Cei trei cercetasi (13)

Jean de la Hire

Spaima Savanei (II)

Curaj Jean Bart!

Şi ceea ce se întâmplă atunci fu fulgerător şi formidabil. La primul urlet al sirenei, dansatorii se opriseră brusc şi ridicaseră toţi capul spre cer.
Cât despre Loando, probabil, că nu împărtăşea superstiţiile fraţilor săi, căci în timpul şederii sale în colonia engleză, auzise atât sirenele vapoarelor cât şi trompele automobilelor… Totuşi, ridică ochii uimit că auzea venind din cer sunetul unei sirene de vapor, sau al unei trompe de automobil.
În aceeaşi clipă toţi, bărbaţi, femei şi copii, magul, şeful şi prizonierul văzură aeroplanul.
Cobora în spirală cu repeziciune fulgerătoare şi cu mugete ce zguduiau văzduhul.
Văzând acea pasăre colosală, makuaşii nu ezitară o clipă, vibraţiile şi sclipirea elicei, care se învârtea în bătaia soarelui, le sugeră ideea că însăşi zeul Soare se scoborâse la dânşii pe aripile vreunei păsări venite din regiunile înspăimântătoare, de dincolo de moarte!
Se văzură trăsniţi, nimiciţi. Şi îngroziţi, cu ochii închişi sa trântiră la pământ, unde rămaseră nemişcaţi. Până şi magul sa prăbuşise în mijlocul şerpilor lui. Numai Loando rămăsese în picioare. Cu carabina în mână, hipnotizat, nemişcat asemenea undi statui, privea aeroplanul cu ochii holbaţi. În colonia Capului auzise adesea vorbindu-se de aeroplane şi de aviatori dar nu-i văzuse de cât în fotografie, prin ziare.
Privindu-l pe acela, care părea că vine spre dânsul pierdu noţiunea lucrurilor. În schimb Jean Bart nu-şi pierduse prezenţa de spirit.
Ultimul makuaş, azvârlind suliţa în clipa în care răsuna urletul sirenei, de spaimă, greşise ţinta astfel că lama tăiase liana, care lega cotul stâng al prizonierului, rupând în acelaş; timp şi carnea de deasupra umărului; dar Jean Bart nu simţi tăietura şi nu văzu sângele. Nu văzu decât liana ruptă şi îşi simţ braţul liber. Cu o mână sigură apucă suliţa rău înfiptă o smulse şi cu cinci lovituri repezi, tăia lianele care-l legau la braţul drept, la şolduri, la genuchi, la glezne.
În acelaş timp auzea o voce voioasă strigându-i:
— Curaj! Jean Bart!
Ridică ochii şi văzu aeroplanul care se lăsa repede, atingând aproape acoperişurile caselor.
Un gând îi fulgeră prin minte:
— Dar nu pot ateriza aici! Cum o să facă? Şi ceea ce văzu fu răspunsul. Din nacela aeroplanului atârnau două frânghii, la capul cărora erau prinşi doi colaci Jean Bart nu avu timp să reflecteze:
— Curaj! curaj! îi strigă o voce.
Cercetaşul văzu venind spre el aeroplanul, frânghiile, colacii. Cu un salt se depărtă de stâlp şi cu capul plecat intră într-unul din colaci, care trecea la un metru de pământ. Trecu atât de repede, încât nu-şi putu stăpâni un strigăt de durere, simţindu-se smuls cu atâta violenţă… dar, instinctiv, braţele i se agăţară de colac, care îi strivea pieptul sufocându-l. Îi se păru că ceva îi biciuia puternic picioarele. Ochii i se împăiejenară.. Horhăi, se simţi apucat de umeri, auzi două detunături şi leşină, zicându-şi cu o ultimă licărire de inteligentă.
— Dau drumul! o să cad… sunt pierdut… Adio!


Carabina şi cei doisprezece şerpi

Şi Loando?
Era prea inteligent ca să nu recunoască imediat un aeroplan şi ca să se lase cuprins de acea teroare superstiţioasă care doborâse pe oamenii săi.
Şi atenţia sa era atât de acaparată de aparat, încât nici nu observă ceea ce făcea prizonierul alb. Nu-şi da seama ce erau acele cercuri albe, care atârnau din aeroplan la capătul frânghiilor. Dar, deodată, când pasărea mecanică nu mai era decât la douăzeci de metri de stâlp, văzu pe Jean Bart, liber, fugind cu braţele ridicate.
Scoase un strigăt şi instinctiv, întinse carabina. Dar, înainte de a fi putut lua o hotărâre, prizonierul intrase până la jumătatea corpului într-unul din acele cercuri şi aeroplanul se ridică din nou, târând pe Jean Bart, îndoit de la mijloc.
O înjurătură englezească ieşi de pe buzele lui Loando, care propti arma la umăr şi trase două focuri. Apoi, nu mai văzu nici pe Jean Bart, nici colacul.
Înţelese că aviatorii trăseseră în nacelă pe prizonier, după ce-l răpiseră cu atâta repeziciune şi ingeniozitate. Atunci, tremurând de admiraţie pentru minunata lovitură, dar şi de ură şi de furie, urmări cu ochii acea fugă aeriană.
După o clipă de nemişcare îi veni o idee bruscă. Străbătu în goană savana şi ajunse într-o clipă, la unul din acei cocotieri colosal de înalţi, care se ridică drept spre cer şi cu o agilitate uimitoare se căţără până în vârf. De ce această ascensiune? Spera poate să se apropie de aeroplanul, care se depărta? Nu, aşa ceva nu i-ar fi trecut prin minte. Dar cu o clipă înainte observase că aeroplanul, după ce se înălţase sus de tot, zbura pe deasupra pădurii, coborând puţin câte puţin.
Douăzeci de secunde de înălţare, patruzeci de secunde de coborâre destul de perceptibilă, fură deajuns spre a face să se nască în spiritul vioi al negrului, următorul gând:
— Poate că se va scoborî undeva… Vreau să văd unde! Şi de aceea alergase şi se căţărase în vârful cocotierului. Ajunse tocmai în clipa în care aeroplanul, dispărea – coborând mereu – îndărătul pădurii virgine, spre sud.
— Aha! îşi zise el. Dacă se lasă într-acolo, se va scoborî de sigur în savana Izvorului viu. Am văzut doi oameni în aeroplan… A! dac-aş putea lua trei prizonieri! Se scoborî şi alergând spre casă, îşi şi făcu în minte planul. Bătu brusc pe umeri pe magul, care sta încă nemişcat cu faţa la pământ şi îi zise repede în englezeşte:
— Matao, nu tremura ca o femeie. Când te-am învăţat limba engleză ca să pot vorbi cu tine, fără a fi înţeles de aceşti oameni încă sălbateci, am crezut că te voi face să pierzi superstiţiile makuaşilor. Ce fel? Crezi şi tu că soarele s-a scoborât pe pământ pe aripile unei păsări? Sau că soarele vorbeşte? Hai să lăsăm gluma! Scoală-te. Ia-ţi şerpii. Prizonierul a fugit.
— L-am văzut! răspunse bătrânul, ridicându-se. Dar, ce era să fac? Nu era mai bine să mă prostern şi eu? Atâta timp cât makuaşii vor crede în fiinţe misterioase şi atotputernice care populează văzduhul, tatăl tău, tu şi eu vom putea guverna fără frică, după bunul nostru plac.
— Bravo, Matao, te recunosc acum. Să lăsăm pe oamenii noştri să se prosterne cât or vrea şi să se ridice singuri.. Iar noi, haidem. Ia-ţi şerpii. Eşti gata?
— Sunt gata!
Matao, avea zece şerpi încolăciţi în jurul pieptului, iar ceilalţi doi îi atârnau la gât.
Loando intră în casă şi ieşi de acolo peste un minut cu a centură cu cartuşe pe care şi-o încinse la brâu. Apoi, luându-şi carabina zise, depărtându-se în grabă:
— Haidem! Cred că pasărea mecanică s-a scoborât pe pământ şi dacă nu mă-nşel trebuie să se fi aşezat în mica savană de la Izvorul viu. Eu am carabina şi tu şerpii tăi… Înţelegi Matao?
— Te înţeleg Loando. Şerpii mei mă ascultă mai bine chiar de cât te ascultă pe tine gloanţele. Şi veninul lor dă un somn, care durează mai multe ore. Adormind pe neaşteptate, cei trei albi ar putea să se deştepte legaţi de stâlpii de tortură…
— Chiar aşa, Matao! Şi în cazul ăsta, pasărea mecanică ar fi a noastră. Nu voi şti să mă servesc de ea. Dar, voi spune că Soarele mi-a dat-o spre a-mi proteja tribul. Tot vorbind, ei străbătuseră savana. Se afundară apoi în pădure şi o luară în fugă pe o potecă făcută de fiare.


Motorul nu funcţionează

În timpul acesta, pe bordul Aerocului, condus cu îndemânare şi sânge rece, Marius se ocupa numai de Jean Bart. El purta braţul stâng în eşarfă din cauză că fusese rănit într-o aventură precedentă, dar avusese grijă să treacă printr-un scripete fixat de spătarul unuia din scaune, frânghia de care era legat colacul de salvare de care se agăţase Jean Bart. Aşa că putuse trage pe prietenul său singur, fără ajutorul nimănui. Iar, când corpul acestuia ajunse în flancul nacelei, Marius legă repede frânghia de spătarul scaunului, se aplecă şi apucând pe Jean Bart de spatele hainei îl trase cu toată puterea şi-l aşeză de-a dreptul pe scaunul dinapoi. Atunci, constată că prietenul sau era leşinat şi că era rănit la braţul stâng. Mulţumită îngrijirilor date şi aerului rece, produs de rapiditatea zborului, Jean Bart îşi veni iute în fire.
Zâmbi şi întinzând mâna lui Marius îi spuse:
— Voi doi m-aţi salvat? Era să fiu tăiat bucăţele şi ars.
— Lasă, o să ne povesteşti mai târziu, zise Marius, râzând de bucurie. Ah! Jean Bart, ne era aşa de frică să nu sosim prea târziu. Dar, eşti rănit…
— O simplă tăietură de suliţă.
— Stai să văd… Câteodată rănile astea sunt primejdioase. Dar rana de la picior?
— Vindecată! M-au îngrijit sălbatecii, ce e drept, ca să mănânce o bucăţică mai bună!… Şi Jean Bart se porni pe râs.
Marius, scoase din caseta cu medicamente cele necesare pentru pansament şi după ce îi spălă rana cu apă oxigenată îi puse tintură de iod şi îl legă cu un bandaj.
— Dar şi tu eşti rănit, observă Jean Bart.
— Am fost lovit de un glonţ, pe când ne întorceam de la Mozambic. Îţi voi povesti altădată. Era să nu te mai vedem nici pe tine, nici aeroplanul. Dar, însfârşit suntem afară din pericol… Stai, să-ţi leg şi ţie braţul de gât.
Şi luându-i basmaua de mătase de la cât îi făcu din ea o eşarfă pentru braţul rănit. Atunci Jean Bart se sculă, se aplecă aspra lui Raimondo, care întorcându-se spre dânsul îi zâmbea, trecându-i braţul drept în jurul umerilor, îl îmbrăţişă frăţeşte. Apoi îmbrăţişă şi pe Marius, care răzând fericit, încăleca peste spătarul scaunului şi îşi reluă locul pe care-l ocupase la plecare. Şi astfel cei trei cercetaşi se regăsiră în condiţiile în care fuseseră la plecarea din Roma: Raimondo şi Marius pe scaunele din faţă şi Jean Bart pe cel din spate… la o distanţă de vreun metru.
Nu trecuseră de cât cinci minute din clipa în care Jean Bart fu îmbarcat în nacelă, atât de repede se succedaseră evenimentele. Prima întrebare a lui Jean Bart dovedi că tânărul genovez se reîntorcea la preocupările obişnuite:
— Unde mergem acum?
— La Mogadiscio răspunse Raimondo şi de acolo vom pleca direct la New-York spre a câştiga premiul Carnegie. Numai ca peste câteva momente va trebui să aterizăm… căci motorul nu mai funcţionează cum trebuie şi asta poate fi primejdios.
— E drept! afirmă Marius. Am remontat motorul atât de repede încât nu mă miră dacă ar avea vreun defect.
— Dar, nu putem ateriza deasupra arborilor, zise Jean Bart.
— Am văzut adineaori un spaţiu liber, dincolo de pădure şi sper că vom putea ateriza acolo.
Dar Jean Bart care sta aplecat, privind în jos, zise, calm:
— Raimondo, încearcă de mai fă un salt cât poţi mai lung şi ia-o ceva mai la dreapta, e un loc foarte larg.
Cu îndemânarea şi experienţa pe care o căpătase construind şi încercând de zeci de ori aeroplanul sub conducerea tatălui său, care-l inventase, Raimondo făcu saltul cerut de Jean Bart. Şi efectuând o scoborâre în zbor planat, aparatul ateriză într-o câmpie. Roţile cauciucate alunecară pe iarba scurtă şi deasă oprindu-se la timp în faţa unui bazin natural, plin cu o apă verzuie care se scurgea apoi printr-o albie destul de largă formând un râu al cărui fund era acoperit cu nisip fin şi pietre albe.
Cei trei cercetaşi se apucară imediat să examineze cu deamănuntul toate piesele motorului.
— Nu suntem tocmai aşa de departe de satul makuaşilor. Sa sperăm că sălbatecii aceia ne vor lăsa în pace, zise Raimondo, pe când desfăcea un şurub.
— Nu mai e pericol să vie să ne întrerupă, zise Marius, încrezător ca întotdeauna. Dacă i-ai fi văzut cum i-am văzut eu pe toţi trântiţi la pământ, îngroziţi de spaimă, n-aş mai zice că ne vor reîntoarce…
— Era unul în picioare, rectifica cu gravitate Jean Bart. Unul singuri
— Glumeşti! obiectă Marius. Dacă nu l-am văzut eu!
— Dar l-am văzut eu, afirmă ligurul. De altminteri îmi pare c-am auzit două detunături înainte de a leşina.
— Da, da, chiar aşa confirmă Raimondo.
— Uite frate… şi eu, zise Marius, amintindu-şi.
— Ei bine, zise Jean Bart, erau detunăturile carabinei lui. Acel om rămas în picioare era Loando, şeful bandei, fiul regelui makuaşilor. Vorbeşte englezeşte mai bine ca mine şi cunoaşte multe lucruri din civilizaţia europeană. Nu m-ar mira să cunoască şi aeroplanele.
— În orice caz, zise Marius, prezenţa aparatului nostru l-a speriat îndeajuns, de vreme ce trăgând asupra ta şi-a greşit de două ori ţinta. Şi apoi, principalul e că dacă vrea să ne ajungă şi n-are decât picioarele, poate să alerge mult şi bine.
— Şi-apoi, n-are de unde să ştie că am aterizat la câţiva kilometri de satul lor, zise Jean Bart. Şi cum, în acel moment tocmai desfăcuseră diversele părţi care de obicei ascundeau motorul, cei trei cercetaşi îşi concentrară toată atenţia spre a descoperi acel defect imperceptibil care împiedica buna funcţionare a mecanismului. Dar cu toată priceperea şi experienţa lor, le trebui nu mai puţin de cinci ore ca să demonteze, să cureţe şi să remonteze motorul înainte de a găsi defectul. Ca în majoritatea cazurilor, era un defect foarte mic, care, când fu descoperit se putu repara cu uşurinţă.
— Hai acum să ne spălăm, zise Raimondo şi să mâncăm ceva, înainte de a pleca la Mogadiscio. Şi câteşi trei se îndreptară spre râu. Pe când se spălau, întrebară pe Jean Bart la ce distanţă erau de Mogadiscio. Ori de câte ori i se punea o întrebare asupra unei distanţe geografice, Jean Bart, nu ezita niciodată. Avea harta „în ochi“ o vastă hartă planisferă pe care „o vedea” în cele mai mici amănunte. Şi fiindcă vedea din memorie liniile longitudinilor şi ale latitudinilor, calcula în gând şi putea spune cu o diferenţă de câţiva kilometri doar, distanţa dorită. Aşa şi acum, după un mic calcul, răspunse:
— Suntem aproximativ la latitudinea Mozambicului. Or, de la Mozambic la Mogadiscio sunt, vreo două mii de kilometri.
— Deci 10 ore de zbor. Dacă facem două sute de kilometri pe oră. 
Jean Bart, ridică ochii şi uitându-se spre cer, zise:
— Nu suntem încă la amiază. Avem tot timpul să mâncăm ceva. Vom fi la Mogadiscio mâine în zori.
Cei trei cercetaşi, cu mâinile curate, scoaseră din nacela câteva provizii şi aşezându-se la umbra aripei stângi a aeroplanului, începură să mănânce cu poftă.


Şuieratul şerpilor şi al gloanţelor

Liniştiţi, cei trei cercetaşi ajunseră fiecare la a treia sardea şi la al doilea pesmet, când Raimondo, rămase cu gura căscată şi cu cuţitaşul de care se servea, în aer, părând că ascultă ceva.
Marius şi Jean Bart încetară şi ei de a mai mânca şi întinseră urechile ascultând. În tăcerea apăsătoare se percepeau foarte clar nişte şuierături ciudate, care păreau că se apropie din ce în ce. Din instinct Raimondo şi Marius, puseră mâna pe revolverele ce le aveau la brâu iar Jean Bart luă şi el revolverul pe care-l găsise în nacelă şi de a cărui proprietate nu se mai gândise să întrebe.
Marius şopti:
— Vine din dreapta noastră. Atunci toţi trei, fără a se scula, îşi îndreptară poziţia capului, gata să ţie piept pericolului ce presimţeau. Jean Bart fu primul care văzu un şarpe, o reptilă de vreun metru lungime al cărui cap triunghiular se mişca încoace şi încolo pe iarbă pe când corpul îi ondula. În aceeaşi clipă se auzi un alt zgomot asemănător cu scârţâitul unui greiere, dar mult mai slab. Jean Bart ştiu atunci imediat despre ce era vorba şi presupuse adevărul, deoarece recunoscu o reptilă asemănătoare cu acelea pe care le mânuia magul makuaşilor.
— Şerpi primejdios! zise el. Să ne sculăm.
— I-am văzut, răspunseră ceilalţi doi. Dar nu mai erau doi, ci cinci, şase…
— Repede, în aeroplan, ordonă Balsan şi câteşi trei săriră în nacela care era la trei paşi de ei.
Dar de abia se bucurau că scăpaseră de acele scârboase bestii, rând auziră o detunătură de armă şi o aripă a elicei zbură în bucăţele.
Rămaseră înmărmuriţi, dar nu mult timp căci a doua detunătură răsuna şi pălăria lui Marius căzu în nacelă.
— Ei, la dracu, exclamă, furios Marius.
— Aplecaţi-vă! Aplecaţi-vă! le porunci Raimondo.
Se aplecară repede ascunzându-se în fundul nacelei, iar Raimondo şi cu Marius, palizi şi îngrijoraţi aruncară o privire cercetătoare prin ferestruile de la parbriz. Jean Bart care era în scaunul dinapoi, nu putea vedea nimic.
— Nu văd nimic, zise Raimondo.
— Nu e nimeni, adaogă Marius.
Dar, Jean Bart, deşi nu vedea, auzise în schimb şi chemând încet, le zise:
— Raimondo, Marius e Loando care a tras. Are o carabina cu repetiţie. Nu înţeleg cum de a venit aici, dar sunt sigur că e el şi cu magul tribului, căci aceşti şerpi sunt ai lui. L-am văzut adesea fermecându-i şi punându-i să facă lucruri uimitoare.
— Până una alta, zise Raimondo, ne-au rupt elicea. Noroc că mai avem una de schimb, dar totuşi, nu putem pleca imediat şi nici nu putem face schimbul, căci blestematul acela trage asupra noastră.
— Dacă am ieşi? zise Marius.
— Ia seama! Ia seama! urlă Jean Bart. Şerpii!
— La dracu! strigă Marius şi, ca electrizat, se scula brusc punând mâna pe revolver, dar în acelaş timp răsună o detunătură seacă şi Marius simţi vântul şi şuieratul glonţului.
Se plecă brusc.
— Linişte, Marius, îl sfătui Raimondo. Şerpii nu pot veni de cât în faţa noastră. Să-i ochim unul câte unul şi să tragem drept în cap. Dar, luaţi bine seama să nu ne ucidem între noi! Se auzi o detunătură foarte aproape. 
Era Jean Bart, care dindărătul scaunului de dinapoi, se apăra în contra şerpilor.
— L-ai atins? întrebă Marius, tremurând de exaltare.
— Da, răspunse glasul liniştit al genovezului. Luaţi seama în stânga noastră, trag într-altul. Şi Raimondo şi cu Marius, privind în stânga, văzură atârnând pe marginea nacelei, un şarpe al cărui cap nu mai era de cât o mică masă sângerândă. Dar, alte trei reptile se ridicau şuierând, cu gura deschisă, în care se vedea limba în furculiţă.
— Foc! strigă Marius. El şi cu Raimondo, întinseră braţul şi două gloanţe sfărâmară oribilele capete. Dar al treilea şarpe alunecă pe scaunul lui Marius. Raimondo îl văzu şi având cuţitul în mâna stângă, îl ţintui pe scaun cu o viguroasă şi îndemânatecă lovitură. Ceilalţi căzuseră probabil în iarbă.
— Cinci mai puţin, murmură Marius. Şi în mai puţin de trei minute alte trei gloanţe fură trase de Jean Bart, două de Marius şi unul de Raimondo, care cu o a doua lovitură de cuţit, tăia capul celei de a douăsprezecea reptile.
Deoarece, de fiecare victimă strigau „atins” şi Jean Bart, cu sângele lui rece, număra impasibil, camarazii săi îl auziră exclamând:
— Doisprezece. Repaos! Nu mai sunt şerpi!
— Cum? întrebă Raimondo?
— Nu mai sunt şerpi, repetă Jean Bart. Strigoiul acela avea numai doisprezece şi cum noi am ucis doisprezece… Dar
Dar ce este?
Şi Raimondo şi Marius observară că glasul îi tremura puţin.
Dar ce lucru?
— Un şarpe m-a muşcat.
— Oh!
Şi fiindcă Raimondo şi Marius, îngroziţi, voiau să se repeadă la el, Jean Bart îi opri amintindu-le de gloanţele lui Loando şi spunându-le să se uite numai la ceea ce va face. Într-adevăr, prin crăpătura dintre cele două scaune cei doi văzură scoţând din cutia de medicamente un creion de nitrat de argint şi cauterizându-şi mica muşcătură de deasupra pulsului de la mâna dreaptă. Dar, fiindcă mâna stângă îi era legată el ţinea creionul între dinţi. Când sfârşi, spuse camarazilor săi:
— Am văzut pe mag arzând cu un cărbune aprins muşcătura pe care i-o făcuse un şarpe unuia dintre makuaşi. Şi makuaşul s-a ales doar cu un somn de patru sau cinci ore.
— Va să zică o să adormi?
— Da. Şi stau foarte bine aici în fundul nacelei, rezemat de scaun. Dar, pentru numele lui Dumnezeu nu vă lăsaţi sa toţi învinşi de Loando şi de makuaşi.
Şi cei doi camarazi, văzură îngrijoraţi pe Jean Bart, plecând capul şi închizând ochii, pe când chipul său lua o paloare de ceară.
Raimondo fu primul care-şi reluă sângele rece.
— Haidem, Marius, să ne facem curaj!
— Ai dreptate, zise Marius, dar dacă… dacă Jean Bart nu se mai deşteaptă?
— Taci! Taci, nu spune ceva atât de oribil!… Nu putem face altceva pentru dânsul de cât să-i asigurăm libertatea împreună cu a noastră. Trebuie să ştim, dacă cei doi mai stau încă la pândă.
— Şi ce vrei să faci?
— Priveşte! Raimondo Balsan îşi scoase pălăria şi punându-o în vârful unui fier scos dintre uneltele din fundul nacelei, o înălţă încetul cu încetul până deasupra parbrizului. Trecură câteva secunde în aşteptarea detunăturii, dar nu se auzi nimic. Atunci, punându-şi pălăria pe cap, Raimondo, cu multă precauţiune se ridică până la ferestruia parbrizului şi privi în jur. Nu se vedea nimic de cât câmpia străbătută de râuleţul argintiu şi mărginită de pădure.
— Se vede, că vor să ne atragă afară, zise Marius.
— Ştii ce, zise Raimondo. Am o idee: Să nu ne mişcăm cir aici până la noapte. Loando şi magul său, văzând că nu ne mişcăm îşi vor închipui că am fost muşcaţi de şerpi şi că ne-a cuprins somnul şi desigur, că împinşi de curiozitate, se vor apropia ca să se convingă
— Înţeleg, zise Marius. Şi când vor fi aproape, le vom zbura creierii.
— Exact. Şi dacă sunt cumva mai mulţi, desigur că printre primii va fi Loando aşa încât, poate, vom scăpa mai întâi de dânsul, ceea ce va face de sigur pe ceilalţi să fugă cât i-o ţine picioarele.
— Bineînţeles, confirmă Raimondo.
— Atunci, tăcere şi nu mai mişca.
— Să ţinem doar ochii deschişi. Cât pentru Jean Bart, îmi pare acum că doarme liniştit…
Într-adevăr, ei constatară cu o imensă bucurie că Jean Bart nu mai era atât de palid şi că respira regulat, ca un om care doarme un somn adânc şi reparator. Liniştiţi de partea asta, cei doi cercetaşi se puseră la pândă. Trecură o oră, două, trei. Nimic şi nimeni nu se mişca în nacelă, dar nici în savană.
Dar, din cele ce citiseră, cei doi cercetaşi ştiau că negrii din Africa, întocmai ca şi indienii din America sunt capabili să stea zile întregi îndărătul unui arbore pândind prada sau inamicul. Şi de aceea aşteptau nemişcaţi, convinşi că ziua nu va trece fără vreun incident care să pună capăt acelei situaţii ciudate şi primejdioase. Marius se uita tocmai la ceas şi constata că era orele patru şi jumătate, când auzi pe Raimondo şoptind.
— Uită-te!!
Marius puse ceasul în buzunar şi privi prin ferăstruie. Întâi nu văzu nimic, dar când Raimondo îi arătă în spre râu, observă şi el pe suprafaţa netedă a apei încreţituri circulare, care se formau una după alta, ca şi când un om sau un animal ar fi umblat prin albia râului.
— Vin, şopti Marius.
— Da! Vor fi de partea ta, Raimondo.
— Şi fiindcă nu se vor vedea decât de la ferestruica mea. Îţi voi da de veste. Fii gata.
După câteva minute auziră o uşoară plescăitură de apă
— Ies din râu! şopti Raimondo.
— Da.
— O să-i auzim când s-or agăţa poate ca să sară în nacelă…
Şi amândoi, cu genunchii îndoiţi, cu mâna strângând revolverul priveau cu înfrigurare balustrada. Auziră o scârţâitură şi înţeleseră că un om pusese piciorul pe osia roţii drepte. În acelaş moment, patru degete negre se agăţară de balustradă. Şi pe când un cap ciufulit şi o frunte lucioasă apăreau în marginea nacelei, Marius se ridică brusc şi întinzând braţul sfărâmă ţeasta neagră. Mâna se trase înapoi şi capul însângerat dispăru. Raimondo şi Marius, ridicându-se în picioare, văzură un corp alunecând pe iarbă cu braţele întinse în cruce.
Judecând după părul de un alb murdar şi după aspectul general, era corpul unui ora matur.
— Nu e Loando! zise Marius.
— Nu, Jean Bart ne-a spus că Loando e tânăr. După brăţările şi penele ce le poartă, cred că e magul. Dar atunci, Loando?…
Raimondo nu sfârşi. Colo, în marginea pădurii răsună o detunătură şi Marius, cu un strigăt, duse mâna la umărul stâng, retrăgând-o plină de sânge.
— Nenorocire! urlă Raimondo şi cu o mişcare bruscă trase pe  Marius dedesubtul parbrizului. Aci, dete la o parte marginile bluzei şi ale cămăşii găurite de glonţ şi constată că rana nu era adâncă. După un pansament făcut dintr-o bucată de pânză ruptă din cămaşă şi muiată în alcool – căci la cutia cu medicamente le era peste putinţă să ajungă – Marius, care se simţea mai bine, zise râzând:
— Afurisitul acela de Loando ştie să tragă. Dar cum naiba m-a nimerit tot la braţul stâng.?.. Hotărât lucru, ăsta e un braţ nenorocos. În fond însă, sunt încântat de cele întâmplate, căci astfel ştim acum sigur că Loando e singur, căci dacă ar fi avut tovarăşi ni i-ar fi pus pe toţi în spinare şi pe când noi ne-am bătut cu ei, el ar fi putut sa tragă asupra noastră omorându-ne ca pe nişte simple raţe sălbatice.
Zicând acestea el îşi luă revolverul, pe care Raimondo avuse grija între timp să-l reîncarce ca şi pe al său.
— Ştii una, zise iarăşi Marius, eu m-am săturat să fiu ţinut la respect de negrul ăsta. Ne-a făcut destule până acum: ne-a rupt elicea, ne-a trimis gloanţe care erau să ne găurească craniul şi nu se arată… Ne obligă să stăm nemişcaţi, când ar trebui de mult să ne fi reparat elicea şi ne expunem să fim atacaţi de cine ştie ce fiară. Peste câteva ore o să se înnopteze şi cine ştie ce ne mai aşteaptă. Trebuie să plecăm!
— Şi eu sunt de aceeaşi părere, zise Raimondo şi am în minte un plan pe care îl vom pune imediat în execuţie. Ascultă: elicea noastră e ruptă şi nu putem pleca, dar făcând motorul să meargă foarte încet, putem da elicei forţă suficientă spre a trage aeroplanul pe iarba. Înţelegi?
— Da.
— Lăsând sa se târască pe pământ una din micile noastre ancore, vom sili aparatul să se învârtească pe loc şi astfel îl vom putea întoarce cu spatele spre acel punct al pădurii în care se găseşte Loando şi care în momentul acesta e în faţa noastră.
— Apoi?
— Apoi, vom face să înainteze aparatul până în marginea pădurii în punctul diametral opus acelui unde se află negrul. Atunci, negrul dându-şi seama că distanţa dintre noi şi el e de doua ori mai mare şi că tirul său nu va mai fi atât de precis şi că, mascaţi de aparat, am putea chiar să ne reparăm elicea, se va strecura încetişor din tufiş în tufiş, făcând înconjurul savanei, de-a lungul marginii pădurii şi va veni să se pună la pândă în apropierea noastră aşa încât să ne poată împuşca cu cea mai mare uşurinţă.
— Dar noi ce vom face? întrebă Marius.
— Tu vei rămâne aici. Iar eu mă voi strecura afară din nacelă şi vârându-mă printre ierburile înalte de-a lungul marginii pădurii, voi face în sens invers drumul la care se gândeşte în momentul acesta Loando. Ajuns într-un anumit loc, prin faţa căruia va trebui neapărat să treacă, mă voi ascunde şi îl voi aştepta.
— Ceea ce înseamnă că-l vei avea în mână şi îi vei putea trimite toate gloanţele revolverului tău, înainte să-şi fi putut da seama de unde i-au venit.
— Îi ajunge un singur glonte, dacă trece destul de aproape ca să-l ochesc bine, zise Raimondo, dând din umeri.
— Dar eu trebuie neapărat să rămân?
— Da, căci prezenţa ta în nacelă e indispensabilă şi iată de ce: În planul pe care l-am întocmit, presupun că, spre a înconjura savana, Loando o va lua spre stânga; mai întâi fiindcă drumul e mai scurt şi al doilea ca să nu fie nevoit să străbată râul. Mă voi duce deci să mă postez în partea aceea. Dar, s-ar putea ca Loando s-o ia în sens contrariu şi atunci tu, cu ocheanul, poţi de aici, stând ascuns în dosul rezervorului, să observi spaţiul liber, care după cum vezi pătrunde adânc în pădure în partea aceea. Dacă el. În loc de a ocoli acest spaţiu, îl va traversa, tu îl vei vedea, sau îl vei ghici după mişcarea ierburilor şi atunci nu vei avea altceva de făcut decât să-ţi azvârli pălăria pe fuselaj, iar eu, care nu-l voi fi pierdut tot timpul din ochi, o voi vedea şi mă voi întoarce.
— Şi vei sosi prea târziu, conchise Marius. Drumul pe care va trebui să-l faci tu va fi de două ori mai lung decât acela pe care-l va face Loando şi în loc de a-l surprinde tu pe el, te va surprinde el pe tine, deoarece el va sta pe loc pe când tu vei umbla încă…
— Ai dreptate, murmură Raimondo, îngrijorat, nu mă gândisem la asta.
— Vezi, zise Marius triumfător. Dar ştiu eu un mijloc mai bun…
— Care?
— Tu, care ai două braţe şi două mâini disponibile, vei lua-o în stânga râului, iar eu, care n-am decât o mână şi un braţ, mă voi duce spre dreapta.
— Ideea ta e minunată! exclamă Raimondo. Atunci, începem? Eu mă ocup de motor iar tu de ancoră.
Şi cei doi cercetaşi, pe cât de bravi pe atât de ingenioşi, îşi puseră imediat planul în aplicare. Elicea fu lansată şi când Marius aruncă ancora la pământ, ţinând în mână frânghia care trebuia să servească de frână de deviaţie, începu să ruleze.
— Ţine frânghia, zise Raimondo. Marius nu mai dădu drumul frânghiei, care se întindea; ancora se înfipse în pământ şi aeroplanul ţinut de o parte, în loc să mai înainteze. Începu să se  învârtească în loc, descriind o jumătate de cerc complet. Raimondo şi Marius nu stăteau pe scaunele lor ci în genunchi, spre a-şi feri capetele de gloanţele lui Loando.
— Dă-i încă puţin drumul, ca să mai înainteze câţiva metri şi pe urmă frânează, ordonă Raimondo. Marius se supuse şi Aerocul, după ce merse câţiva metri drept înainte, se supuse frânei laterale, deviind puţin.
— Dă-i drumul de tot, porunci Raimondo.
Marius desfăcu mâna şi frânghia, liberă, sări afară din nacelă. Aeroplanul rulă pe roate spre marginea pădurii depărtându-se în sens diagonal de punctul în care se afla Loando. Raimondo opri atunci motorul şi aeroplanul se opri şi el cu elicea la doi metri de frunzişul arborilor din pădure.
— Şi acum, zise Raimondo, să ne coborâm.
Dar în acel minut, amândoi avură senzaţia precisa că în definitiv, unul sau altul mergea spre moarte. Cu o mişcare spontană se îmbrăţişară, apoi porniră în sensuri opuse, cu paşi de lup. După toate regulile logicei erau optzeci de probabilităţi la mia în favoarea prevederilor lui Raimondo. Şi tânărul nu se îndoia de asta: peste un sfert de oră, negrul avea să fie în faţa revolverului său!
Cu paşi repezi, dar cu grija de a nu face zgomot, el o luă de-a lungul platanilor, plecându-se pe sub ramuri, încălecând trunchiuri de arbori uscaţi, atingând uşor terenul umed, făcându-şi loc printre lianele ce-i tăiau calea, uneori mergând drept, alte ori târându-se pe pântece sau înaintând pe genunchii goi, care se însângerau de tot felul de spini; el ocolea savana, umblând pe margine. Din când în când se întorcea ca să vadă cât drum parcursese şi îşi zicea în gând:
Trebuie să depăşesc cu vrea douăzeci de metri punctul din care Loando stând la pândă, ar putea vedea din flanc aeroplanul… aşa voi fi forţamente în drumul lui, fiindcă el va merge până ce va găsi punctul cel mai potrivit pentru un post de observaţie.
Acel post potrivit îl descoperi repede mulţumită privirilor ce arunca spre aeroplan, după care îşi regula mersul. Voia tocmai să ocolească un tufiş foarte des, când îi apăru în faţă ceva care îl ţintui pe loc şi-l făcu să scoată un ţipăt înăbuşit. La zece paşi de dânsul, un leu sta cu labele de dinainte rezemate de un trunchi răsturnat. Era enorm şi îţi bătea coapsele cu coada-i puternica, pe când ochii săi înfricoşători priveau drept spre fiinţa omenească. Şi Raimondo Balsan, hipnotizat, privea pe leu.



va urma