ORBITOR (13)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

Cu cît se apropiau mai mult de strada lor, dezastrul părea mai mare, ruinele mai hidoase şi mai vechi, ca şi cînd acolo bombarda­mentul s-ar fi petrecut cu zeci de ani în urmă. Cărămida zidurilor era galbenă şi fărîmicioasă, şi dincolo de faţadele prăbuşite se căscau odăile în care trupuri moarte zăceau printre vitrine cu pa­harele intacte şi nuduri atîrnate pe pereţi. Fetele depăşiră un toci­lar cu mecanismul lui primitiv în spinare, escaladară mormane de moloz amestecat cu lucruşoare şi rufe şi se opriră la colţ, îmbrăţi­şate, cu aceeaşi spaimă în ochi. Nu îndrăzneau să intre pe stradă, acolo unde se afla ― dar se mai afla oare? ― miezul vieţii lor bucureştene, croitoria cu odăiţele ucenicelor la etaj, vizavi de care alte case negustoreşti, putrede şi greoaie, se ridicau, încărcate de or­namente prosteşti, avînd la parter cooperativa "Tovalul", ce fabri­ca ghete ortopedice, fotograful de lux Leon Gavrilescu şi cunoştinţa lor apropiată, nea Titi, care avea în vitrină, ca şi pe firma de tablă, marea şi ferocea maşină de cusut Singer, ornamentată cu desene florale aurii. Şi, desigur, lipită de croitoria "Verona", clădirea văru-ită-n alb, cu o mezelărie la parter, unde, la al treilea cat, locuia cîntăreaţa de pe cornul lunii.

Cu inima zbătîndu-se în pieptul lor dublu, căci frica şi presim­ţirea le schimbaseră în siameze, fetele intrară pe strada morţii. Nicicînd nu văzuseră atîta carnagiu. Sîngele forma bălţi în care ardea soarele. Mîini, maxilare şi oase ţăndărite ieşeau din moloz şi din crăpăturile clădirilor. Un creier uman, intact, umed, cu cir-cumvoluţiile desenate minuţios şi cu vinişoarele albăstrui zvîcnind sub pieliţă înflorea pe caldarîm, lîngă o ţeastă deschisă larg. Nici o casă nu mai era întreagă. Rămăseserâ-n picioare uşi, cu cadru cu tot, pe cînd zidurile erau grămezi de cărămidă. Rămăsese casa liftului, de plasă neagră de sîrmă, a clădirii Societăţii petroliere româno-germană, în jurul căreia construcţia se topise ca zahărul, înălţată pe patru nivele, casa liftului, cu marea roată în vîrf şi cutia elegantă, cu uşi de cristal, oprită între etaje, domina toată strada ca un turn sinistru. Înăuntru se mai afla, poate, stînd pe scaunul ei, resemnată, liftiera, pe care alarma şi-ntreruperea curentului din seara trecută o prinseseră în cuşca eternelor ei chinuri cotidiene. Poate că se zbătuse şi ţipase toată dimineaţa, ca o pasăre-n colivie, şi nimănui nu-i pasase s-o elibereze, aşa că acum privea probabil, de la cincisprezece metri înălţime, dezastrul cartierului negusto­resc, bucuroasă că, în definitiv, rămăsese în viaţă.

Surorile, cu degetele umede împletite, păşiră pe podele de vitri­ne sfărîmate, peste ghete ortopedice împrăştiate peste tot ― o schijă spărsese talpa uneia, de o palmă lăţime, lăsînd să se vadă înăuntru, pe un aşternut încreţit de satin, un minunat revolver de damă, cu şase ţevi şi minuscul mîner de sidef; în altul se afla un lingou mic de aur; în al treilea, un pion de şah, din cristal stră­lucitor ―, peste pălării cu voaletă şi plăci fotografice din sticlă mată, unse din belşug cu nitrat de argint. Parcă toate secretele unei lumi aparent lenevoase ieşiseră deodată la iveală, şi lumea aceasta devenise acum transparentă şi pasionantă ca un motor de demon­straţie dintr-un muzeu tehnic, în care poţi vedea prin secţiuni în metalul gros mişcarea pistoanelor şi a supapelor. Cine-ar fi crezut că fotograful Gavrilescu, pîntecos şi cam tembel, mereu cu halba de bere la-ndemînă, şi care acum zăcea însîngerat pe un morman de poze sepia înfăţişînd fetiţe goale, fusese un spion, viclean şi competent? Maria şi Vasilica, trecînd prin faţa fostului atelier fotografic, călcau peste nepreţuite fotografii â voi d'oiseau ale am­plasamentelor germane, pline de litere şi săgeţi zgîriate pe plăcile de sticlă. Sau nea Titi: mereu plin de ulei de la maşinile lui de cusut, mereu mohorît şi cu obrajii supţi de parcă-ar fi mîncat doar miercurea şi vinerea, se dovedea acum, cînd cochilii răsucite ne­buneşte, sidefate în roz şi violet şi antracit, pătate ca blana de leopard, pictate ca de Chagall, cu spini şi dantele zdrenţuite, mari cît roţile de automobil sau mărunte ca nisipul, îşi împrăştiaseră tăndările peste tot, unul dintre marii colecţionari de ghiocuri de gasteropode, nu mai mulţi de o sută în întreaga lume. Acum nea Titi zăcea pe spate spintecat în aşa fel, încît părea un preparat anatomic, un şoarice palid într-un borcan cu spirt, desfăşurîndu-şi în lichidul limpede ficatul, inima şi plămînii, intestinul gros şi cel subţire, rinichii şi vezica. Ochii deschişi către cer păreau două bile de sticlă verzuie.

Pe stînga străzii se mai afla doar cerul albastru şi gol, sprijinit de cîţiva piloni de zidire sfărîmată. Se vedeau, peste un maidan cu gropi conice şi grămezi de deşeuri, casele, multe întregi, de pe strada cealaltă. "Doamne, Manoară", şopti Vasilica, încremenită în mijlocul străzii, "n-a mai rămas nimic... nimic..." Toată viaţa lor trebuia luată de la capăt, în cine ştie ce alt atelier, la cine ştie ce altă patroană. Chiar pe locul croitoriei căzuse bomba, de parcă yan­keul de pe "Spitfire", mestecîndu-şi guma şi gîndindu-se, poate, la vreo Ginger Rogers de provincie, ar fi simţit deodată parfumul moscat al celor treizeci de fetişcane cu subţiori tufoase ― sau deli­catul Chanel al Mioarei Mironescu? ― şi ar fi apăsat pe butonul manşei ca să elibereze ovalul de oţel, cu ampenajul vopsit în gal­ben, aşa cum în altă situaţie ar fi comandat, prin nervul ruşinos, deschiderea supapelor de la corpii cavernoşi şi umplerea lor cu sînge pînă la tumescenţă. Să cufunzi treizeci de fete deodată în orgasmul răvăşitor al morţii! Noroc că numai una sau două dintre ele fuse­seră prinse acasă, cele care, ca mulţi alţi bucureşteni, se blazaseră de prea multele alarme aeriene şi se mulţumiseră, în loc de orice altă reacţie, să-şi facă cruce cu limba-n gură murmurînd a suta oară, distraţi: "Du-i, Doamne, la Ploieşti!"

Fetele, acum depărtate una de alta şi cu ochii-n lacrimi, înain­tară, de-a lungul fostei faţade a croitoriei "Verona", pînă în faţa măcelăriei. Jumătatea jupuită de vacă, mereu atîrnînd în cîrligele de oţel, era acum amestecată cu pietre cubice din caldarîm, şi mutilată a doua oară. Capete tembele de miel, însîngerate, holbau ochii către azur cu aceeaşi groază halucinată din ochii omeneşti ai lui nea Titi. Cîrnaţi cabanoşi, tobă cu şorici şi gelatină, salamuri uscate şi ghiu-demuri în formă de potcoavă zăceau peste tot, năpădite de muşte, ca organele unui mare animal arcimboldesc. O mînă delicată, ca pictată de un renascentist, odihnea, retezată din încheietură, pe o bucată de slănină legată cu sfoară. Din retezătură, ca nişte fila­mente de meduză, ieşeau capete de vine şi nervi. Pe deget, un inel lucea o piatră albă. Mariei i se opri inima. Alergă înspre mînă, agăţîndu-şi rochia într-un ghem de sîrme. Se aplecă, fără s-o atingă, simţind că se înăbuşă de emoţie. Era fluturele! Era inelul din păr de mamut pe degetul uscăţiv, cu unghie lăcuită grena, al cîntăreţei. Maria ţipă cît putu, şi Vasilica se apropie în fugă. "Lehcă, lelică, e mîna doamnei Mioara!" Isteria urcă în tînăra fată pînă la paro­xism, făcînd-o să urle animalic, încolăcită de umeri de Vasilica. Sora ei încerca s-o tîrască de-acolo, să nu mai vadă, să uite... Dar deodată, cu o crispare a muşchilor, Maria se opri din zbucium. Cu figura răvăşită, cu ceva dement în priviri, apucă mîna palidă, o ri­dică şi o duse la buze. Apoi scoase inelul de pe arătător şi îl stre­cură în sîn. Pe stradă trecea un oltean în fustanelă şi iţari, cu pălăria pe ceafă, părînd a căuta ceva. O funcţionară cu poşetă albă le privi un moment şi trecu mai departe. Fetele, cu capul în pămînt, prinse iarăşi de mînă, dădură ocol caselor ruinate, încercînd să mai ză­rească, prin mormanele de cărămidă şi mobilă sfărîmată, vreun vestigiu al fostei lor vieţi. Cînd ajunseră în spate, la intrarea de serviciu, pe unde ucenicele intrau de obicei în clădire, o privelişte înduioşătoare li se înfăţişă. Maria n-avea s-o uite niciodată, şi avea s-o povestească de nenumărate ori, în pacea bucătăriei invadate de fulgi de la plopi şi de viespi, pregătind cartofii cu rîntaş pentru Mircea şi răsfrîngînd în priviri crenelurile prăfoase ale morii. Şi acum, în tramvai, pe cînd brusc începuse să ningă cu fulgi leneşi şi pufoşi, Maria îşi aduse aminte de acea dimineaţă de după bom­bardament şi zîmbi mişcată. Tramvaiul intrase pe bulevard şi înainta, clopoţind, din staţie-n staţie, către Universitate. Toată lumea era în paltoane grosolane. Bărbaţii purtau pe cap căciuli ruseşti, cu cla­pele lăsate-n jos, sau căciuli creţe de oaie. Numai doi-trei aveau pălării. Femeile se strîngeau una-n alta ca să se-ncălzească, rîzînd şi glumind, arătîndu-şi dinţii lipsă între buzele rujate greţos. Nu­mai Maria purta aceeaşi rochiţă de vară şi acelaşi batic cu suvenire de la Sinaia, celelalte femei erau încotoşmănate bine şi cu galoşi de cauciuc peste ghete, cum o cerea moda lui '55. Prin staţii, oamenii îngheţau în zăpadă, aşteptînd să vină tramvaiul. Cîteva maşini, Pobede şi Warszawe, se încumetaseră să-şi care carcasele greoaie, de cărăbuşi, pe suprafaţa deja albă a bulevardului. Pe lîngă ele, Volgile negre păreau adevărate limuzine. Alungîndu-şi, mai departe, gîndurile despre Costel, cu care avea întîlnire la cinematograful "înfrăţirea-ntre popoare", Mana se scufundă din nou în trecut, pe cînd tramvaiul luase viteză, troznind din toate încheieturile, pe lîngă statuia lui CA. Rosetti, care trona, pe jilţul său de bronz, în mijlocul părcuşorului cu arbori desfrunziţi şi ninşi.

Doar cadrul uşii de la intrarea de serviciu rămăsese-n picioare, în spatele lui, grămada de moloz era mai înaltă de un stat de om. Iar între tocurile de lemn, aşezat pe prag, cu capul gol şi cărunt în palme, în costumul lui ţărănesc şi cu bocancii din primul război în picioare, stătea Tătica. Badislav Dumitru, poreclit Babuc, care cre­dea că-şi pierduse două fete-ntr-o singură noapte. "Stătea săracu' acolo, pe prag, şi plîngea", avea să povestească de zeci de ori Maria. "Bietul tătica! Aşa rău cum îl ştii, zgîrcit şi cum o mai fi, n-are totuşi inima rea. Doar că a fost prea muncit şi chinuit din copi­lărie. Rămas fără părinţi de mic, în grija unui frate mai mare care-l bătea cu gîrbaciul pentru orice. Luat apoi în război, rănit şi de­corat, întors în sat cu gradul de sergent. Dup-aia s-a însurat cu mămica, a luat-o din Dîrvari, săraci lipiţi amîndoi. Au făcut opt copii din care am trăit noi patru, Anica, Vasilica şi cu mine, şi nenea, unchiu' Florea. Ceilalţi au murit de tuberculoză, cum era pe vremea aia. Dar cît erau ei de oameni simpli, de la ţară, îmi aduc aminte cum se sfătuiau, tătica şi mămica, pentru orice lucru. Mă trezeam noaptea, cum dormeam la picioarele lor, şi-i auzeam vor­bind: «Mario, uite, mîine trebuie să săpăm în deal. O fi prea de­vreme? Sau s-o mai lăsăm două-trei zile?» Şi tătica ţinea seama de ce-i zicea mămica şi nu făcea nimic fără să fie amîndoi de acord. Şi n-a înjurat-o şi n-a bătut-o măcar o dată, cum făceau toţi pe la ţară. Şi uite că nu s-a mai însurat de cînd a murit biata mama, la 54 de ani, şi nu s-a mai uitat după altă femeie. În schimb s-a asprit şi s-a făcut cărpănos. Doamne, ce-am mai plîns cînd a trecut, odată, erai tu mic, cu paporniţa de piaţă pe la noi şi ţi-a dat şi ţie un covrig de 25 de bani, mic cît un inel şi tare ca piatra, de n-ai putut să-l mănînci, şi dup-aia am căutat o căpăţînă de usturoi în coşul lui şi am dat de un covrig mare şi pufos, cu sare şi mac... P-ăla mic îl primise rest la un leu şi-l dăduse la nepot, că şi aveai dinţi să-l rozi. Şi orice-i ceri: «Tătica, dă-mi şi mie un pumn de nuci.» «N-am, taică, de unde să am?»  Şi la nuntă nu ne-a dat măcar o lingură... De, aşa e el, da' uite că ne-a crescut pe toţi, de bine, de rău, şi nu ne-a lipsit nimic. Pe tine nu te-a bătut cît erai mic şi te jucai prin curte la Tîntava. Doar o dată ţi-a dat o palmă, cînd î-ai pus pi-sica-n cap şi l-a zgîriat pe frunte, ţii minte? Altfel, doar gura de el: «Haoleu, să fie el al meu, ce i-aş mai pune pielea-n băţ!» Atunci, după bombardament, l-am văzut prima dată plîngînd. Nu mai avea nici o speranţă. Credea că muriserăm, dacă a văzut casa dărîmată. Auzise încă de la miezul nopţii de bombardament. Pînă-atunci avioanele se duceau mai mult pe la Ploieşti, la rafinării. Treceau chiar peste sat, peste Tîntava, le vedeai ca nişte fluturaşi de argint... De multe ori aruncau grămezi de beteală pe care le adunau copiii de pe cîmp. Dar vecinul nostru de peste drum, care-a murit, Fănel a Iu' Ochişor, avea radio, era chiabur, şi mai erau şi alţii care aveau, şi aşa a aflat tot satul de nenorocire. Mai toţi aveau copii, rude pe la Bucureşti. Îţi dai seama ce jale-a fost. Tătica s-a-mbrăcat şi a plecat noaptea, la drum, să vadă ce-i cu noi. A făcut 25 de kilo­metri pe jos pînă-n Bucureşti. A ajuns cam pe la şase dimineaţa. Stătea deja de vreo două ore cînd l-am găsit noi, cu capu-n palme şi cu coşul de papură lîngă el. Multe i-am iertat io pentru ziua aia." Fetele au alergat ţipînd spre el, ţopăind pe tocurile înalte care le îndoiau gleznele. Tătica, ridicîndu-şi ochii înroşiţi de plîns, nu le-a recunoscut. Vasilica şi Marioara lui, codane sfioase în fote şi ii cusute cu arnici de mîna lor, după ce tot cu mîna lor ţeseau pînza la război, se transformaseră în două demoazele cu păru-ncreţit, în rochii drepte şi strînse pe şolduri, şi cu şiraguri de mărgele la gît... Cînd le-mbrăţişă, mulţumind lui Dumnezeu, pe cînd ele plîngeau, frecîndu-se de bărbia lui ţepoasă, copleşite de dragoste şi duioşie, bătrînul simţi în nări miros de parfum. Un gînd trecător şi absurd îi întunecă o clipă bucuria: nu cumva fetele lui apucaseră pe căi greşite? Mai erau în sat trei surori care trăiau la Crucea de Piatră şi veneau din cînd în cînd acasă boite cu alifii şi duhnind a odi­colon. Toţi flăcăii din sat, cîţi rămăseseră neîncorporaţi (căci pînă la sfîrşitul războiului aveau să primească vestea morţii băiatului lor, de pe front, 187 de mame în Tîntava), fluierau după ele şi le strigau necuviinţe. Dar nu, Anica fusese la Bucureşti cu doar vreo zece zile-n urmă şi le găsise robotind în atelier, la maşinile de cusut. Ruşinîndu-se de acel gînd, Tătica le strînse mai tare pe fete la piept. Îşi luă paporniţa şi toţi trei se întoarseră pe stradă, silindu-se să nu mai privească nenorocirea din jur. Bătrînul scă­pase de grijă şi se-nveselise de-a binelea. Mergea, ca întotdeauna, cum avea să meargă pînă la 87 de ani, pînă cu cîteva zile înainte să moară, cu paşi uriaşi, pe cînd fetele fugeau în dreapta şi-n stînga lui, abia reuşind să nu rămînă-n urmă. Un om cu căruţa opri-n dreptul lor, după ce ieşiseră bine din cartierul bombardat. Era din Bolintin şi-l ştia pe Tătica cine ştie de unde. Suiră-n căruţă şi stră­bătură, hurducîndu-se, străzi pe unde nu mai fuseseră niciodată, pînă cînd priveliştea pitorească şi familiară a Oborului, furnicar de ţărani, ţigani şi mitocănime, li se deschise-nainte. Um fum albăs­trui, cu miros de mititei prăjiţi pe cărbuni, umplea toată piaţa. Pe Moşilor şi pe la Oborul Nou treceau de-a valma căruţe şi auto­mobile, înaintînd ca melcul printr-o mare de lume. Case negusto­reşti şi mizerabile chilii de chirpici erau mai toate transformate-n crîşme. Printre nenumăratele cîrciumi pline de ţărani se zăreau şi firmele unor magazine şi ateliere mizere, în care, în grămezi informe, zăceau coase, cozi de lopată, lanţuri şi funii... Un ungurean cu străchini smălţuite ocupa vreo zece metri de-a lungul unei locante, iar dincolo de el nişte babe vindeau linguri de lemn. Un ţigan stătea-n fund pe-un petic de iarbă şi făcea inele din bani de argint. Cîţiva copii vagabonzi, puţind a hoit, stăteau roată-n jurul lui, privind cum ţiganul suflă-n foc cu o ţeava de aramă.

Intrară-ntr-o cîrciumă şi se-nghesuiră pe o bancă lungă, la o masă de brad mînjită de sus pînâ jos cu zeamă şi sîmburi de roşii. După o luptă de jumătate de oră cu gloata de la tejghea, Tătica se-ntoarse cu două halbe de bere şi un ţoi de rachiu. Mirosea a sudoare, a untură rîncedă, a usturoi şi mai cu seamă a oaie ― mi­rosul ţăranilor, impregnat în pielea şi-n hainele lor, în coşurile de papură purtate veşnic în mîini. Bătrînul scoase dintr-al lui nişte brînză, nişte roşii şi-o bucată de cîrnat afumat, din care dădu cîte­va felii unui vecin de la masă şi căpătă un colţ de pîine. Fetele erau flămînde, şi mîncară cu toţii aproape fără să scoată o vorbă. Omul din Bolintin se pierduse undeva în mulţime. "Ce face mămica?", întrebase într-un tîrziu Vasilica, privind distrată în jur, prin fumul albastru de "Plugar" şi de "Naţionale", şi încă mestecînd cu gura plină. Avea chiar o figură de rozătoare, de veveriţă isteaţă, neobo­sită, mereu în mişcare. Ar fi trebuit poate s-o cheme Marta, în contrast cu visătoarea Maria, dar Marta era un nume cu totul ne­cunoscut tîntăvenilor. "E... ce să facă şi mă-ta? Bine..." Babuc vor­bea gîjîit, de parcă vocea nu i-ar fi venit din gît, ci de sub pămînt, de undeva. "Cînd am plecat mulgea vaca şi «aoleo inima, aoleu inima». Că auzise de bombardament. Mai las-o la năbădaia de inimă, că de-atîta cît te vaieţi îmi vine să-mi iau cîmpii, i-am zis şi io, da' ştii cum e mă-ta. Că «le-am visat pe fete că trecea o apă neagră, şi Marioara n-avea mîini, şi Vasilica era cu un snop de gherghine-n braţe şi rîdea, uite-aşa, la lună... Ce-o fi?» Şi cruci peste cruci, şi-şi scuipa-n sîn, şi iar aoleo inima, aoleo inima..." Rîseră toţi trei, fiindcă la fel ca frigurile, trînjii sau gălbinarea, bătăile de inimă nu erau o boală luată-n seamă la ţară. Boală în­semna să zaci, să te usuci şi să nu te mai scoli. Boli erau holera şi oftica, tifosul şi pelagra. Restul le duceau pe picioare. Maria avea să şi-o amintească-ntotdeauna pe Mămica, numită tot Maria, pe care-o veghease cîteva zile şi nopţi înainte să-şi dea sfîrşitul, la 57 de ani, în 1960. Pe patul de moarte din casa părintească, vegheată de arhanghelii de pe pereţi şi de însuşi atotputernicul Dumnezeu, cu cartea lui roşie deschisă pe genunchi, Maria Badislav fusese o sfîntă. Nu se mai văita de nimic. Ochii, cu vinişoare albastre, îi străluceau în găvanele de sub sprîncenele rare. Faţa îngustă şi blîndă avea să fie trecută Marioarei şi apoi băiatului ei. Împreună cu fermecata putere a visului. Toată viaţa ei Maria visase în culori tari şi învăpăiate de icoană. Îşi visase bărbatul înainte de a-l cu­noaşte (şi-l recunoscuse pe loc în dimineaţa cînd intrase cu căruţa în curtea tatălui ei, dogar din Dîrvari, ca să-i repare butucul unei roţi); îşi visase toţi cei opt copii, şase fete şi doi băieţi, înainte de a se naşte, şi ştiuse dinainte care vor trăi şi care nu. "Săraca mă­mica", îşi spuneau copiii-ntre ei, mereu, cînd vorbeau despre ea. Vegheată de o lumînare care strălucea ca aurul în bezna lutoasă a casei, Maria era la fel de străvezie şi se stingea la fel de repede. Mircisor era şi el în odaie, jucîndu-se de-a sonda pe un scaun întors cu picioarele-n sus, pe care-l hîţîna într-o parte şi-n alta. Bătrînul ceasornic cu o locomotivă desenată pe cadran şi cu două sonerii uriaşe deasupra ticăia tare în liniştea odăii. Deodată bătrîna icni, Maria-ncepu să ţipe, şi Babuc veni şi el în goană din tindă, unde pusese nişte mîncare la-ncălzit. Îi apucară mîinile, priviră cu groază ochii sticloşi care nu mai priveau pe nimeni, Tătica mai zise gîjîit "Mario, Mario..." şi brusc, cum se ridicase pe jumătate în capul oaselor, bătrîna oftă din plămîni şi în coşul pieptului, stră­veziu de suferinţă, prin inul subţire al cămeşii, cei trei văzură cum inima Mariei se desface ca un boboc de floare, cum petalele cle­ioase i se desfăşoară în tot coşul pieptului, cum în cele din urmă, pe o vînă groasă ce-i servea drept codiţă, o minunată, roşie, lumi­noasă floare îi înflori sub piele şi oase. "Pleznirea inimii", avea să fie scris la rubrica "motivul morţii" în certificatul ei de deces. Doc­torul, venit tocmai de la Domneşti, nu mai văzuse niciodată aşa ceva. "E ca o radiografie, uitaţi-vă, se văd bine plămînii, cu trei lobi în dreapta şi doi în stînga, iată claviculele, în spate omoplaţii... şi fiecare coastă mai albă la extremităţi şi cenuşie la mijloc... Şi inima făcută pur şi simplu fîşii pe artera aortă..." Ţăranii care umpluseră odaia se-nchinau cu smerenie. Popa, un tinerel cu doar cîteva tuleie de barbă, privea încruntat, neştiind ce-ar trebui să facă. Minuni, fireşte, nu mai erau posibile în republica munci­torilor şi ţăranilor. Au îngropat-o repede pe Mana, pe o zi plo­ioasă, cu tot satul adunat la cimitir. Cele trei fete plîngeau de li se rupea sufletul, Florea şi Tătica, proaspăt raşi, îmbrăcaţi în negru, tăceau cu capu-n pămînt, iar copiii, Marian, Mircisor şi Doru al lui Florea şi al Rădiţei se jucau cu pietricele undeva în mulţime, cu hăinuţe transparente de ploaie peste veşmintele lor sărace. Atît avea să rămînă din Mămica: o amintire ştearsă şi o poză şi mai ştearsă, cu o ţărancă îmbrobodită într-o broboadă neagră. Faţa ei acolo aproape că n-avea trăsături, era atît de albă şi tulbure încît Mircisor, cînd a găsit poza într-o "Munca de partid" (avea vreo cinci-şase ani şi familia se mutase deja la blocul din Ştefan'cel Mare, încă nefinisat şi cu schele pe toată faţada), a desenat cu pixul, în ovalul înfăşurat de broboadă, o oribilă faţă cu nasul strîmb, dinţii rînjiţi şi ochi ca de craniu. Pe spate scria cu creion chimic, cu felul acela înflorat de a face literele de mînă pe care puii de ţăran îl învăţau păziţi cu nuiaua de Doamna, înainte de război: "Mămica la Nunta noastră 1955 Agust 4".

Vremea trecea repede în forfota bodegii de la Obor. Toată lumea vorbea doar despre bombardament, aşa cum cu cîţiva ani în urmă se vorbise luni de zile numai despre cutremur şi prăbuşirea blocului Carlton, care căpătase proporţiile melodramatice ale scufundării Titanicului din ridicolul vals cîntat de toate flaşnetele, încetul cu încetul, licoarea din ţoiuri căpăta o nuanţă roză, care se strecură şi în albul ochilor celor de pe băncile de lemn înnegrite de fum. Prin începutul de înserare, tramvaiele se-ncrucişau în piaţă clopoţind asurzitor. Tătica şi fetele ieşiră din cîrciumă la cinci după-masă şi-o luară pe jos, pe Mihai Bravu, se-ncîlciră în maha­lale singuratice, cu cîrduri de copii jucînd poarca pe caldarîm sau căutînd prin noroaie, pînă ajunseră la casa Rădiţei, unde-au în­noptat. Nenea, Florea, era pe frontul rusesc şi Rădiţa, mică negustoreasă cu o prăvălie în care nu intra nimeni, în ciuda frumoasei vitrine pline cu păpuşi cu capete de porţelan, rămăsese singură, înfricoşată, plîngînd nopţi după nopţi, şi ziua aşteptînd de dimi­neaţă pînă seara să primească de pe front vestea morţii bărbatului ei. Ascultară o vreme împreună radioul, dar nu-nţeleseră nimic din emisiunile de propagandă. Ţara era sub ocupaţie germană, sau cel puţin asta era realitatea din spatele unor cuvinte mai frumoase. Se culcară îngrămădiţi în cele două paturi, fără să se dezbrace, iar a doua zi se-ntoarseră la Tîntava, unde fetele aveau să rămînă pînă la sfîrşitul războiului.

Prin martie anul următor ningea cu fulgi uzi şi neobişnuit de mari peste cele vreo trei sute de case ale satului, "ninsoarea miei­lor", cum se spunea. Oamenii erau morocănoşi, căci trebuiau să-şi ia din nou la purtare hainele groase şi căciulile de oaie, cînd cre­zuseră că pot trece la pălării şi cojocele. Le era şi teamă să nu degere mugurii pomilor, şi să rămînă fără fructe peste vară. Maria era în cuptor, amestecînd în ceaunul de pe pirostrii. Cuptorul era de lut, ca o mare pară gălbuie, cu uşă de lemn şi fereastră cît palma, veşnic murdară. În spate era căptuşit cu trestie, pe care vara albinele sălbatice le umpleau cu o miere neagră. Deasupra se ridica hornul, prin care ieşea fumul de la nuielele mai mereu umede, pline de omizi şi păianjeni. În cuptor, cu faţa arzîndu-i de la foc şi privind arabescurile fumului în dungile de lumină, Maria se simţea ca într-un pîntec rotunjit, tandru, în jurul ei. Mirosea a mă­măligă şi-a tocăniţă de-ţi lăsa gura apă. Tocmai mesteca-n mămă­ligă cînd auzi cîinele, pe Roşu, lătrînd ca un apucat. Era un cîine cu blana de culoarea focului, care-avea o poveste a lui, ciudată şi mişcătoare. Nemţii erau nelipsiţi de la o vreme din sat. Veneau, mereu, cu motocicletele lor, opreau să bea bere la crîşma din mij­locul satului, de lîngă podeţul dincolo de care începea cătunul Băcanu... Oamenii nu-i iubeau şi nu-i urau, se obişnuiseră cu ei. Abia anii următori, cînd soldaţii nemţi au fost înlocuiţi de ruşi, sătenii începură să le ducă dorul şi să-i laude. Germanii se pur­taseră frumos cu localnicii, plăteau tot ce beau şi mîncau, pînă la ultimul ban, se jucau cu copiii şi le dădeau ciocolată. Farmecul ochilor lor albaştri avea să-i urmărească pe tîntăveni, în comparaţie cu rusnacii care se purtaseră ca fiarele sălbatice. Violurile şi jafurile se ţinuseră lanţ sub ruşi, şi nici filmele în care nemţii erau proşti şi răi, nici propaganda despre eroii sovietici, nici lozincile cu

Stalin şi poporul rus
Libertate ne-au adus

sau noul imn al ţării cu

Înfrăţit va fi veşnic al nostru popor 

Cu poporul sovietic eliberator


va urma