joi, 14 mai 2015

Operatiunea Omega (XIII)


Robert Ludlum




Începutul week-end-ului avea ceva artificial; Ali simţi asta. Poate fiindcă se vorbea mai tare decât de obicei, iar râsetele erau mai sonore.
De regulă, când soseau Bernie şi Leila, începeau cu toţii să se intereseze calm de problemele fiecărei familii. Starea de sănătate a unui copil sau a altuia, decizii în plan profesional – toate aceste subiecte erau întotdeauna abordate în primele câteva ore. Soţul ei îi dăduse denumirea de sindromul Osterman. Bernie şi Leila scoteau la iveală ce era mai bun în ei toţi. Îi făceau să vorbească, să comunice cu adevărat unii cu alţii.
Totuşi, acum, nici unul nu îndrăznise să vorbească despre vreo experienţă personală importantă. Nimeni nu adusese în discuţie ceva esenţial din viaţa sa recentă – desigur, în afară de întâmplarea oribilă de miercuri după-amiază.
Pe de altă parte, Ali încă îşi mai făcea griji în privinţa soţului său – pentru absenţa lui de la birou, pentru irascibilitatea lui, pentru purtarea lui stranie de miercuri încoace. Poate că asta o făcea să-şi închipuie tot soiul de lucruri despre ceilalţi.
Celelalte femei se alăturaseră soţilor lor; Ali strânsese resturile de mâncare. Copiii erau în pat. Iar ea se săturase s-o asculte pe Betty sau pe Ginny vorbind despre menajere. Ea îşi putea permite o menajeră! Ei îşi puteau permite o menajeră! Dar Ali nu voia să aibă una!
Tatăl ei avusese menajere. El le numea „discipole”. „Discipole” care spălau şi măturau şi aduceau bani şi...
Mama ei le spunea „menajere”.
Ali îşi alungă gândurile şi se întrebă dacă nu cumva băuse prea mult. Dădu drumul la robinet şi îşi stropi faţa cu apă rece. Joe Cardone intră pe uşa bucătăriei.
— Stăpânul casei mi-a spus că, dacă vreau ceva de băut, să-mi iau singur. Nu-mi spune de unde, am mai fost pe-aici.
— Dă-i drumul, Joe... Ai la îndemână tot ce-ţi trebuie?
— Sigur. Un gin grozav; un tonic minunat... Hei, care-i problema? Ai plâns?
— De ce să plâng? Mi-am stropit faţa cu apă.
— Ai obrajii umezi.
— Ăsta-i efectul apei asupra feţei.
Joe puse jos sticla de tonic şi se apropie de ea.
— Aveţi cumva necazuri, tu şi cu Johnny?... După-amiaza de miercuri... mă rog, a fost un jaf cam ciudat, mi-a zis Johnny... Dar dacă e vorba despre altceva, mi-aţi spune, nu-i aşa? Adică, dacă ar avea de-a face cu rechini, nu v-aţi feri de mine, nu?
— Rechini?
— Cămătari. Eu am clienţi la Standard Mutual. Chiar şi câteva acţiuni. Cunosc compania... Tu şi cu Johnny trăiţi foarte bine, dar şaizeci de mii de dolari pe an nu mai înseamnă mare lucru.
Alice Tanner îşi ţinu răsuflarea.
— John se descurcă foarte bine!
— E ceva relativ. După părerea mea, John e într-un mare rahat. Nu poate controla situaţia şi nici nu renunţă la micul lui regat ca să găsească ceva mai bun. Asta-i treaba lui şi a voastră. Dar vreau să-i spui tu din partea mea... Sunt prietenul lui. Bunul lui prieten. Şi sunt curat. Absolut curat. Dacă are nevoie de ceva, zi-i să mă sune, bine?
— Joe, sunt mişcată. Zău. Dar nu cred că e nevoie. Serios, nu cred.
— Dar o să-i spui?
— De ce n-o faci chiar tu? John şi cu mine avem un pact nescris. Nu mai vorbim despre salariul lui. La drept vorbind, fiindcă sunt de acord cu tine.
— Atunci aveţi probleme.
— Nicidecum. Ceea ce înseamnă o problemă pentru tine, s-ar putea să nu aibă nici o importanţă pentru noi.
— Sper să ai dreptate. Spune-i şi asta.
Cardone se întoarse rapid la bar şi îşi luă paharul. Înainte ca Ali să-i poată răspunde, ieşi pe uşă şi se întoarse în camera de zi.
Joe voise să-i spună ceva, iar ea nu înţelesese.

— Nimeni nu te-a însărcinat pe tine sau pe ceilalţi angajaţi ai oricărui canal de ştiri să vă erijaţi în paznici infailibili ai adevărului! M-am săturat de situaţia asta! O suport în fiecare zi. Tremayne stătea în faţa şemineului, clocotind de furie.
— Nu infailibili, sigur că nu, răspunse Tanner. Dar nimeni nu le-a dat tribunalelor dreptul de a ne împiedica să căutăm informaţii în mod cât se poate de obiectiv.
— Atunci când acele informaţii prejudiciază un client sau pe adversarul său, nu aveţi dreptul să le faceţi publice. Dacă au o bază reală, vor fi prezentate în instanţă. Aşteptaţi să se pronunţe verdictul.
— Asta-i imposibil şi tu ştii foarte bine. Tremayne făcu o pauză, schiţă un zâmbet şi oftă.
— Ştiu. Ca să fim realişti, nu există soluţie.
— Eşti sigur că vrei să găseşti una? întrebă Tanner.
— Bineînţeles.
— De ce? Te afli într-o poziţie privilegiată. Dacă câştigi un proces, e bine. Dacă pierzi, pretinzi că instanţa a fost influenţată de o presă părtinitoare. Faci recurs.
— Rareori se întâmplă să câştigi un proces la recurs, zise Bernard Osterman, aşezat pe podea, în faţa canapelei. Până şi eu ştiu asta. Se face multă reclamă, dar sunt cazuri rare.
— Recursul costă bani, adăugă Tremayne, dând din umeri. De cele mai multe ori, fără nici un rezultat. Mai ales recursurile corporaţiilor.
— Atunci obligaţi presa să-şi restrângă activitatea în cazul dosarelor importante. E simplu.
Joe îşi goli paharul şi-l privi ţintă pe Tanner.
— Nu e simplu, spuse Leila, care stătea într-un fotoliu vizavi de sofa. E vorba despre o hotărâre. Cine defineşte restrângerea? Asta vrea să spună Dick. Nu există o definiţie limpede.
— Cu riscul de a-mi ofensa soţul, Doamne fereşte – Virginia râse în timp ce vorbea – eu cred că un public informat e la fel de important ca şi o instanţă nepărtinitoare. Poate că au chiar legătură una cu alta. Sunt de partea ta, John.
— Din nou e vorba despre judecată, zise soţul ei. Despre opinii. Ce este informaţie reală şi ce e informaţie interpretată?
— Adevărul e unul, spuse Betty cu nonşalanţă. Se uita la soţul său, care bea prea mult.
— Al cui adevăr? Care adevăr?... Să ne imaginăm o situaţie ipotetică. Între mine şi John. Să zicem că lucrez de şase luni la o fuziune complicată. Ca avocat cu principii morale, colaborez cu oameni în a căror cauză cred; prin reunirea unui anumit număr de companii, mii de slujbe sunt salvate, iar firma în pragul falimentului capătă deodată o viaţă nouă. Apoi vin câţiva oameni care au avut de suferit – din cauza propriei lor prostii – şi încep să ridice obiecţii. Să presupunem că ajung la John şi încep să ţipe: „Trădare!”. Fiindcă ei par – doar par, atenţie – nişte nedreptăţiţi, John acordă cauzei lor un minut, doar un minut de transmisie televizată în toată ţara. Imediat, procesul meu e prejudiciat. Şi să nu-mi spuneţi mie că instanţele nu sunt supuse presiunilor exercitate de mass-media. Un singur minut poate spulbera şase luni de muncă.
— Crezi că aş permite aşa ceva?
— Aveţi nevoie de subiecte. Mereu aveţi nevoie de subiecte! Sunt momente când nu înţelegi treaba asta! 
Vocea lui Tremayne răsuna în întreaga încăpere. 
Virginia se ridică în picioare.
— John al nostru n-ar face aşa ceva, iubitule... Eu aş mai bea o cafea.
— O aduc eu, spuse Alice, ridicându-se de pe sofa. Se uita la Tremayne, surprinsă de neaşteptata lui vehemenţă.
— Nu fi absurdă, zise Ginny, intrând în hol.
— Eu aş bea ceva.
Cardone ridică paharul, aşteptând să-i fie umplut.
— Sigur, Joe. Tanner îi luă paharul. Gin tonic?
— Asta am băut până acum.
— Chiar prea mult, adăugă soţia lui.
Tanner se duse în bucătărie şi începu să pregătească băutura lui Cardone. Ginny era lângă maşina de gătit.
— O să dau drumul la reşou; flacăra aragazului s-a stins.
— Mulţumesc.
— Şi eu păţesc mereu aşa. Se stinge focul şi cafeaua se răceşte.
Tanner chicoti şi turnă tonicul. Apoi înţelese substratul neplăcut al comentariului făcut de Ginny.
— I-am spus lui Ali să cumpere un filtru electric, dar ea refuză.
— John?
— Da.
— E o noapte minunate. Ce-ar fi să mergem cu toţii la piscină?
— Sigur. Bună idee. O să încălzesc apa din bazin. Stai să-i duc paharul lui Joe.
Tanner se întoarse în camera de zi, la timp ca să audă primele acorduri din „Tangerine”. Ali pusese un disc intitulat „Şlagăre de demult”. Urmară reacţiile aşteptate, râsetele de recunoaştere.
— Ţine, Joe. Mai doreşte cineva ceva?
Toată lumea refuză în cor. Betty se ridicase din fotoliu şi se postase în faţa lui Dick Tremayne, lângă şemineu. Tanner avea impresia că se certau. Ali era lângă combina stereo şi-i arăta lui Bernie coperta albumului; Leila Osterman stătea în faţa lui Cardone, privindu-l cum dădea ginul pe gât, aparent iritată de faptul că bea atât de repede.
— Ginny şi cu mine o să încălzim apa din piscină. O să facem o baie, de acord? V-aţi luat cu toţii costumele de baie; dacă nu, avem o grămadă în garaj.
Dick se uită la Tanner. Era o privire ciudată, îşi zise directorul de ştiri.
— N-o învăţa pe Ginny prea multe despre filtrul ăla de apă. Eu mă menţin ferm pe poziţie. Fără piscină.
— De ce nu? întrebă Cardone.
— Prea mulţi copii în preajmă.
— Construieşte un gard, zise Joe, cu o nuanţă de dispreţ. Tanner se îndreptă spre uşa din spate de la bucătărie.
Din salon se auzea un hohot de râs, dar nu era unul de bucurie. Părea forţat, întrucâtva aspru.
Avea Fassett dreptate? Omega îşi arăta semnele? Oare ostilităţile începeau, încet-încet, să se facă simţite?
Afară, se duse la marginea piscinei, la cutia filtrului.
— Ginny.
— Sunt aici, lângă tomatele lui Ali. Aracul ăsta a căzut şi nu pot să leg tulpina.
— Vin imediat. Se întoarse şi porni spre ea. Care din ele? N-o văd.
— Aici, zise Ginny, arătându-i.
Tanner îngenunche şi văzu aracul. Nu căzuse, fusese rupt.
— Unul din copii trebuie să fi trecut în fugă pe-aici. Smulse băţul rupt şi aşeză cu grijă planta pe pământ. O să rezolv mâine treaba asta.
Se ridică. Ginny stătea foarte aproape de el şi-i puse mâna pe braţ. El îşi dădu seama că nu puteau fi văzuţi din casă.
— Eu l-am rupt, spuse Ginny.
— De ce?
— Voiam să vorbesc cu tine. Singuri.
Îşi desfăcuse câţiva nasturi de la bluză. El îi putea vedea curbura sinilor. Tanner se întrebă dacă nu cumva era beată, însă Ginny nu se îmbăta niciodată, iar dacă o făcea, nimeni nu ştia.
— Despre ce vrei să vorbim?
— Despre Dick, în primul rând. Îmi cer scuze pentru el. Poate deveni grosolan... prost-crescut, când e supărat.
— A fost grosolan? Supărat? N-am observat.
— Ba ai observat. Te-am urmărit.
— Te-ai înşelat.
— Nu cred.
— Hai să terminăm cu piscina.
— Stai puţin. Ginny râse înecat. Nu te sperii, nu-i aşa?
— Prietenii mei nu mă sperie, spuse Tanner, zâmbind.
— Ştim multe unii despre alţii.
Tanner privi cu atenţie chipul lui Ginny, ochii ei, uşoara contracţie a buzelor. Se întrebă dacă nu cumva în acel moment incredibilul avea să-i fie dezvăluit. Dacă era aşa, el ar fi ajutat-o să vorbească.
— Probabil că întotdeauna credem că ne cunoaştem prietenii. Uneori mă întreb dacă e aşa.
— Mă simt foarte atrasă... fizic de tine. Ştiai asta?
— Nu, nu ştiam, zise Tanner, surprins.
— N-ar trebui să te deranjeze asta. N-ar afecta-o pe Ali pentru nimic în lume. Nu cred că atracţia fizică presupune neapărat asumarea unor obligaţii, nu-i aşa?
— Toată lumea are fantezii.
— Eviţi răspunsul.
— Cu siguranţă.
— Ţi-am spus, asta nu ţi-ar afecta în nici un fel viaţa.
— Sunt om. M-ar afecta.
— Şi eu sunt om. Pot să te sărut? Merit măcar un sărut.
Ginny îşi încolăci braţele pe după gâtul uluitului Tanner şi îşi apăsă buzele pe ale lui, deschizând gura. Tanner înţelegea că ea îşi dădea toată silinţa să-l excite, dar nu putea pricepe de ce. Dacă ea se purta aşa cu bună-ştiinţă, nu exista nici un loc unde-ar fi putut face dragoste.
Apoi înţelese. Ea îi dădea speranţe. Proceda aşa cu bună ştiinţă.
— Ah, Johnny! Ah, Doamne, Johnny!
— Bine, Ginny. Bine. Nu... Poate că era chiar beată, îşi zise Tanner. Avea să se simtă penibil a doua zi. O să vorbim mai târziu.
Ginny se retrase uşor. Buzele ei erau alături de gura lui.
— Sigur, o să vorbim mai târziu... Johnny... Cine e Blackstone?
— Blackstone?
— Te rog! Trebuie să ştiu! Nimic nu se va schimba, îţi promit. Cine e Blackstone?
Tanner o luă de umeri, obligând-o să-l privească în faţă. Ea plângea.
— Nu cunosc nici un Blackstone.
— Nu face asta, şopti ea. Te rog, pentru numele lui Dumnezeu, nu face asta! Spune-i lui Blackstone să înceteze!
— Dick te-a trimis aici?
— M-ar ucide dacă ar şti, zise ea încet.
— Hai să lămurim un lucru. Îmi oferi...
— Orice doreşti! Dar lasă-l în pace... Soţul meu e un om bun. Un om foarte, foarte cumsecade. E un bun prieten al tău! Te rog, nu-l răni!
— Îl iubeşti.
— Mai mult decât pe mine însămi. Aşa că, te rog, nu-i face rău. Şi spune-i lui Blackstone să înceteze!
Apoi Ginny plecă în fugă spre garaj.
Ar fi vrut să se ducă după ea şi să se poarte cu blândeţe, dar spectrul lui Omega îl reţinu. Se tot întreba dacă Ginny, care fusese în stare să i se ofere ca o târfă, ar fi fost capabilă şi de lucruri mult mai periculoase.
Dar Ginny nu era o târfă. Nepăsătoare, poate, chiar provocatoare într-un fel amuzant, inofensiv, dar lui Tanner sau vreunui cunoscut de-al lui nu-i trecuse niciodată prin cap că ea s-ar culca şi cu altcineva în afară de Dick. Nu părea să fie stilul ei.
Numai dacă nu cumva era târfa lui Omega.
Se auzi din nou un râs forţat în casă. Tanner desluşi primele acorduri ale clarinetului din „Amapola”. Îngenunche şi scoase termometrul din apă.
Deodată, îşi dădu seama că nu era singur. Leila Osterman stătea la câţiva paşi în spatele lui, în iarbă. Ieşise în linişte din casă; ori poate că fusese el prea ocupat ca să mai audă şi uşa de la bucătărie sau zgomotul paşilor ei.
— A, bună! M-ai speriat.
— Credeam că te ajută Ginny.
— Ea... a scăpat nişte pudră de filtru pe fustă... Uite, temperatura e de douăzeci şi două de grade. Lui Joe o să i se pară prea mult.
— Dacă mai poate vorbi.
— Înţeleg ce vrei să spui, zise Tanner, ridicându-se în picioare, zâmbitor. Joe nu e un băutor.
— Se străduieşte să fie.
— Leila, cum de-aţi venit, tu şi cu Bernie, acum două zile?
— Nu ţi-a spus el?
Leila ezită, aparent iritată de faptul că i se transferase ei sarcina de a da explicaţii.
— Nu. Evident.
— Se agită prin zonă. A participat la întruniri, dejunuri de afaceri.
— Ce caută?
— A, proiecte. Îl ştii pe Bernie; trece prin diverse etape. Nu uită niciodată că The New York Times l-a numit cândva palpitant... sau incisiv, niciodată nu-mi amintesc exact. Din nefericire, a căpătat gusturi costisitoare.
— Nu mai înţeleg.
— Cochetează cu ideea unui serial de clasă; ştii tu, genul de modă veche. Companiile cinematografice vorbesc mult despre îmbunătăţiri.
— Serios? N-am auzit.
— Tu lucrezi la ştiri, nu la programe.
Tanner scoase un pachet de ţigări şi-i oferi una Leilei. În timp ce i-o aprindea, observă îngrijorarea, încordarea din ochii ei.
— Bernie e un tip de valoare. Voi doi aţi câştigat mulţi bani cu companiile. N-o să aibă probleme; este extrem de convingător.
— Mă tem că e nevoie de ceva mai mult decât de putere de convingere, zise Leila. Dacă nu vrei să lucrezi pentru un procentaj în cultura non-profit... Nu, e nevoie de influenţă. Enormă. Cât să-i faci pe oamenii cu bani să-şi schimbe părerea.
Leila trase adânc din ţigară, evitând privirea lui Tanner.
— Şi el e în stare de aşa ceva?
— S-ar putea. Cuvântul lui Bernie are mai multă greutate decât acela al oricărui alt scriitor de pe coastă. Are „impact”, cum se spune... Ajunge până la New York, crede-mă pe cuvânt.
Tanner constată că nu mai voia să vorbească. Durea prea tare. Leila aproape că-i mărturisise, îşi zise el. Aproape că proclamase puterea Omegăi. Sigur că Bernie avea să fie consecvent cu sine. Bernie putea să-i facă pe oameni să se răzgândească, să răstoarne decizii. Însă Omega – iar el era inclus în ea – făcea parte din ei.
— Da, zise el încet. O să te cred pe cuvânt. Bernie e un om important.
Rămăseseră tăcuţi pentru o clipă, apoi Leila vorbi cu asprime:
— Eşti mulţumit?
— Ce?
— Te-am întrebat dacă eşti mulţumit. M-ai interogat ca un poliţai. Pot chiar să-ţi dau o listă a întâlnirilor lui, dacă vrei. E vorba despre frizerii, depozite, magazine – sunt sigur că toţi îţi vor confirma că am fost acolo.
— Ce dracu’ tot spui acolo?
— Ştii foarte bine! Aici nu are loc o petrecere prea plăcută, în caz că n-ai observat. Ne purtăm cu toţii de parcă nu ne-am fi întâlnit niciodată, ca şi cum noile noastre cunoştinţe ar fi extrem de dezagreabile.
— Asta n-are nici o legătură cu mine. Poate că ar trebui să vă uitaţi la voi înşivă.
— De ce?
Leila făcu un pas înapoi. Tanner îşi zise că părea tulburată, dar nu putea fi sigur.
— De ce-am face-o? Ce este, John?
— Nu poţi să-mi spui tu?
— Doamne Sfinte, eşti pe urmele lui, nu-i aşa? Eşti pe urmele lui Bernie.
— Nu, nu sunt. Nu sunt pe urmele nimănui.
— Ascultă-mă, John! Bernie şi-ar da viaţa pentru tine! Nu ştii asta?
Leila Osterman aruncă ţigara şi se îndepărtă.

În timp ce Tanner se pregătea să ducă găleata cu clor în garaj, Ali ieşi din casă, împreună cu Bernie Osterman. Se întrebă preţ de o clipă dacă Leila vorbise cu el. Era limpede că nu. Soţia lui şi Bernie voiau doar să ştie unde pusese el apa minerală şi să-i spună că toţi îşi luaseră costumele de baie.
Tremayne era în uşa bucătăriei, cu paharul în mână, privindu-i pe cei trei care stăteau de vorbă. Lui Tanner i se păru nervos, neliniştit.
Directorul de ştiri intră în garaj şi puse găleata din plastic într-un colţ, lângă toaletă. Era cel mai răcoros loc. Uşa dinspre bucătărie se deschise şi Tremayne coborî treptele.
— Vreau să vorbim puţin.
— Sigur.
Tremayne se răsuci lateral şi se strecură pe lângă Triumph.
— Nu te-am văzut niciodată conducând maşina asta.
— O detest. E un chin să intri şi să ieşi din ea.
— Eşti băiat mare.
— E o maşină mică.
— Eu... voiam să-ţi spun că-mi pare rău din cauza tâmpeniilor pe care le-am debitat mai devreme. N-am motive de ceartă cu tine. M-a înfuriat un reporter, de la The Wall Street Journal, acum câteva săptămâni, în legătură cu un proces. Îţi dai seama? The Journal! Firma mea a hotărât să nu dea curs incidentului.
— O presă liberă sau un proces corect. Un argument al naibii de valabil! Eu n-aş considera asta o ofensă personală.
Tremayne se rezemă de Triumph. Vorbi cu prudenţă.
— Acum câteva ceasuri, Bernie te-a întrebat – vorbea despre întâmplarea de miercuri – dacă lucrezi la ceva asemănător cu povestea din San Diego. N-am ştiut niciodată mare lucru despre asta, în afară de faptul că mai e uneori amintită prin ziare...
— S-a exagerat mult. A fost vorba despre o serie de plăţi făcute în port. De către localnici către industriaşi, din câte ţin minte.
— Nu fi aşa modest.
— Nu sunt. A fost un reportaj grozav şi aproape că am luat premiul Pulitzer. Asta mi-a influenţat întreaga carieră.
— Foarte bine... În regulă... N-o s-o mai lungesc. Faci cercetări în legătură cu ceva care mă afectează pe mine?
— Nu, din câte ştiu... Asta-i spuneam lui Bernie; am o echipă de vreo şaptezeci de oameni, implicaţi direct în strângerea datelor. Nu le cer rapoarte zilnice.
— Vrei să spui că nu ştii ce fac ei?
— Mă subapreciezi, zise Tanner, cu un râs scurt. Eu aprob cheltuielile; nimic nu apare fără ştirea mea.
Tremayne se îndepărtă de Triumph.
— În regulă, hai să lămurim treaba asta... Ginny s-a întors în casă acum cincisprezece minute. Trăiesc cu fata asta de şaisprezece ani. O cunosc bine... Plânsese. A ieşit afară, după tine şi s-a întors plângând. Vreau să ştiu de ce.
— Nu pot să-ţi răspund.
— Ar fi bine să-ncerci!... Eşti invidios pe banii mei, nu-i aşa?
— Nu-i adevărat.
— Ba da! Crezi că n-am auzit ce spune Ali în spatele tău! Iar acum laşi să se înţeleagă subtil, cu nonşalanţă, că nimic nu apare fără ştirea ta! Asta i-ai spus soţiei mele? Trebuie să aud amănuntele de la ea? O soţie nu poate depune mărturie; ne protejezi? Ce vrei?
— Află singur! Te-ai implicat în ceva atât de cumplit încât ai devenit paranoic? Asta e? Vrei să-mi vorbeşti despre asta?
— Nu. Nu! De ce plângea?
— Întreab-o tu!
Tremayne îşi întoarse capul, iar John Tanner văzu trupul avocatului tremurând în vreme ce-şi trecea mâinile peste caroseria micului automobil sport.
— Ne cunoaştem de mult, dar tu nu m-ai înţeles niciodată... Nu emite judecăţi de valoare înainte de a-i înţelege pe oamenii respectivi.
Deci asta era, îşi spuse Tanner. Tremayne recunoştea. Făcea parte din Omega.
Apoi Tremayne vorbi din nou şi concluzia aceea se spulberă. Se întoarse spre el cu o privire disperată.
— S-ar putea să nu fiu ireproşabil, ştiu asta, însă mă încadrez în limitele legii. Ăsta-i sistemul. Poate că nu-mi place întotdeauna, dar respect acest sistem!
Tanner se întrebă dacă oamenii lui Fassett instalaseră vreun microfon în garaj. Dacă auziseră cuvintele, rostite cu atâta amărăciune, sunând atât de adevărat. Se uită la omul distrus din faţa lui.

— Să mergem în bucătărie. Nici unuia dintre noi nu i-ar strica un pahar.


va urma















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu