CORĂBIILE TIMPULUI (15)

STEPHEN BAXTER

Argonauţii temporali

Am cuprins cu mâna acel antebraţ plăpând şi l-am desprins de pe gâtul meu. Lângă mine, pe cadrul de nichel şi alamă, stătea răşchirat un trup păros – o faţă îngustă, cu ochelari, se afla în apropierea mea – iar mirosul dulceag-fetid, de Morloc, era pătrunzător!
— Nebogipfel.
Glasul său era subţire şi slab, iar pieptul părea să-i palpite. Oare îi era frică?
— Aşadar, ai scăpat. Şi atât de uşor...
Parcă era o păpuşă din cârpă şi păr de cal, agăţându-se cât era de mare de maşina mea Reprezenta o amintire a acelei lumi de coşmar din care fugisem; aş fi putut să-l arunc în afară într-o clipită, sunt sigur, dar mi-am stăpânit mâinile.
— Poate că voi, Morlocii, mi-aţi subestimat capacitatea de acţiune, i-am zis eu tăios. Însă tu – tu ai bănuit, nu-i aşa?
— Da. Exact în acea ultimă secundă... Cred că am devenit adeptul interpretării limbajului inconştient al trupului tău. Mi-am dat seama că intenţionai să pui în funcţiune aparatul – şi de-abia am avut timp să ajung la tine, înainte să... Crezi că ne-am mai putea îndrepta? Şopti el. Stau cam incomod şi mă tem să nu cad din maşina ta.
Se uită la mine în vreme ce eu mă gândeam la această propunere. Simţeam că trebuia să iau o decizie, indiferent care; îl acceptam ca tovarăş de călătorie în maşină – sau nu?
Însă n-aş fi fost în stare să-l arunc afară; mă cunoşteam prea bine!
— Of, foarte bine!
Şi astfel, ca doi Argonauţi Temporali, am executat un extraordinar balet, acolo, în mijlocul hăţişului care îl constituia maşinăria mea. Am continuat să-l strâng pe Nebogipfel de braţ – pentru a nu cădea şi pentru a mă asigura că nu încearcă să atingă comenzile aparatului – şi m-am răsucit până ce am ajuns să stau călare pe şa. N-am fost un bărbat agil nici măcar în tinereţe, iar în momentul în care am încheiat acţiunea gâfâiam şi eram irascibil. Între timp, Nebogipfel se cuibări într-o porţiune convenabilă din construcţia aparatului.
— De ce m-ai urmat, Nebogipfel?
Morlocul, uitându-se atent la peisajul întunecat şi diluat al călătoriei în timp, nu răspunse, totuşi, am avut impresia că înţeleg. Mi-am amintit de interesul şi de uimirea sa atunci când îi povestisem despre viitor, în perioada în care împărţiserăm capsula interplanetară. Pentru Morloc fusese un imbold de moment să urce după mine – să descopere dacă, într-adevăr, călătoria în timp era o realitate – şi un imbold provocat de o curiozitate ce descindea, la fel ca şi a mea, din aceea a unei maimuţe! M-am simţit mişcat din pricina asta, într-un mod confuz, şi am devenit ceva mai cald cu Nebogipfel. Umanitatea se schimbase mult în anii ce ne despărţeau, însă aceea era dovada că, totuşi, curiozitatea, impulsul nepotolit de a afla – şi cutezanţa ce vine o dată cu el – nu muriseră complet!

Apoi ţâşnirăm în lumină – deasupra capului meu am văzut dezmembrarea Sferei – Soarele gol inundă maşina, iar Nebogipfel prinse să urle.

Mi-am scos ochelarii. Mai întâi. Soarele fără cochilie atârnă imobil pe boltă, dar, nu mult după aceea, începu să se abată de la poziţia sa fixă; străbătea un arc pe cer, din ce în ce mai rapid, iar fâlfâitul zilelor şi nopţilor reveni pe Pământ. În cele din urmă, Soarele ajunse să zboare prin văzduh prea rapid, pentru a mai putea fi urmărit, şi se transformă într-o panglică luminoasă, iar alternanţa nopţilor şi zilelor a fost înlocuită cu acea lucoare sidefie uniformă, mai degrabă rece.

Astfel, am văzut eu, era dezlegată regularizarea axei Pământului şi a rotaţiei.

Morlocul se făcu ghem, cu faţa vârâtă în piept. Avea ochelarii pe ochi, însă protecţia pe care o ofereau aceştia nu părea suficientă; parcă încerca să se îngroape în măruntaiele maşinii, iar spinarea îi strălucea albă în lumina diluată a Soarelui.

Nu m-am putut abţine să nu râd. Mi-am adus aminte cum el omise să mă prevină atunci când capsula noastră cu destinaţia Pământ fusese eliberată de pe Sferă în spaţiu. Ei bine, asta era răsplata!
— Nebogipfel, e numai lumină solară.
Nebogipfel îşi ridică chipul. În strălucirea sporită, ochelarii săi se întunecaseră până la impenetrabilitate; părul de pe faţă îi era încâlcit şi, aparent, năclăit de lacrimi. Carnaţia trupului său, vizibilă prin blană, licărea într-un alb-pal.
— Nu-s numai ochii, murmură el. Chiar şi această stare atenuată a luminii îmi provoacă durere. Când vom ieşi, în lumina orbitoare a Soarelui...
— Arsuri solare! Am exclamat eu.
După atâtea generaţii în beznă, acest Morloc avea să fie mai vulnerabil, chiar şi în faţa soarelui potolit al Angliei, decât ar fi fost cel mai palid roşcovan la Tropice. Mi-am scos haina
— Uite, am adăugat, asta ar trebui să te apere. Nebogipfel îşi puse veşmântul în jurul său, ghemuindu-se sub cutele acestuia.
— Şi în plus, am zis, când voi opri maşina, o să am grijă să ajungem când afară este noapte, aşa că vom găsi un adăpost pentru tine.
În timp ce mă gândeam la asta, mi-am dat seama că sosirea în ceasurile întunericului ar fi fost, oricum, o idee bună: ce mai privelişte aş fi constituit dacă apăream pe Dealul Richmond cu acest monstru din viitor, în mijlocul unei mulţimi de oameni ieşită la plimbare, rămasă cu gura căscată!

Pe coasta dealului, verdeaţa permanentă se retrase, revenind la un ciclu sezonal. Am început traversarea Erei Construcţiilor Măreţe, despre care am vorbit mai devreme. Nebogipfel, cu haina trasă deasupra capului, se uita afară cu evidentă fascinaţie, pe măsură ce podurile şi turnurile treceau precum ceaţa pe deasupra peisajului pâlpâitor. În ceea ce mă priveşte, simţeam o uşurare intensă, căci ne apropiam de propriul meu secol.

Brusc, Nebogipfel scoase un şuierat – era un sunet bizar, ca de pisică – şi se lipi şi mai mult de structura maşinii. Privea ţintă în faţă, cu ochii enormi şi holbaţi.
M-am întors spre el şi mi-am dat seama că extraordinarele efecte optice pe care le observasem în timpul călătoriei mele spre anul de graţie 657208 apăruseră iarăşi. Aveam senzaţia că întinderile de stele, ţipătoare şi ticsite, încercau să străpungă suprafaţa diluată a lucrurilor, de jur-împrejurul meu... Iar acolo, plutind la numai câţiva iarzi în faţa maşinii, se afla Observatorul, neverosimilul meu companion. Ochii săi erau fixaţi asupra mea, iar eu m-am apucat de o bară. M-am uitat atent la acea parodie deformată de chip uman şi la tentaculele care se legănau – şi am fost uimit din nou de similitudinea cu făptura greoaie pe care o văzusem pe acea plajă îndepărtată, aflată la distanţă de treizeci de milioane de ani.

Era un lucru straniu, însă ochelarii mei – care îmi fuseseră de mare ajutor în alungarea întunericului Morlocilor – nu-mi foloseau la nimic în vreme ce studiam această făptură; nu puteam să o observ mai clar decât cu ochii liberi.
Am perceput un murmur jos, precum un scâncet. Era Nebogipfel, agăţându-se de locul său din maşină, trădându-şi limpede suferinţa
— N-are de ce să-ţi fie teamă, am rostit eu, puţin stângaci. Ţi-am povestit de întâlnirea cu această creatură în drumul către secolul vostru. Este o privelişte ciudată, cu toate că nu pare să fie primejdioasă.
Printre gemetele sale tremurate, Nebogipfel zise:
— Nu pricepi! Ceea ce vedem e imposibil. Aparent, Observatorul tău are capacitatea de a traversa coridoarele – de a se deplasa printre versiunile potenţiale ale Istoriei... chiar de a pătrunde în mediul diluat al unei Maşini a Timpului în funcţiune. Este cu neputinţă!
Iar apoi – la fel de simplu precum apăruse – strălucirea siderală păli, Observatorul deveni invizibil, iar aparatul meu îşi continuă drumul spre trecut.
În cele din urmă, i-am spus tăios Morlocului:
— Trebuie să înţelegi asta, Nebogipfel: nu am deloc intenţia de a reveni în viitor, după această ultimă călătorie.
El cuprinse cu degetele sale lungi longeroanele maşinii.
— Ştiu că nu mă pot întoarce, rosti el. Ştiam asta până şi atunci când m-am aruncat în maşină. Chiar dacă intenţia ta ar fi fost să revii în viitor...
— Da?
— Prin întoarcerea încă o dată în timp, acest dispozitiv al tău este sortit să producă o altă modificare a Istoriei, într-un mod impredictibil. Se răsuci către mine, cu ochii săi imenşi dincolo de ochelari. Pricepi? Istoria mea... casa mea este pierdută – poate distrusă. Deja am devenit un pribeag în timp... Exact ca tine.
Cuvintele sale îmi dădură fiori. Oare putea fi adevărat? Oare prin această nouă expediţie produceam alte stricăciuni carcasei Istoriei, chiar în momentul în care stăteam aici?
Hotărârea mea de a îndrepta toate acestea – de a pune capăt caracterului distrugător al Maşinii Timpului – se întări!
— Dar, dacă ştiai lucrurile astea, cutezanţa ta de a mă urmări a fost o nesăbuinţă de prim rang...
— Poate. Glasul său era înăbuşit, căci Nebogipfel îşi adăpostea capul între braţe. Totuşi, să văd asemenea privelişti precum acelea la care deja am fost martor – să călătoresc în timp – să strâng asemenea informaţii... nimeni din specia mea n-a avut vreodată o asemenea şansă!

Rămase tăcut, iar compasiunea mea pentru el spori. M-am întrebat cum aş fi reacţionat eu, dacă mi s-ar fi dat ocazia pentru o singură secundă – aşa cum se întâmplase cu Morlocul!
Indicatoarele cadranelor cronometrice continuară să se învârtească înapoi şi am văzut că ne apropiam de secolul meu. Lumea se rânduia într-o configuraţie mai familiară, cu Tamisa aşezată ferm între vechile ei ţărmuri şi cu podurile pe care aveam impresia că le recunoşteam luând fiinţă deasupra ei.

Am tras de manete. Soarele deveni vizibil ca un obiect clar definit, zburând pe deasupra capetelor noastre ca un glonţ strălucitor, iar trecerea nopţii era marcată de un pâlpâit perceptibil. Două dintre cadranele cronometrice erau deja staţionare; numai miile de zile – doar câţiva ani – rămăseseră a fi traversate.

Mi-am dat seama că Dealul Richmond îngheţase în jurul meu, mai mult sau mai puţin în forma pe care o puteam identifica din propria mea vreme. Întrucât călătoria prin timp făcea ca arborii care blocau vederea să devină transparenţi, distingeam foarte bine pajiştile dinspre Petersham şi Twickenham, presărate cu pâlcuri de copaci bătrâni. Totul era reconfortant şi familiar -în ciuda faptului că viteza mea prin timp era încă atât de mare. Încât îmi era imposibil să desluşesc oamenii, cerbii, vacile ori alte făpturi ale dealului, pajiştilor sau râului; licărul nopţii şi al zilei scălda întregul peisaj într-o lucoare nefirească, dar, cu toate acestea, aproape ajunsesem acasă!

Am urmărit cum indicatorul miilor se apropia de zero -eram acasă, şi am avut nevoie de toată hotărârea pentru a nu opri maşina acolo şi atunci, căci dorul de a mă întoarce în propriul meu an era extrem de puternic – dar am lăsat manetele în poziţia lor şi am urmărit cum acele cadranelor intră în zona negativă.

În jurul meu, dealul pâlpâia noapte după zi, la răstimpuri cu câte o pată de culoare, când vreo petrecere la iarbă verde ţinea suficient pentru a fi înregistrată de vederea mea. În cele din urmă, atunci când cadranul indică şase mii cinci sute şaizeci de zile înainte de plecarea mea, am apăsat din nou manetele.

Am oprit Maşina Timpului în toiul unei nopţi înnorate, fără lună. Dacă izbutisem să calculez corect, ajunsesem în iulie 1873. Ajutat de ochelarii Morloci, am văzut coasta dealului, malul râului şi roua ce scânteia pe iarbă. Am observat că – deşi Morlocii îmi aşezaseră maşina pe o porţiune goală de pe pantă, la o jumătate de milă de casa mea – nu era nimeni care să asiste la sosirea noastră. Sunetele şi aromele propriului meu secol mă copleşiră: mirosul pătrunzător al lemnelor ce ardeau undeva, într-un şemineu, murmurul îndepărtat al Tamisei, foşnetele adierii ce trecea printre copaci, flăcările de petrol ale cărucioarelor vânzătorilor ambulanţi. Totul era încântător şi familiar, şi bine venit!

Nebogipfel se ridică prudent. Îşi băgase braţele în mânecile hainei mele, iar acum, veşmântul greu atârna pe el ca pe un copil.
— Suntem în 1891?
— Nu, am răspuns eu.
— Ce vrei să spui?
— Vreau să spun că ne-am întors şi mai mult în timp.
Am aruncat o privire în lungul dealului, în direcţia casei mele.
— Nebogipfel, într-un laborator de-acolo, un tânăr nesăbuit se angajează într-o serie de experimente care vor duce, în cele din urmă, la crearea Maşinii Timpului.
— Adică afirmi...
— Suntem în anul 1873 – şi prevăd că, în curând, mă voi întâlni cu mine însumi, la vremea tinereţii.
Chipul său fără bărbie şi cu ochelari se răsuci spre mine, cu o expresie ce părea a fi uimire.
— Vino acum, Nebogipfel, şi ajută-mă să găsesc un loc pentru a ascunde această maşinărie.



va urma