pe balcoane, coborau atraşi de ghiulurile de pe degetele ţiganilor, blocau circulaţia aşezîndu-se pe verdele sau roşul stopurilor, umpleau tunelele lungi şi negre ale metroului... Se opreau pe calcanul însorit al vechilor clădiri, se aşezau pe faţa statuilor decorative ce-ncadrau ferestrele vechilor clădiri, cîte-o rafală de vînt fierbinte-i izbea de metalul încins al vreunui tramvai cu vatmanul clopoţind înnebunit... Dintre zecile şi sutele de mii de fluturi ce năpădeau în fiecare zi Bucu-reştiul, aşa cum la ecuator plouă zilnic, doar o duzină reuşea să găsească locul în care spaţiul făcea o buclă ciudată, deschidea un sorb neaşteptat, prin fibra căruia, descompuşi în biţi de culoare şi tremur ca să fie recompuşi apoi, mai strălucitori ca-nainte, la destinaţie, fluturii norocoşi ajungeau în văioaga plină de flori din miezul oraşului, de unde nu mai trebuiau să se-ntoarcă nici­odată, ca toţi ceilalţi, în cutiile de sticlă de la muzeu. Acest flux şi reflux de fluturi, ca spuma valurilor pe ţărmul mării, făcea din Bucureşti cel mai fermecător oraş construit vreodată, căci faţadele de piatră, ipsos şi sticlă erau zilnic lustruite de aripi cati­felate, iar aerul rămînea mereu impregnat de un puf de solzişori irizaţi, care, traşi în plămîni, făceau ca traheea şi bronhiile să lumineze, vizibile-n piepturi ca nişte sucite tubuşoare de neon. Ora aceea, cu soarele arzînd ca un reactor nuclear în crucea bolţii, ora la care soseau fluturii şi-n care caisele făceau, în pomii livezilor dinprejur, o carne dulce ca mierea, o aşteptase mama Soilei, ghemuită lîngă Herman în crăpătura plină de flori. 

va urma