Moartea Ceausestilor (11)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

20-22 decembrie 1989: Ole, ole, Ceauşescu nu mai e! (I)

Lozinci, sloganuri: „Jos Ceauşescu!”, „Ceauşescu
nu mai e“, drapele fluturând, sfâşiate, găurite, decupate
atent în locul în care fusese stema republicii socialiste,
flăcări repezi care transformă în cenuşă valurile de retorică
comunistă care sunt operele complete ale şefului
statului, în mai multe volume cartonate, fraternizări între
tineri şi armată, soldaţi căţăraţi pe tancuri. Nişte soldaţi
înnebuniţi de ordine şi contraordine.

La Timişoara, în grupurile de manifestanţi se aud
accente diferite. Este normal, căci Timişoara e un oraş
multicultural, unde trăiesc la un loc români, care sunt
majoritari, unguri, sârbi, saşi. Burghezia evreiască a dispărut.
.. Muncitori hotărâţi să pună capăt falselor promisiuni
şi minciunilor lui Ceauşescu, studenţi sufocaţi
de un sistem paralizant, intelectuali umiliţi, universitari
batjocoriţi, femei chinuite care fac avorturi pe ascuns şi
stau la cozi ca să cumpere lapte şi came... O exasperare
împinsă la extrem. O armată care se supune ordinelor,
nişte ordine care se schimbă de la o oră la alta, odată cu
schimbarea şefilor, şi o Securitate care, în mod ciudat,
de luni de zile, închide ochii la bizarele contacte dintre
disidenţii cunoscuţi şi străinii din Vest şi din Est. Cu
toţii sunt pregătiţi pentru această revoltă, în aceste zile
însorite de dinaintea Crăciunului.

Turişti străini pentru sărbătorile Crăciunului care se
apropie? Foarte puţini. Reprezentantul agenţiei de turism
sovietice Inturist aflat în post la Bucureşti în 1989
povesteşte. Trebuia să se ocupe de o sută douăzeci de
sovietici, aflaţi la tratament într-un complex hotelier de
la Sibiu. O sută douăzeci de persoane, nici mai mult, nici
mai puţin, spune el, care trebuiau repatriaţi în URSS, în
condiţiile haotice ale revoluţiei. O sută douăzeci de turişti
înscrişi şi înregistraţi prin agenţia sa. Prima sa grijă:
să găsească un tren care să plece de la Bucureşti din
Gara de Nord, în seara de 22 decembrie, pentru a-şi
trimite soţia şi copiii la Chişinău, în vacanţa de iarnă.
Jurnalişti? Sunt mulţi şi sosesc de la Paris, Londra
etc., via Belgrad, via Praga, cu trenul - este cazul lui
Andrei Şora, de origine română, exilat în Franţa. De la
Paris, Mihai Narti, şi el de origine română, este imediat
trimis la faţa locului: toată lumea s-a convins la Paris că
românii vorbesc franceza, dar totuşi, a şti limba ţării se
dovedeşte a fi un lucru util. Toţi aceşti jurnalişti şi cameramani
de origine română sunt stăpâniţi de o puternică
emoţie să-şi revadă ţara care se eliberează. Andrei
Şora este aşteptat la Gara de Nord de tatăl său, filozof,
el însuşi întors de la Miinchen, unde se afla pentru a
petrece iarna la fiica sa emigrată.

In după-amiaza zilei de 20 decembrie, Ceauşescu se
întoarce din Iran. Işi consultă consilierii apropiaţi şi
transmite un mesaj radiotelevizat la ora 19. în picioare,
timp de o jumătate de oră, înconjurat de soţia sa şi de
mai mulţi membri ai Biroului Politic, şeful statului confirmă:
armata a intervenit duminică, 17 decembrie, şi
luni, 18, la Timişoara, pentru a riposta în faţa unor
„grupuri de huligani". In aceeaşi zi, Partidul Socialist
Ungar, aflat la putere, comunica faptul că întrerupe
relaţiile cu omologul său român. Budapesta îl informează
pe Gorbaciov în legătură cu această hotărâre.
La Paris, Valery Giscard d’Estaing lansează un apel
către toate ţările semnatare ale Actului final de la Helsinki
pentru a se face presiuni asupra României, care
trebuie să-şi respecte angajamentele: România a semnat
aceste acorduri în cadrul cărora o parte (al treilea ,,coş“)
se referă la garantarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Giscard vizitase totuşi România, în perioada
când fusese preşedinte. Prim-ministrul Michel
Rocard declară în faţa parlamentului francez: „Regimul
Ceauşescu nu va mai putea să-şi bată joc la infinit de
întreaga Europă şi de drepturile oamenilor. Soarta acestei
dictaturi va fi fatalmente aceea pe care o au toate regimurile
funeste de acest tip. El va cădea, şi cu cât mai
repede, cu atât mai bine.“ Nu este pentru prima dată.
Rocard criticase deja România pe 6 februarie, la Geneva,
în faţa Comisiei ONU pentru drepturile omului. Franţois
Mitterrand nu îl apreciază pe Ceauşescu: este o dictatură,
o nebunie, îi spunea lui Roland Dumas, ministrul său de
externe.

In această emisiune din seara de 20, care se prelungeşte,
Ceauşescu critică aspru „cercurile străine care
vor să instaureze dominaţia străină în România". El
acuză „mijloacele de informare din Ungaria de campanie
calomnioasă împotriva României, pentru a destabiliza
şi a dezmembra ţara“... Este convins de o reală imixtiune
a Budapestei în afacerile interne ale României sau
încearcă să se sprijine pe sentimentul naţional, orgoliul
frustrat al populaţiei?

Ceauşescu menţine cu obstinaţie linia de conduită
fixată în ajunul plecării sale la Teheran: organizarea de
mitinguri în uzine şi în cazărmi pentru susţinerea regimului
şi condamnarea dezordinilor de la Timişoara. Nu
trebuie să se distrugă bunurile statului şi ale partidului,
care sunt bunurile poporului. Şeful statului decide să se
adreseze direct populaţiei, la Bucureşti, din balconul
Comitetului Central, aflat în Piaţa Palatului. Responsabilitatea
organizării mitingurilor revine în primul rând
organelor şi cadrelor de partid de la Bucureşti.
Conducătorul se credea încă popular. Nu fusese ovaţionat
cu trei săptămâni mai devreme, la congresul partidului?
Fusese votat în unanimitate. Se simţea puternic
şi respectat: tânărul Gorbaciov îl ascultase politicos în
timpul ultimei lor întrevederi din decembrie de la Moscova,
cu ocazia reuniunii Pactului de la Varşovia. Nicolae
îşi aminteşte de strigătele de aprobare ale mulţimii,
în ziua de 21 august 1968, când venise singur la acelaşi
balcon pentru a denunţa intervenţia trupelor Pactului şi
reacţia Moscovei împotriva comuniştilor reformatori de
la Praga. Poporul său îl susţinea. Intelectualii deveneau
membri de partid, în numele salvării patriei. Apare el
acum ca un erou român solitar, opunându-se URSS-ului,
precum şi celorlalţi membri ai Pactului de la Varşovia şi
mai ales acestor unguri persistând mereu în eroarea lor
privind perestroika? Ideea că ar putea avea dreptate în
faţa acestor rătăciţi îl încântă.

Populaţia este prevenită cu privire la apariţia publică
a Conducătorului pe 21 decembrie. Aceasta urmăreşte
însă cu un interes crescând ştirile difuzate de posturile
de radio occidentale. Aceste informaţii nu fac decât să
şubrezească şi mai mult ceea ce mai rămăsese din autoritatea
şefului: „Soldaţii şi poliţiştii români care au
refuzat să tragă în manifestanţii de la Timişoara au fost
executaţi public, potrivit unor martori citaţi de agenţia
iugoslavă de presă Tanjug.. Imagini extrem de şocante.
I-ar trebui şefului statului o charismă, pe care a pierdut-
o, un proiect convingător, care lipseşte, pentru a
înlătura ostilitatea amplificată de aceste ştiri. Românii
au rămas indiferenţi la mesajele ultimului congres al
partidului. Ei au încetat de multă vreme să mai creadă,
de cel puţin zece ani.

Ceauşescu se bâlbâie

Ca de obicei, atunci când are loc o manifestaţie publică
în onoarea şefului statului, muncitorii sunt convocaţi,
grupaţi şi transportaţi cu autobuzele. Acest lucru
face parte din programul lor de lucru obligatoriu. în
această zi de 21 decembrie, ei poartă pancarte de susţinere
pentru şeful statului şi au sarcini precise. Ca de
obicei. Care sunt cadrele şi muncitorii care au putut avea
contacte telefonice cu manifestanţii de la Timişoara? Nici
o anchetă nu a fost făcută ulterior în această privinţă. Dar
este foarte probabil ca şefii marilor întreprinderi din diferite
oraşe să fi comunicat între ei. Autobuzele trebuie
să-i transporte pe muncitori în Piaţa Palatului.
La ora 12.31, Ceauşescu, îmbrăcat într-un palton de
culoare închisă şi cu o căciulă de caracul pe cap, începe
să vorbească din balconul Comitetului Central. în piaţă
se află peste o sută de mii de oameni. Elena, atât de
mândră de titlul său de „Erou al Republicii Socialiste
România", este alături de el. Amândoi au figuri descompuse
de oboseală.

Câteva cuvinte rostite cu o voce răguşită, nesigură,
pentru a anunţa măriri de salariu - n-a găsit nimic mai
bun decât acest gen de promisiuni de la vizita sa în Valea
Jiului, în 1977. Apoi un zgomot, ca o detonaţie, în mijlocul
mulţimii; bătrânul dictator se clatină. Incearcă să restabilească
ordinea şi liniştea, într-o tentativă de a-şi relua
discursul. Fără rezultat. Transmisia televizată se întrerupe.
Ceauşescu, într-o completă derută, strigă: „Alo, alo, alo“,
un strigăt în crescendo. Apelul ridicol şi jalnic al unui
dictator, căutând în zadar un interlocutor. „Alo“ - ca un
strigăt de ajutor dar descumpănit. Totuşi, cu mai puţin
de o lună în urmă, în faţa a aproximativ trei mii de
delegaţi ai partidului, bărbaţi şi femei veniţi din toată
ţara, el savura, clipind din ochi, ovaţiile scandate, unanime
şi vibrante. Ce glorie îmbătătoare, în ciuda oboselii!
Congresul fusese bine pregătit, pagini şi pagini de discurs
fuseseră publicate în cotidianul Scânteia, însoţite de
fotografii reprezentând figurile severe şi ofilite ale cadrelor
de partid. Işi învăţase bine discursul-fluviu adresat tovarăşilor
români şi străini. Chiar şi tovarăşii comunişti francezi
se deplasaseră. „Da, tovarăşi, al XlV-lea congres
reprezintă un eveniment major în istoria milenară, în
construirea cu succes a societăţii multilateral dezvoltate
şi mersul neclintit spre visul de aur al omului, spre comunism.”
Cuvinte urmate de urale, aplauze interminabile!
„Ceauşescu-PCR, Ceauşescu-eroism, Ceauşescu-comunism!“...
Fără cusur. Spectacolul era perfect. La ce se
gândeau aceşti oameni, bărbaţi şi femei, delegaţi ai partidului?
O mare parte dintre ei simţeau, iar unii ştiau că
zilele tiranului erau numărate. Câţi din această adunare
erau pregătiţi să-şi schimbe atitudinea? Cu mâinile umede,
puţin febril, Nicolae Ceauşescu îşi continua discursul,
susţinut de valul regulat al uralelor. Cine a trădat? Unde
erau trădătorii?

De unde vine acea detonaţie care întrerupe discursul
din 21 decembrie? A fost un zgomot accidental, o provocare
sau o bombă lacrimogenă lansată mai departe, în
afara Pieţii Palatului împotriva tinerilor care declanşează
manifestaţia? Conducătorul încearcă să se redreseze,
rezistă încă puţin, dar firul s-a rupt, manifestanţii se dispersează,
par să alunece din piaţă spre Calea Victoriei,
nesfârşita cale a Victoriei care traversează piaţa. Este
pentru prima oară când şeful statului este astfel umilit în
public. Unii membri din anturajul său se temeau de acest
eşec: deja, la întoarcerea din Iran, coborând din avion,
Ceauşescu pare distrus. în noaptea din 20 spre 21 decembrie,
directori de întreprindere îl sunaseră pe responsabilul
mitingului din 21 decembrie, Barbu Petrescu: nu trebuia
organizată această manifestaţie, muncitorii nu erau deloc
entuziaşti, va fi o catastrofă! Eugen Florescu, fost consilier
de presă al lui Ceauşescu, un apropiat al Elenei,
este categoric: nu trebuia organizat acest miting riscant.
O armă a Securităţii trage, întrerupând discursul
Conducătorului. Focul de armă ar fi venit dinspre hotelul
Athenee Palace, care dă spre Piaţa Palatului.. . (20) Sau, cine
ştie, poate că a tras cineva, poate o ţeavă de eşapament
a pocnit mai tare.

Ceauşescu şi soţia sa se retrag din balcon. Se fac
nevăzuţi. Ea nu înţelege. Este iritată, dar sigură pe ea.
Nu se va lăsa doborâtă de un incident ca acesta. Incompetenţii
care au organizat prost această manifestaţie vor
plăti. Ce crede credinciosul Eugen Florescu? Unii tovarăşi
subminează sistemul, vor trebui demascaţi. E
momentul să se acţioneze ferm. S-au depăşit limitele:
diplomaţii occidentali şi-au permis să boicoteze congresul
partidului, Italia, Ungaria nici nu au trimis delegaţii.
Acest Gorbaciov este periculos, iar soţia sa Raisa prea
obraznică. Elena nu se dă bătută. Ea se bazează pe
intervenţia energică a fiului său Nicu, prim-secretar în
judeţul Sibiu.

Cuplul prezidenţial s-a retras

Câţiva tineri formează grupuri care se alătură delegaţiilor
muncitoreşti. Pe Calea Victoriei au fost sparte
vitrine, dar forţele de ordine reuşesc să controleze situaţia
în această zonă centrală a oraşului. în Piaţa Universităţii,
la întretăierea a două mari bulevarde, manifestaţia
se organizează şi se amplifică. Se strigă: „Timişoara!44,
„Jos Ceauşescu!", „Libertate!". Miliţia şi tancurile postate
în Piaţa Universităţii îi încercuiesc pe contestatari.
începută după-amiaza, manifestaţia şi confruntările cu
forţele de ordine vor dura mai mult de două ore. Se aud
focuri de armă automată.

In aceeaşi zi de 21 decembrie, se declară greva la
uzinele din Reşiţa, în apropiere de Timişoara. Incep
mişcări şi la Sibiu. Zilele revoluţiei vor face unsprezece
victime la Reşiţa, nouăzeci şi nouă la Sibiu. La Iaşi,
studenţii ies în stradă. Au experienţă, nu este prima
oară. La Galaţi, circulă zvonuri: oamenii spun că tancuri
ruseşti sunt orientate spre oraş, care va fi invadat.
Muncitorii ies pe platformele industriale.
în toată ţara, postul de radio oficial difuzează relatări
despre şedinţele de susţinere pentru Ceauşescu şi programe
de cântece patriotice. Mai existau deci pe 21 decembrie
funcţionari care se supuneau încă ordinelor
puterii. De la Belgrad, Reuters transmite că „poliţia
română a deschis focul asupra manifestanţilor antiguvernamentali
şi tancurile au intrat în mulţime". TASS
confirmă: „Forţele de securitate române au deschis
focul asupra manifestanţilor." Evoluţia evenimentelor
este urmărită cu răsuflarea tăiată: amintirea tancurilor
trăgând asupra studenţilor chinezi în Piaţa Tian’anmen
este încă proaspătă. Şi amintirea tancurilor sovietice la
Praga în august 1968 persistă încă în memorie.
Se lasă seara la Bucureşti. In Piaţa Universităţii sosesc
întăriri: se spune că unii soldaţi ar fi fraternizat cu
studenţii. Manifestanţii se dezlănţuie însă din nou, aruncând
cu pietre în forţele de ordine. La căderea nopţii,
haosul domneşte în Piaţa Universităţii. După confruntări
violente, lucrurile se vor linişti spre ora trei dimineaţa.
Pierderile sunt grele: patruzeci şi nouă de manifestanţi
şi-au găsit moartea, patru sute şaizeci şi trei sunt răniţi
şi şase sute nouăzeci şi opt de manifestanţi arestaţi, în
plin centru al Bucureştiului, la câţiva metri de moderna
clădire a hotelului Intercontinental.
In uzinele din apropierea capitalei, directorii încearcă
fară succes să blocheze ieşirile pentru a-i împiedica pe
muncitori să se alăture manifestanţilor. Este seara de 21
decembrie. Ceauşescu este încă în Bucureşti. Reflexul
supunerii sau teama de represalii nu au dispărut complet.
Din ordinul primarului adjunct al capitalei, echipe de
curăţenie spală urmele de sânge de pe asfalt şi de pe
scările staţiei de metrou Piaţa Universităţii. Prin această
staţie, cu mai multe intrări, manifestanţii încercaseră să
fugă. Sunt şterse inscripţiile împotriva lui Ceauşescu de
pe zidurile cenuşii ale universităţii. Inainte de zorii
zilei, Bucureştiul este curăţat.

In dimineaţa de 22, anunţarea morţii lui Vasile Milea
(o sinucidere?) este urmată de numirea de către Nicolae
Ceauşescu a lui Victor Stănculescu ca ministru al apărării.
De-abia s-a întors de la Timişoara, cu un picior
rupt în urma unui accident - simulat? Generalul Ştefan
Guşă a rămas la Timişoara. Cele mai multe trupe sunt
acum concentrate în jurul clădirii Comitetului Central.
Pentru a preveni ocuparea clădirii de către revoluţionari,
aşa cum s-a întâmplat la Timişoara? In jurul orei 10.30
însă, Stănculescu cere ca aceste forţe să se retragă: con-
traordin surprinzător! De ce să fie lăsat Comitetul Central
fară protecţie?

Intr-o cazarmă de lângă Bucureşti, un soldat, devenit
ulterior jurnalist, îşi aminteşte: ofiţerii au cerut încă din
timpul dimineţii de 22 ca portretele lui Ceauşescu să fie
date jos de pe pereţi! Soldaţii ezită şi se tem de ce e mai
rău: Ceauşescu este încă la Bucureşti. Ar putea să reacţioneze
şi să-i pedepsească. Trebuie să-i asculte pe ofiţeri?
România a mai cunoscut lovituri de stat. Tinerii
sunt neîncrezători.

Hotărârea de a retrage forţele armate de la sediul
Comitetului Central este capitală. Acest lucru le va permite
manifestanţilor să ocupe spaţiul fară ciocniri cu
armata şi, imediat ce tiranul îşi va fi luat zborul, să intre
în sediul puterii. Bine jucat! (21) Ceauşescu joacă ultima
carte: trimite membri de partid siguri în uzine pentru a
obţine sprijinul muncitorilor. Inutil. De la ora 7 dimineaţa,
coloane de muncitori ostili se îndreaptă spre oraş. Se
poate trage deschis asupra celor care formează însăşi
baza sistemului, asupra muncitorilor, proslăviţi din 1944?

Incepând cu ora 9.30, în Piaţa Universităţii sosesc numeroşi
manifestanţi care, de acolo, se îndreaptă spre
Piaţa Palatului.

La ora 9.40, la sediul Comitetului Central, Ceauşescu,
foarte ferm, anunţă că preia conducerea armatei. Cine
vorbea despre demisie? La sfârşitul lui noiembrie, în
timpul congresului partidului, fratele Conducătorului,
Marin, diplomat la Viena, îl sfătuise să se retragă. Nu
reuşise decât să-l enerveze pe Nicolae: Marin nu ştie
nimic despre situaţia din ţară, el este de ani de zile în
post în străinătate! Sfatul său este absurd! Ceauşescu nu
vrea nici să plece cu elicopterul, în ciuda părerii lui
Stănculescu, care îi explică faptul că trupele nu mai pot
stăpâni mulţimea de manifestanţi. Stănculescu insistă:
trebuie să plece cu helicopterul. Ceauşescu refuză: „Sunt
comandantul suprem al forţelor armate şi locul meu este
aici.“ Stănculescu are iniţiativa de a cere să se trimită
două elicoptere pe acoperişul Comitetului Central. Şeful
aviaţiei militare execută ordinul şi anunţă şefului statului
sosirea elicopterelor.

La ora 10.30, informat de avansarea coloanelor de
manifestanţi spre centrul Bucureştiului, şeful Securităţii
îl abandonează pe Ceauşescu şi cere oamenilor săi să nu
tragă în manifestanţi. Blindatele Diviziei „Tudor Vladimirescu“
părăsesc Piaţa Universităţii, deplasându-se
în Piaţa Romană, la capătul bulevardului Magheru.
Reprezentantul Inturist iese din apartamentul său de
pe bulevardul Magheru. Este surprins să constate că
securistul de serviciu şi-a părăsit postul din faţa clădirii.
Acesta se afla în acel post pentru a supraveghea două
familii de „diplomaţi" estici cazaţi acolo. Şi Silviu Brucan
iese din domiciliul său obligatoriu: securiştii care îl
păzeau au dispărut şi ei.

La ora 10.51, decretul de stare de urgenţă în toată
ţara este citit la radio şi televiziune.

La ora 11, un gest derizoriu de ultimă oră: Ceauşescu,
flancat de ultimii săi consilieri, îşi face o ultimă apariţie
la balconul Comitetului Central, pentru a-i admonesta
pe huligani, pe trădători şi pe agenţii străini. Este huiduit
de mulţime, care refuză să-i mai asculte promisiunile
de măriri de salariu şi alocaţii pentru copii. Este prea
târziu.

Mulţimea dezlănţuită se năpusteşte spre intrarea
Comitetului Central - fară să fie împiedicată uşile se
deschid ca prin minune, ferestrele de la parter sunt
sparte, în timp ce Ceauşescu, bătrânul Bobu, consilierul
Manea Mănescu şi două gărzi de corp se reped spre ascensor
pentru a ajunge pe acoperiş, unde aşteaptă elicopterul.
A devenit legendar acest elicopter, ca un cărăbuş
uriaş, luându-şi zborul, pe fondul unui cer albastru fară
nici un nor. Se pare că Elena Ceauşescu i-ar fi spus lui
Stănculescu: „Victoraş, ai grijă de copii.“ Postelnicu,
consilierul lui Ceauşescu, va relata: „Eram în biroul
meu de la primul etaj, când mi s-a spus să fug spre ascensor.
.. Ceauşescu mi-a cerut să pun la dispoziţie forţele
Ministerului de Interne, în cazul în care huliganii ar
forţa intrarea Comitetului Central. Atunci am dat consemn
gărzilor să ordone să se tragă dacă aceşti huligani
năvălesc în clădire.“ Elena strigă: „Trebuie să trageţi!“
Dar de-abia elicopterul plecat, generalul Iulian Vlad
anulează acest ultim ordin al lui Ceauşescu: a curs deja
prea mult sânge!

După zece minute, elicopterul aterizează în grădina
uneia dintre reşedinţele prezidenţiale foarte romantice
de la Snagov. Soţii Ceauşescu îşi iau câteva lucruri, după
care îşi continuă fuga, însoţiţi de gărzile de corp. Cei
doi bătrâni consilieri, lăsaţi la Snagov, vor fi prinşi
câteva ore mai târziu, în timp ce încercau să ajungă la
Piteşti.

O incredibilă cursă nebunească începe pentru soţii
Ceauşescu. De la cazarma din Piteşti, ei încă mai cred
că ar putea să organizeze un pol de rezistenţă împotriva
a ceea ce, pe drept cuvânt, Ceauşescu numeşte trădare.

Pilotul elicopterului a vorbit după revoluţie: la sfatul
său şi pentru a nu risca să fie doborât în zbor, Ceauşescu
hotărâse să aterizeze. Soţii Ceauşescu îşi continuă fuga
cu o maşină, apoi cu o alta, condusă de un anume Nicolae
Petrişor, care îi conduce la cazarma de la Târgovişte.


Note:

(20). Alex Mihai Stoenescu, Interviuri despre Revoluţie, Rao
International Publishing Company, Bucureşti, 2004.

(21). Peter Siani-Davies, The Romanian Revolution ofDecember
1989, Corneli University Press, Ithaca, London, 2005 (ed. rom.
Revoluţia română din decembrie 1989, trad. din engleză de
Cristina Mac, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006).



va urma