Imposibila neutralitate (XII)

Gheorghe Grigurcu

Un Dumnezeu ciocoi

Nomenclatura ne apare drept produsul cel mai odios al
regimurilor comuniste. Rezultantă vădită a inechităţii, a minciunii,
a represiunii, ea întrupează, singură, noţiunea de om
nou, atît de dragă propagandei de partid. Plin de păcate vechi,
acest pretins Mesia al speţei noastre a găsit un pretext doctrinar
şi cîteva împrejurări istorice prielnice pentru a-şi satisface pofta
tulbure de putere, nestăvilita lăcomie de bunuri pămînteşti.
Comunismul a pretins că are convingeri de neclintit. A invocat
vreunul din foştii noştri diriguitori judecaţi, vreun principiu,
vreo idee, vreo zdreanţă măcar din stindardul rupt al învăţăturii
„invincibile”? Comunismul a pretins că e o consecinţă logică a
evoluţiei sociale. Dar cine poate crede că o lege a dezvoltării
societăţii omeneşti poate fi lunecarea în orbire, în fărădelege,
în dispreţ, înălţat la rang de sistem, faţă de semeni, faţă de
zdrobitoarea mulţime a oamenilor?

Minţind fără nici o jenă, deveniţi adevăraţi profesionişti
ai minciunii, foştii profitori ai comunismului românesc au
încercat, fireşte, să inducă în eroare şi Revoluţia din decembrie.
Au înlocuit cîteva elemente de faţadă şi au rămas, cei mai
mulţi, în scaunele lor. Au bîlbîit cîteva acuzaţii impudice la
adresa fostei perechi dictatoriale, care trecea cu picioarele peste
spinările lor smerite, precum satrapii orientali, şi şi-au văzut
mai departe de treabă. Decorul uman a rămas aproape neschimbat.
Cu ce sentimente să ne mai amintim de eroii eliberării?
Ce rost a avut sacrificiul lor? Durerea ne este dublată de ruşine.
Pretutindeni ne întîmpină aceleaşi conştiinţe netrebnice. Huliganii
politico-ideologici s-au reîntors şi în presă. Adică s-au
reîntors la acea poziţie de unde se pot apăra mai bine, de unde
îşi pot apăra mai bine scelerata tagmă.

Şi nu se poate spune că n-au făcut nici o ispravă. Una din primele lor manifestări a fost cea a apărării nomenclaturiştilor întemniţaţi, ca şi cum ar fi fost vorba de cine ştie ce neînţelegere, de cine ştie ce greşeală, de cine ştie ce premeditare vinovată, ca şi cum prăpădul în care se află ţara, din toate punctele de vedere, n-ar fi suficient de doveditor. Ca şi cum zilele crunte ale Revoluţiei ar fi fost un vis, o scornire.
Ca şi cum teroriştii nu s-ar fi ascuns sub pulpana nomenclaturii
de dincolo şi dincoace de gratii. Lovindu-i pe foştii'disidenţi, pe fruntaşii oneşti ai rezistenţei morale împotriva ceauşismului cu cnutul urii lor sălbatice, fostele slugi ale dictatorului, de soiul lui Eugen Barbu şi Adrian Păunescu, cerşesc opiniei publice mila pentru cîţiva opresori îmbuibaţi, care au ajuns unde meritau. Unora li se iau interviuri, altora li se descriu cu tendenţiozitate aspectele detenţiei. Desigur, nici o închisoare din lume nu echivalează cu un palat. Dar condiţiile în care marii paraziţi ai totalitarismului trăiesc la ora de faţă sînt paradisiacc în raport cu cele în care, timp de mai multe decenii, s-au aflat milioanele de victime ale Gulagului! E suficient; domnule Barbu şi domnule Păunescu, pentru a vă informa sumar asupra sectorului românesc, să (re)citiţi scrierile unor Virgil Ierunca, Nichifor Crainic, Teohar Mihadaş, Paul Goma etc. Generalul Iulian Vlad nu are poate un frigider de ultimul tip, Dumitru Popescu poate e lipsit de casetofon, Lina Ciobanu poate duce dorul unor cosmetice străine, însă nu cred că sînt înfometaţi, nici supuşi torturii, nici „reeducaţi” cu de-a sila, în spirit burghez. Nu cred că cineva îi obligă să-şi renege convingerile... inexistente.
Nici să zgîrîie pe zid, într-un ungher ascuns de ochii gardianului,
eventualele versuri, ca în zorii scrierii (ce ziceţi, poete Dumitru Popescu?). Nu cred că vreun paznic îi sileşte să-şi mănînce fecalele şi să-şi bea urina. Nici nu cred că vreun paznic se adresează subţirelor obraze activiste cu apelativul „banditule”! Nu cred nici măcar că persoanele în chestiune au mai puţine medicamente decît noi, cetăţenii de rînd, care nu mai găsim în farmacii nici antibiotice, nici vitamine, nici antinevralgice.

Era să uit. Am citit că unii din tovarăşii cei mai apropiaţi
de inima Tovarăşului s-au plîns de faptul că nu li s-a răspuns
la o cerere. Nu ştiu dacă e aşa, însă cel puţin şi-au putut anunţa
păsul lumii întregi, prin mijlocirea gazetelor. Ce era să facem
noi, ceilalţi, cînd ne aflam într-o împrejurare similară, sub
înţeleapta lor oblăduire? Fie-mi îngăduit să-mi reamintesc o
întîmplare personală. în 1974 am suportat un mare abuz, cu
urmări ce nu s-au stins întrutotul nici pînă azi (ce-a fost cu
subsemnatul ştie bine Al. Andriţoiu, după cum ce-a fost cu
junele Al. Andriţoiu ştiu bine inculpaţii grupului anticomunist
de la Beiuş, denunţaţi de cineva. Dar asta e o poveste pentru
altă dată!) Întracît oficialităţile proxime au dat din colţ în colţ,
am fost nevoit a mă adresa unor mărimi administrativ-politice,
precum Dumitru Ghişe, Vasile Nicolescu, Ion Dodu Bălan,
Gheorghe Pană şi Dumitru Popescu. Nici unul n-a catadicsit a
da un răspuns memoriilor mele repetate, aşa cum cerea, în mod
explicit, legea. Inclusiv cel ce se complăcea a fi numit, rînjitoradmirativ, Popescu-Dumnezeu, tartorul culturii noastre, dirijorul celei mai abjecte linguşiri pe care a cunoscut-o pămîntul
românesc. Goebbelsul propagandei prezidenţiale, autor mediocru,
ca şi predecesorul său. Un Dumnezeu ciocoi. Nu-mi era îngăduit, domnule Barbu, care aveaţi acces la Ccauşescu într-o singură oră, să dau ochii cu superarogantul potentat. încercările mele de a obţine o audienţă la el s-au izbit de mai multe piedici decît dacă aş fi dorit o audienţă la Dumnezeul adevărat. Cu greu am ajuns a da un telefon la cabinetul său, de unde mi-a răspuns cu o voce seacă, modelată pesemne după vocea stăpînului, şeful lui de cabinet, esteticianul (?) Gheorghe Stroia.
Nu, Doamne fereşte, pentru a-mi comunica o decizie, o soluţie,
o îmbărbătare (deoarece aveam, totuşi, dreptate). Ci pentru a
mă expedia în cel mai birocratic chip la un inferior. Acesta
m-a transmis unui inferior al său. Acesta, la rîndu-i, unuia şi
mai mic, care mi-a spus, dînd dezolat din umeri, că e... prea
mic pentru o „problemă” atît de mare. Iată care era procedeul!
Nu-mi dau seama, nici nu mă interesează să ştiu cine are motive
de a-i fi recunoscător Dumnezeului uzurpator de la fostul
c.c. Dacă era un „intelectual autentic”, aşa cum susţine un
confrate, care ne mai încredinţează şi că a avut „plăcerea şi
onoarea” (sic!) de a-1 cunoaşte „în direct”, îndatoririle sale de
etică şi de legalitate erau, evident, mai mari. Eu unul nu-i pot
păstra decît o amintire plină de indignare şi dezgust. Aş dori
chiar, dacă e cu putinţă, ca relatarea mea să fie trecută la dosarul
său actual de justiţie, întrucît sînt convins că ca nu reflectă un
accident, ci linia sa de conduită obişnuită. Bătaia de joc faţă
de solicitanţi, faţă de intelectualii neaserviţi maşinii propagandistice
a partidului în genere, pe care a practicat-o cu voluptatea
cinică a unui joc de societate, reprezintă o postură prea bine
cunoscută pentru ca cineva s-o mai poată contesta la modul
serios.

Domnule Barbu, domnule Păuncscu! Nu c un secret pentru
nimeni dorinţa dv. ardentă de a reveni în actualitate, adică
de a deveni cît de cît respectabili. Trecutul dv, după cum cred
că vă daţi seama în forul intim, nu e de natură să vă acorde
credit moral în societatea postrevoluţionară. Nici drumul pe
care mergeţi acum nu e, îngăduiţi-mi să vă spun, de bun augur.
Al d-lui Barbu e marcat dc agresiune şi trivialitate, de o
exasperare ce arc, posibil, o legătură cu scadenţele fireşti ale
biologiei sau cu o mai vechc suferinţă psihică, al d-lui Păunescu
e aparent mai lin, ascuzînd însă cu astuţie mari capcane, a
căror dezvăluire o aşteptăm cu încredere în viitorul apropiat.
Deci, dacă năzuiţi la o oarecare redresare morală, dacă vreţi,
cu alte cuvinte, să fiţi luaţi în seamă, debarasaţi-vă de rolul de
agenţi de presă ai nomenclaturii. Uitaţi că aţi fost oamenii de
încredere ai conducerii partidului şi copiii alintaţi ai securităţii.
Spuneţi adevărul despre oligarhia roşie! O cunoaşteţi mai bine
decît alţii! Aţi stat în preajma ei, aţi celebrat-o ca puţini alţii,
aţi profitat copios de pe urma traiului ei sibarit. Aţi fost
(scuzaţi-mi sinceritatea) nişte bufoni literari la curtea suveranului
bufon recent detronat şi executat. Măscărici ai unui măscărici
sinistru şi ai soaţei lui, pe care i-aţi firitisit adesea cu sorcove
mari cît bradul şi suspect de roşii, în timp ce întreaga naţie
sîngera. De pe treptele de lîngă tronul tiranului toate infamiile
şi matrapazlîcurile se vedeau mai limpede. Spuneţi ce-aţi văzut!
Nu vă mai prefaceţi că îi socotiţi pe cei închişi pentru genocid,
pentru prăbuşirea economiei naţionale, pentru toate suferinţele
ce s-au abătut asupra noastră sub zodia secerei şi ciocanului,
nişte îngeri. Numai jucaţi teatru, declarîndu-1 pe ex-şeful securităţii
un arhanghel. Smulgeţi-vă măştile caraghioase de patrioţi
înflăcăraţi şi de foşti... disidenţi! Lăsaţi intrigile politice, calomniile
antioccidentale, oribila bîrfă împotriva disidenţilor
autentici, campaniile jalnice împotriva intelectualilor de valoare,
pe care, după toate aparenţele, îi pizmuiţi! încetaţi zarva
voastră xenofobă, pe care aţi organizat-o chibzuit, conform
principiului diviziunii muncii (de partid): principele de Cuţarida
cu sarcinile antimaghiare şi antisemite, ultrasentimentalul
de la Bîrca cu cele antiruseşti. Părăsiţi intenţia de a pătrunde
pe uşa din dos a F.S.N.-ului, intrînd în graţiile preşedintelui
Iliescu! Nu mai adulaţi armata, de la care speraţi în anume
circumstanţe, anume avantaje! Sînteţi şi aşa destul de compromişi
şi de ridicoli! Mai bine descrieţi cu buna credinţă pe care
o mai aveţi şi cu amănunte, cu cît mai multe amănunte, corupţia
regimului comunist la banchetul căruia aţi participat neîntrerupt!
Daţi date, nume, preciziuni care să ateste simţul dv. de
obiectivitate şi care să se configureze într-un document. Mîna

dv, ştiu, e formată în acest sens, prin practica îndelungată a
delaţiunii. întoarceţi foaia, aşa cum şi-a întors-o şi istoria! Nu
mai puteţi stoarce nici un profit din lumea veche! Nici Petru
Dumitriu, dacă vă amintiţi, condotierul, da, condotierul ce v-a
produs o fascinaţie, d-le Barbu, pe care aţi încercat s-o disimulaţi
sub calomnie şi caricatură, nu s-a dat în lături să procedeze
la fel. A rupt-o cu trecutul şi a început o viaţă nouă. Urmaţi-i
exemplu! Nu ascundeţi nimic. înfăţişaţi trecutul dureros şi
grotesc, dramatic şi obscen, măreţ şi decăzut! însă atîta nu e
suficient. Cereţi pentru prezent dreptatea care decurge din cunoaşterea trecutului. Nomenclatura şi securitatea (mîna înarmată
a celei dintîi, mîna ei lungă în spaţiu şi timp) să se retragă
imediat din toate funcţiile publice. Exponenţii lor să fie lipsiţi
de privilegiile care au scandalizat şi scandalizează încă poporul,
incluzînd pensiile enorme şi locuinţele luxoase, răsplată a
binefacerilor cu care ne-au copleşit. Cereţi aplicarea articolului
8 al Proclamaţiei de la Timişoara! Cereţi pedepsirea celor vinovaţi,
în virtutea justiţiei sociale şi a celei divine. Torţionarii,
criminalii, marile lipitori de ieri şi de alaltăieri să primescă ce
li se cuvine. Uniţi-vă glasul cu al celor ce doresc descoperirea
şi sancţionarea teroriştilor, ucigaşi despre care ni se spune, cu
o revoltătoare inconştienţă, egală cu complicitatea, că „nu ştim
cine au fost”. Militaţi cu onestitate pentru aplicarea principiilor
democratice, pentru consolidarea unei lumi în care să ne recunoaştem ca popor civilizat, care să ne dea dreptul la respect
faţă de noi înşine şi, ca urmare, la respectul altora! Oare nu vă
daţi seama cît aţi cîştiga dacă v-aţi lepăda de demagogie? Puţin

curaj, domnilor!

„Polemică sau calomnie?” se întreabă - cine credeţi? -
Eugen Barbu în persoană, în „România Mare” din 2 noiembrie
1990. Şi tot d-sa are cutezanţa delicioasă de a se jelui de afirmaţiile
iresponsabile „ce comportă o chemare în justiţie şi a
revistei şi a condeierului care crede că hîrtia poate suporta
orice”. Liric text, nimic de zis. După cum expresiv-spoveditoare
sînt acolo şi o sumă de aprecieri: „viermi ticăloşi”, „cei
mai veninoşi”, „cîţiva care au supt la toate bugeturile şi care şi
acum aruncă balele lor puturoase asupra unora”, „viaţa lor
ticăloasă de delaţiuni şi crime”, „scursura care (...) a batjocorit
Rezistenţa românească”, „gloriosul său trecut de delator”,
„spurcînd în dreapta şi-n stînga”, „otreapă a neamului românesc”
ş.a.m.d. Spaţiul nu ne îngăduie a reproduce toate aceste
insulte-bumerang. în perfidul joc dintre iluzie şi realitate, care
e scrisul, funcţia de autocaracterizare constituie, credem, unica
lor şansă de a fi luate în serios.

Notă din 1997

Intre timp, Petru Dumitriu s-a arătat, din păcate, mai apropiat
de trecutul d-sale oportunist cu brio decît de făgăduinţele
unei redempţiuni ce ne-au sedus la un moment dat.


va urma