CORĂBIILE TIMPULUI (13)

STEPHEN BAXTER

Cum am traversat spaţiul interplanetar

Am fost nevoit să aştept trei zile până ce Nebogipfel se declară gata de plecare; trebuia, spuse el, să aşteptăm până când Pământul şi partea noastră de Sferă se aliniau în configuraţia potrivită.
Gândurile mele se îndreptară spre călătoria ce mă aştepta cu oarecare impacienţă – n-aş zice teamă, căci, la urma urmei, deja supravieţuisem unei asemenea traversări interplanetare, chiar dacă fusesem fără cunoştinţă în perioada aceea, ci mai degrabă curiozitate febrilă. Am făcut speculaţii asupra mijloacelor prin care ar putea fi propulsat iahtul spaţial al lui Nebogipfel. M-am gândit la Verne23, cu membrii arţăgoşi ai Clubului Tunarilor din Baltimore, care trăgeau cu acel tun aberant un obuz ce conţinea oameni, pentru a străbate distanţa dintre Pământ şi Lună. Însă era nevoie doar de un calcul mental ca să se arate că o acceleraţie suficientă pentru a lansa un proiectil dincolo de gravitaţia Pământului ar fi fost, de asemenea, atât de puternică, încât mi-ar fi împrăştiat trupul, ca şi pe cel al lui Nebogipfel, pe pereţii interiori ai obuzului precum pelteaua de căpşuni.
Atunci, ce?

Se ştie prea bine faptul că spaţiul interplanetar este lipsit de aer, aşadar nu puteam zbura ca păsările de pe Pământ, căci păsările se bazează pe capacitatea aripilor lor de a disloca aerul. Or, dacă nu există aer, n-ai ce să disloci! Poate, am presupus eu, iahtul meu spaţial avea să fie acţionat de vreo formă avansată de rachetă de artificii – căci o rachetă, care zboară prin împingerea în afară a unor cantităţi din propriul ei carburant, ar fi posibil să funcţioneze în vidul spaţial, dacă ar transporta cu ea oxigenul care să-i întreţină combustia...

Însă acestea erau nişte ipoteze vulgare, mărginite de înţelegerea mea de secol XIX. Cum să ştiu ce era cu putinţă în anul de graţie 657208? Îmi imaginam bastimente navigând cu gravitaţia Soarelui la babord ca şi cum ar fi fost un vânt invizibil; sau, îmi spuneam, poate era vorba de manipularea unor câmpuri magnetice ori de alt tip.

Astfel se dezlănţuiră speculaţiile mele, până ce Nebogipfel veni să mă convoace, pentru ultima oară, din Interior.
În vreme ce coboram în întunecimea Morlocă, am rămas cu capul lăsat pe spate, privind spre lumina din ce în ce mai slabă a Soarelui; şi – exact înainte să-mi pun ochelarii – mi-am promis că data următoare când chipul îmi va simţi dogoarea astrului omului are să fie în propriul meu secol!

Cred că mă aşteptasem să fiu transportat în echivalentul Morloc al unui port, cu enorme iahturi spaţiale din abanos lipindu-se de Sferă ca nişte pacheboturi de un doc.

Ei bine, nu era nimic de felul acesta; în schimb, Nebogipfel mă conduse – pe o distanţă nu mai mare de câteva mile, folosindu-ne de fâşiile de trotuar rulant – către o zonă lipsită de artefacte şi paravane, şi de Morloci în genere, însă altminteri cu nimic ieşită din comun. Iar în mijlocul acelei zone se găsea o capsulă mică – o cutie cu pereţi transparenţi ceva mai înaltă decât mine – ca o cabină de ascensor – care şedea acolo, gheboşată, pe Podeaua împroşcată cu stele.
La îndemnul lui Nebogipfel, am intrat în cabină. Nebogipfel mă urmă, iar în spatele nostru, compartimentul se etanşeiză cu un şuierat al uşii-diafragmă. Cabina era aproximativ paralelipipedică, cu muchiile şi colturile rotunjite conferindu-i un aspect oarecum romboidal. Înăuntru nu se găsea nici o mobilă; existau totuşi nişte bare verticale dispuse la intervale.

Nebogipfel cuprinse cu degetele sale palide una dintre aceste bare.
— Ar trebui să te pregăteşti. În momentul lansării, schimbarea gravitaţiei efective este bruscă.
Am găsit foarte tulburătoare aceste vorbe calme! Ochii lui Nebogipfel, întunecaţi de ochelari, erau aţintiţi asupra mea cu obişnuitul lor amestec deconcertant de curiozitate şi spirit analitic; şi am remarcat că degetele sale se strângeau pe bară.
Apoi – se întâmplă mai repede decât pot eu istorisi – Podeaua se deschise. Cabina căzu din Sferă, iar eu şi Nebogipfel împreună cu ea!

Am izbucnit în ţipete şi m-am apucat de o bară aşa cum un ţânc se agaţă de piciorul mamei sale.

Am privit în sus, iar acolo se vedea suprafaţa Sferei, transformată acum într-un imens acoperiş negru, ce ascundea privirii mele jumătate din univers. În centrul acestui tavan am putut să observ un dreptunghi de întuneric de o culoare mai deschisă, care reprezenta trapa prin care ieşisem; chiar în timp ce urmăream această privelişte, trapa se diminua pe măsură ce distanţa crescu şi, în orice caz, deja se închidea în spatele nostru. Coborî în câmpul meu vizual cu o lentoare magistrală, indicând cum capsula-compartiment în care ne găseam începea să se rostogolească prin spaţiu. Îmi era limpede ce se întâmplase: orice şcolar poate să obţină acelaşi efect învârtind o praştie pe deasupra capului, dând apoi drumul sforii. Ei bine, „sfoara” care ne ţinuse în interiorul Sferei rotitoare – soliditatea Podelei – dispăruse acum şi noi fuseserăm aruncaţi în vid, fără prea mare ceremonie.
Iar dedesubtul meu – de-abia am avut puterea să arunc o privire în jos – se găsea un puţ de stele, o hrubă fără fund, în care Nebogipfel şi cu mine aveam să cădem pentru vecie!
— Nebogipfel, pentru numele lui Dumnezeu, ce ni s-a întâmplat? S-a petrecut vreun dezastru?
El mă cercetă. Fapt tulburător, picioarele sale pluteau la câţiva inci deasupra podelei capsulei – căci, în timp ce compartimentul se prăbuşea prin spaţiu, la fel şi noi, în interiorul său, ne prăvăleam ca nişte boabe de mazăre într-o cutie de chibrituri!
— Am fost eliberaţi de pe Sferă. Efectele rotaţiei sale sunt...
— Înţeleg toate astea, am zis eu, dar de ce? Ne este hărăzit să cădem tot drumul până la Pământ?
Am găsit răspunsul său de-a dreptul îngrozitor.
— În esenţă, rosti el, da.
Apoi, îmi secătui toată energia pentru întrebări, căci mi-am dat seama că şi eu începusem să plutesc în acea micuţă cabină precum un balon; şi, o dată ce am priceput acest lucru, în mine se iscă o luptă cu greaţa care dură minute în şir.

În cele din urmă, mi-am recăpătat, într-o oarecare măsură, stăpânirea asupra trupului.
L-am pus pe Nebogipfel să-mi explice principiile acestui zbor către Pământ. Iar când termină, am înţeles cât de elegantă şi de economică era soluţia Morlocilor de a călători între Sferă şi cordonul de planete care supravieţuiseră – atât de frumoasă, încât ar fi trebuit să o prevăd şi să las deoparte toate speculaţiile mele absurde despre rachete, deşi aici se găsea o altă dovadă a tendinţei inumane din sufletul Morloc! În locul grandiosului iaht spaţial pe care mi-l închipuisem, aveam să străbat drumul de la orbita lui Venus până la Pământ cu ceva nu mai mare decât acest sicriu romboidal.

Puţini oameni din veacul meu pricepeau exact cât de mult din univers este spaţiu liber, cu numai câteva enclave de căldură şi de viaţă înotând prin el, şi ce viteze imense sunt necesare pentru a traversa distanţele interplanetare în timp util. Însă Sfera Morlocilor, la ecuatorul său, deja se mişca extrem de rapid. Aşadar, Morlocii nu mai aveau nevoie de rachete ori de tunuri pentru a atinge viteze interplanetare. Pur şi simplu, dădeau drumul capsulelor din Sferă şi lăsau rotaţia să facă restul.
Şi aşa procedaseră şi cu noi. La asemenea viteze, îmi spuse Morlocul, trebuia să ajungem în vecinătatea Pământului în numai şaptezeci şi cinci de ore.

M-am uitat împrejur prin capsulă, însă n-am izbutit să văd nici urmă de rachetă sau de alt generator de forţă motrice. Eram suspendat în acea cabină micuţă, simţindu-mă enorm şi neîndemânatic; barba îmi plutea în faţă într-un nor cenuşiu, iar haina se încăpăţâna să se încreţească toată în zona omoplaţilor.
— Înţeleg principiile lansării, i-am zis lui Nebogipfel. Însă cum este controlată această capsulă?
El ezită câteva secunde.
— Nu este controlată. Ai priceput greşit ceea ce ţi-am spus. Capsula nu are nevoie de forţă motrice, căci viteza îi este dată de Sferă...

— Da, am rostit eu, neliniştit. Am înţeles toate astea. Însă dacă, în momentul acesta, am detecta că am ieşit de pe cursul stabilit, printr-o greşeală de lansare – că vom rata Pământul?
Îmi dădeam seama că cea mai minusculă eroare pe Sferă, chiar şi de o fracţiune de grad de arc, putea – din cauza imensităţii distanţelor interplanetare – să ne facă să trecem la milioane de mile de Pământ şi apoi, probabil, să ne continuăm naufragiul prin vidul dintre stele, repartizând vinovăţia până ce aerul nostru se epuiza!
El păru încurcat.
— N-a existat nici o greşeală.
— Dar totuşi, am stăruit eu, dacă ar fi vreuna, poate vreo defecţiune mecanică – atunci cum am putea, din capsula aceasta, să corectăm traiectoria?
Morlocul căzu pe gânduri câtva timp înainte să răspundă.
— Nu se produc defecţiuni, reluă el. Şi de aceea capsula nu are nevoie de propulsie corectivă, aşa cum sugerezi.

La început, pur şi simplu, nu mi-a venit să cred şi l-am pus pe Nebogipfel să repete de câteva ori înainte de a accepta adevărul. Însă asta era – după lansare, naveta plutea printre planete cu tot atâta inteligenţă ca şi o piatră azvârlită: capsula mea se prăbuşea prin spaţiu la fel de neajutorată precum obuzul lunar al lui Verne.
În timp ce eu protestam împotriva nesăbuinţei acestui sistem, am avut impresia că Morlocul era tot mai uluit – de parcă insistam asupra unei probleme de o moralitate îndoielnică, într-o discuţie cu un vicar având mintea deschisă numai de ochii lumii – şi m-am lăsat păgubaş.

Capsula se răsuci lent, făcând ca stelele îndepărtate şi grandiosul perete care era Sfera să se învârtească în jurul nostru; cred că, fără acea rotaţie, poate aş fi izbutit să-mi închipui că eram odihnit şi în siguranţă, într-un deşert, noaptea; însă rostogolitul făcea imposibil să uit că mă găseam într-o ladă fragilă şi izolată, ce cădea fără punct de sprijin, fără susţinere sau vreo modalitate de direcţionare. Mi-am petrecut primele câteva ore în acea capsulă paralizat de frică! Nu puteam să mă obişnuiesc cu transparenţa pereţilor din jurul nostru, nici cu ideea că, acum, după ce fuseserăm lansaţi, nu aveam nici o posibilitate de a modifica traiectoria. Călătoria poseda elementele unui coşmar – o cădere prin bezna nesfârşită, fără mijloace de a schimba situaţia pentru a-mi salva viaţa. Şi iată în câteva cuvinte deosebirea fundamentală dintre mintea unui Morloc şi mintea unui om. Căci care om şi-ar fi pus viaţa la bătaie într-o călătorie balistică, pe distanţe interplanetare, fără putinţa de a ajusta cursul? Însă aceasta era calea Noilor Morloci: după o jumătate de milion de ani în care tehnologia fusese constant îmbunătăţită. Morlocii se puteau lăsa pe mâna maşinilor fără să stea pe gânduri, căci maşinile nu îi trădaseră niciodată.
Eu însă nu eram Morloc!

Cu toate acestea, încetul cu încetul, starea mea sufletească se mai ameliora. Cu excepţia rostogolitului lent al capsulei, care continuă pe întreg parcursul drumului nostru până la Pământ, orele trecură într-o nemişcare şi tăcere întrerupte numai de răsuflarea ca o şoaptă a tovarăşului meu Morloc. În navă era relativ cald – aşadar eram suspendat într-un confort fizic complet. Pereţii erau alcătuiţi din acea substanţă generatoare a Podelei şi, printr-o atingere a lui Nebogipfel, mi-au fost puse la dispoziţie hrană, băutură şi alte lucruri trebuincioase, deşi oferta era mai limitată decât pe Sferă, care avea o Memorie mai mare decât capsula noastră.
Şi astfel am navigat prin impozanta catedrală a spaţiului interplanetar într-o tihnă desăvârşită. Am început să am senzaţia că fusesem destrupat şi mă cuprinse o stare de detaşare şi independenţă deplină. Nu semăna cu o călătorie, nici măcar – după acele prime ore – cu un coşmar; în schimb, căpătă natura unui vis.

Relatarea mea despre viitorul îndepărtat

În cea de-a doua zi a zborului, Nebogipfel mă întrebă încă o dată despre prima mea călătorie în viitor.
— Ai reuşit să-ţi recuperezi maşina de la Morloci. Îmi reaminti el. Şi ai plecat mai departe în viitorul acelei Istorii...
— O perioadă îndelungată, pur şi simplu, m-am ţinut de maşină, mi-am amintit eu, cam aşa cum mă agăţ acum de aceste bare, fără să mă intereseze încotro mergeam. În cele din urmă m-am sforţat să mă uit la cronometre şi am descoperit că acele se roteau nebuneşte, cu o enormă rapiditate, tot mai adânc în viitor.
Trebuie să-ţi aduci aminte – i-am spus eu – că în cealaltă Istorie, axa Pământului şi rotaţia sa nu fuseseră ajustate. Noaptea şi ziua încă fâlfâiau ca nişte aripi deasupra Pământului, iar drumul Soarelui încă se cufunda între solstiţiile sale pe măsură ce anotimpurile se derulau. Treptat însă am devenit conştient de o schimbare: În ciuda vitezei mele neschimbate prin timp, licărul nopţilor şi al zilelor reapăru şi deveni tot mai pronunţat.
— Pământul îşi încetinea rotaţia, spuse Nebogipfel.
— Da. În cele din urmă, zilele au ajuns să se întindă pe intervale de secole. Soarele devenise o cupolă – imens şi furios – emanând o căldură diminuată. Din când în când, lumina sa devenea mai intensă, ca nişte spasmuri care aminteau de strălucirea sa pierdută, însă de fiecare dată revenea la stacojiul său apăsător.

Am început să-mi încetinesc căderea prin timp...
Când m-am oprit, mă aflam într-un peisaj dintr-acelea despre care socotisem întotdeauna că trebuia să predomine pe Marte. Grandiosul Soare imobil atârna la orizont, iar în cealaltă jumătate a bolţii, aştri sculptaţi parcă în os încă licăreau. Stâncile risipite prin acest ţinut erau de un roşu virulent, mânjite cu verde-intens, ca de licheni, pe fiecare plan îndreptat spre Vest.

Maşina rămase pe o plajă ce cobora domol către o mare, atât de calmă de parcă ar fi fost învelită în sticlă. Aerul era rece şi foarte rarefiat; mă simţeam ca şi cum aş fi fost suspendat pe culmea unor munţi îndepărtaţi. Puţine detalii rămăseseră din topografia cunoscută a văii Tamisei; mi-am închipuit cum eroziunea glaciaţiilor şi respiraţia lentă a mărilor nimiciseră, pesemne, orice urmă a peisajului pe care îl cunoscusem – şi orice urmă de Umanitate...

Împreună cu Nebogipfel, pluteam acolo, atârnat în spaţiul cutiei noastre strălucitoare, iar eu îi şopteam istoria acelei viitorimi îndepărtate; în acea linişte, am redescoperit amănunte pe care poate nu le relatasem prietenilor mei din Richmond.

— Am observat o făptură asemănătoare unui cangur, mi-am reamintit eu. Avea poate trei metri înălţime... gheboşată, cu membrele grele şi umerii încovoiaţi. Sărea pe plajă – părea tare oropsită, îmi aduc aminte – iar blana cenuşie îi era încâlcită. Râcâia plăpândă stâncile, în mod evident încercând să scoată nişte bucăţi de licheni, pentru a-şi lua masa jalnică. Văzând-o, mă cuprinse un fior; apoi, am fost surprins să remarc faptul că acea creatură poseda câte cinci degete firave, atât la membrele superioare, cât şi la cele inferioare. Şi avea o frunte proeminentă şi ochii îndreptaţi în faţă. Aceste resturi de umanitate erau nespus de dezagreabile!
Însă apoi am simţit o atingere pe ureche, ca un fir de păr care mă gâdila, şi m-am răsucit în şa.

Exact în spatele maşinii se găsea o altă arătare. Semăna cu un centiped, am impresia, dar de dimensiuni gigantice: cu lăţimea de trei-patru picioare, lungimea de circa treizeci de picioare, corpul segmentat, iar chitina plăcilor sale – erau stacojii – scotea un hârşâit în timp ce creatura se deplasa! Cilii, fiecare lung de un picior, se agitau prin aer, umezi; iar unul dintre aceştia mă atinsese. Acum, dihania îşi ridică acel ciot care era, de fapt, capul ei, cu gura larg căscată şi mandibulele jilave unduind; avea un set hexagonal de ochi ce se rotiră, fixându-se asupra mea.
Am atins maneta şi am alunecat prin timp, fugind de această dihanie.

Am apărut pe aceeaşi plajă mohorâtă, însă de data aceasta am zărit un furnicar de creaturi centipede, căţărându-se greoaie unele pe celelalte, cu carapacele hârşâind. Aveau o multitudine de picioare pe care se târau, săltându-şi corpurile pe măsură ce avansau. Iar în mijlocul acestei grămezi colcăinde am văzut un morman – scund şi însângerat – şi m-am gândit la acea tristă fiară-cangur pe care o observasem mai înainte.

N-am putut îndura această scenă de măcel! Am apăsat pe manete şi am străbătut un milion de ani.

Acea plajă groaznică încă dăinuia. Acum însă, când m-am întors cu spatele la mare, am văzut în depărtare, pe panta goală din spatele meu, o făptură cu imense aripi albe, de fluture, care scânteiau şi fâlfâiau prin văzduh. Torsul său avea poate aceeaşi mărime ca acela al unei femei micuţe, iar aripile, palide şi translucide, erau uriaşe. Glasul său era înfiorător – uman, într-un mod bizar – şi o dezolare neţărmurită îmi împovăra sufletul.

Apoi am observat o mişcare în peisajul din preajma mea: o creatură ca un ieşind de stâncă roşie, de pe Marte, ce se deplasă pe nisip către mine. Era un soi de crab: un animal de mărimea unui divan, cu câteva picioare care îl purtau pe plajă, şi ochi – cenuşii-roşietici, însă umani după formă – dispuşi pe pedunculi, legănându-se înspre mine. Gura sa, la fel de complicată ca un dispozitiv mecanic, zvâcnea şi forfeca în timp ce creatura se deplasa, iar carcasa sa metalică era murdărită de verdele lichenilor apatici.

Când fluturele, slut şi fragil, ajunse să bată din aripi deasupra mea, creatura asemănătoare crabului întinse spre el cleştii săi mari. Rată ţinta. Însă am senzaţia că am văzut bucăţi dintr-o carnaţie albicioasă prinse în strânsoarea acelui enorm cleşte.
De când am reflectat la acea privelişte – i-am spus lui Nebogipfel – o amară înţelegere s-a consolidat în mintea mea. Căci am impresia că această rânduială cu prădătorul butucănos şi prada firavă ar putea reprezenta o consecinţă a relaţiilor dintre Eloi şi Morloci pe care le observasem mai înainte.

— Însă formele erau atât de diferite: centipedele, iar apoi crabii…
— În decursul unor asemenea pustiuri de timp, am insistat eu, presiunea evolutivă este atât de mare, încât formele speciilor sunt extrem de plastice – aşa ne învaţă Darwin – iar regresia zoologică constituie o forţă dinamică. Adu-ţi aminte că tu şi cu mine – şi Eloii, şi Morlocii – suntem cu toţii, dacă priveşti dintr-o perspectivă temporală suficient de mare, doar nişte rude din aceeaşi familie ancestrală a ţiparilor.

Poate – am speculat eu – Eloii se refugiaseră în văzduh într-o disperată-încercare a speciei de a scăpa de Morloci, iar acei prădători ieşiseră din cavernele lor, abandonându-şi complet, în cele din urmă, simulacrele de invenţii mecanice, şi acum se târau pe acele plaje reci, aşteptând ca un fluture-Eloi să obosească şi să cadă din cer. Astfel, acest conflict imemorial, cu rădăcinile în decadenţa socială, fusese redus în sfârşit la esenţele sale lipsite de raţiune.
Am călătorit în continuare – i-am zis lui Nebogipfel – cu salturi de câte un mileniu, în viitor. Acea gloată de crustacee încă mişuna printre straturile de licheni şi stânci. Soarele deveni tot mai mare şi mai slab.

Ultima mea oprire a fost la treizeci de milioane de ani în viitor, unde Soarele se transformase într-o cupolă ce acoperea un imens arc al bolţii. Ningea – o zloată aspră şi necruţătoare. Am început să tremur şi am fost nevoit să-mi bag mâinile la subsuoară. Puteam să văd omătul de pe coama dealurilor, palid în lumina stelelor, şi uriaşii munţi de gheaţă care pluteau în derivă pe eterna mare.
Crabii dispăruseră, dar verdele viu al covoarelor de licheni persista. Pe un banc de nisip din mare, am avut impresia că disting un obiect negru, în care am crezut că zvâcnea o fărâmă de viaţă.
O eclipsă – pricinuită de trecerea uneia dintre planetele interioare pe deasupra suprafeţei Soarelui – proiectă acum o umbră pe scoarţa planetei. Nebogipfel, poate că tu te-ai fi simţit în largul tău acolo, dar pe mine m-a cuprins o groază neţărmurită şi am ieşit din maşină pentru a-mi reveni. Apoi, când prima geană a Soarelui stacojiu reapăru în văzduh, am văzut că acea mogâldeaţă de pe bancul de nisip într-adevăr mişca. Era o minge de carne – ca un cap fără trup – având peste un iard în diametru, cu două fascicule de tentacule care atârnau aidoma unor degete. Pe post de gură avea un plisc, iar nasul îi lipsea. Ochii săi – doi la număr, mari şi întunecaţi – păreau umani...

Şi chiar în clipa în care îi descriam creatura răbdătorului Nebogipfel, am recunoscut similitudinea dintre această viziune din viitor şi straniul meu companion de pe parcursul celei mai recente călătorii prin timp – făptura luminată verzui, plutitoare, căruia îi spusesem Observatorul. Am căzut în muţenie. Oare era posibil, am cugetat eu, ca Observatorul meu să nu fie decât o vedenie, de la sfârşitul vremurilor?

— Şi astfel, am rostit în cele din urmă, am urcat din nou în maşina mea – îmi era cumplit de teamă să stau acolo, neajutorat, în acel ger teribil – şi am revenit în propriul meu secol.
Am continuat să vorbesc în şoaptă, iar ochii imenşi ai lui Nebogipfel rămaseră aţintiţi asupra mea. Am observat la el scânteieri remanente din acea curiozitate şi din acel simţ al minunării care definesc umanitatea.

Acele câteva zile din spaţiu par să aibă puţină legătură cu restul vieţii mele; uneori, perioada pe care am petrecut-o în acel compartiment se aseamănă cu un răgaz de o clipă, mai scurt decât o bătaie de inimă în marele şuvoi al vieţii mele, iar alteori am impresia că am trăit în acea capsulă o veşnicie, rătăcind printre lumi. Era ca şi cum aş fi fost detaşat de viaţa mea şi aş fi putut să privesc asupra ei din afară, de parcă era un roman neterminat. Iată-mă ca bărbat tânăr, jucându-mă cu experimentele, maşinăriile şi grămezile mele de Plattnerită, dând cu piciorul ocaziilor de a ieşi în lume, de a învăţa despre viaţă, despre dragoste, politică şi artă – refuzând până şi să dorm – în strădaniile mele către perfecţiunea de neatins a înţelegerii. Ba chiar aveam impresia că mă puteam vedea după încheierea acestui voiaj interplanetar, cu planul meu de a-i dezamăgi pe Morloci şi de a evada în propria mea epocă. Încă intenţionam să duc la bun sfârşit acest plan – trebuie să înţelegeţi – dar era ca şi cum aş fi urmărit acţiunile altuia, ale unei persoane mai mărunte decât mine.

În cele din urmă, mi-a trecut prin gând că mă transformam într-o creatură desprinsă nu numai de lumea în care mă născusem – ci de toate lumile, precum şi de Spaţiu şi Timp. Oare ce aveam să devin în propriul meu viitor decât, din nou, un fir de conştiinţă năpăstuit de Vânturile Timpului?

De-abia când Pământul deveni perceptibil mai apropiat – o umbră ceva mai întunecată pe fundalul Spaţiului, cu lumina astrelor reflectându-se pe pântecele oceanelor – m-am simţit readus la vechile griji ale Umanităţii; încă o dată, amănuntele proiectelor mele – ca şi speranţele, şi temerile legate de viitor – îşi reluară în creierul meu ticăitul de orologii ce funcţionau de la naştere.

N-am să uit niciodată scurtul interludiu interplanetar, iar uneori – când sunt între somn şi trezie – îmi închipui că plutesc iarăşi între Spaţiu şi Pământ, având drept unic tovarăş un Morloc răbdător.
Nebogipfel medita la viziunea mea asupra viitorului îndepărtat.
— Ai afirmat că ai străbătut treizeci de milioane de ani.
— Sau mai mult, am răspuns eu. Poate izbutesc să-mi aduc aminte cronologia mai precis, dacă...
El făcu un semn cu mâna, arătând că nu conta.
— Ceva nu este în regulă. Descrierea ta cu privire la evoluţia Soarelui este plauzibilă, însă pieirea lui – ne spun savanţii noştri – ar trebui să survină peste mii de milioane de ani, şi nu după doar câteva milioane.
Eu m-am simţit ofensat.
— Ţi-am povestit ce am văzut, onest şi exact.
— Nu mă îndoiesc că aşa ai făcut, zise Nebogipfel. Însă singura concluzie este aceea că în cealaltă Istorie – la fel ca şi în a mea – Soarele nu a evoluat fàra intervenţie.
— Vrei să spui că...
— Vreau să spun că s-a săvârşit o încercare grosolană de a regla intensitatea sau longevitatea Soarelui – sau poate amândouă, aşa cum am făcut noi ca să exploatăm astrul pentru materiale habitabile.
Ipoteza lui Nebogipfel era aceea că poate Eloii şi Morlocii mei nu reprezentau întreaga poveste a Umanităţii, în acea Istorie pierdută şi tristă. Poate – specula el – o rasă de constructori părăsise Pământul şi încercase să modifice Soarele, exact aşa cum făcuseră propriii săi strămoşi.
— Însă încercarea a eşuat, am rostit eu...
— Da, Constructorii nu s-au mai întors niciodată pe Pământ – care a fost lăsat pradă lentei tragedii a Eloilor şi Morlocilor, iar Soarele a devenit instabil, durata sa de existenţă fiind scurtată.
Eram îngrozit şi nu puteam suporta să mai discut despre asta. M-am agăţat de o bară, iar gândurile mi s-au întors către interior.
Am meditat iarăşi la acea plajă dezolantă, la acele forme hidoase şi involuate ce aminteau de Umanitate şi la totala lor lipsă de inteligenţă. Viziunea fusese suficient de sumbră când socotisem că reprezenta o izbândă finală a inexorabilelor presiuni ale evoluţiei şi regresiunii asupra visului uman al Minţii – însă acum înţelegeam că poate de vină fusese însăşi Omenirea, cu ambiţiile ei arogante, care dezechilibrase acele forţe contrare şi îşi accelerase astfel propria nimicire!

Modul în care ne-a capturat Pământul a fost complicat. Trebuia să reducem viteza cu câteva milioane de mile pe oră, pentru a ne sincroniza cu traiectoria planetei în jurul Soarelui.
Am executat câteva piruete, pe o spirală descendentă, în jurul pântecelui planetei; Nebogipfel îmi spuse că această capsulă se cuplase la câmpurile magnetice şi gravitaţionale ale Pământului – o cuplare sporită de anumite materiale ale carcasei şi de manevrele sateliţilor: luni artificiale, ce orbitau în jurul Pământului şi ajustau efectele sale naturale. Am înţeles că viteza noastră era cedată Pământului – care, pentru eternitate de-atunci încolo, avea să se deplaseze ceva mai departe de Soare şi un pic mai rapid.

M-am lipit de peretele compartimentului, urmărind cum se desfăşura peisajul întunecat al pământului. Am putut să desluşesc, din loc în loc, strălucirea câtorva dintre cele mai mari puţuri de încălzire ale Morlocilor şi am remarcat o serie de turnuri imense şi zvelte ce păreau să se ridice chiar deasupra atmosferei. Nebogipfel mă lămuri că acele construcţii erau utilizate de capsulele ce parcurgeau drumul de la Pământ la Sferă.

Am văzut nişte punctişoare de lumină ce se târau de-a lungul acelor turnuri: erau compartimentele interplanetare, conţinând Morloci care aveau să fie transportaţi pe Sfera lor. Prin intermediul unui astfel de turn, mi-am dat seama, fusesem eu în stare de inconştienţă – lansat în spaţiu şi dus pe Sferă. Structurile funcţionau ca nişte ascensoare extra-atmosferice şi o serie similară de manevre de cuplare precum ale noastre – făcute în succesiune inversă, dacă mă înţelegeţi – azvârleau fiecare capsulă în spaţiu.

Viteza pe care o dobândeau capsulele la lansare nu era aceeaşi cu cea imprimată de rotaţia Sferei, şi astfel, călătoria spre exterior dura mai mult decât întoarcerea însă la sosirea pe Sferă, câmpurile magnetice avea să capteze cu uşurinţă compartimentele, accelerându-le pe o orbită de rendez-vous perfectă.

În cele din urmă, ne-am cufundat în atmosfera Pământului. Carcasa începu să lumineze din pricina căldurii de frecare, iar nava se zgudui: era prima senzaţie de mişcare pe care o percepeam după câteva zile – dar Nebogipfel mă avertizase, şi eu eram deja pregătit, agăţat de barele de susţinere.

Cu această strălucire meteoritică de foc am scăpat de ultimele resturi ale vitezei noastre interplanetare. Am urmărit cu oarece nelinişte peisajul întunecat care se desfăşura dedesubt, pe măsură ce noi cădeam – am avut senzaţia că pot să văd panglica lată, cu meandre, a Tamisei – şi am început să mă întreb dacă nu cumva, după ce străbătuserăm o asemenea distanţă, aveam, la urma urmei, să fim zdrobiţi de stâncile nemiloase ale Pământului!
Însă apoi...

Impresiile pe care le am în legătură cu etapa finală a coborârii noastre înfiorătoare sunt înceţoşate şi parţiale. Ajunge să pomenesc de o navă, ceva aidoma unei imense păsări, care se prăvăli din văzduh şi ne înghiţi într-un soi de stomac. În beznă, am simţit un zguduit serios în vreme ce nava aceea disloca aerul, pentru a reduce din viteză; iar apoi, coborârea noastră continuă cu extremă blândeţe.

Următorul lucru pe care am putut să-l remarc au fost stelele. Nu se vedea nici urmă din acea navă-pasăre. Capsula noastră era aşezată pe solul uscat şi sterp al Dealului Richmond, la nici o sută de iarzi de Sfinxul-cel-Alb.



va urma