Gheorghe Grigurcu
Cinismul unui nomenclaturist (2)
Dacă dictatorul a fost „despotic” şi „megaloman”, cine i-a încurajat din răsputeri aceste trăsături?
Cine, în calitate de staroste ideologic-cultural, a dirijat corul
laudelor impudice, împinse spre neverosimil, într-o atmosferă
delirantă, ce nu-şi găseşte precedentul nici cel puţin în cultul
tenebros al personalităţii lui Stalin? Cine şi-a împănat „opera”
cu nenumărate texte vomitive, de proslăvire a tiranului,
inclusiv atunci cînd criza a căpătat proporţii intolerabile, cînd
România aluneca fară scăpare în abis? Cine s-a înclinat în faţa
faraonului, pînă în ultimele ceasuri ale puterii lui odioase, înclinîndu-şi nu numai verbul şi fapta, ci şi trupul înalt, văzut, de
nenumărate ori, de către noi toţi, pe micile ecrane, într-un unghi
memorabil al servilismului? Iar dacă nu ne înşală memoria,
dacă textele şi imaginile la care ne referim există în număr atît
de mare, îneît nu mai c nevoie de nici un citat şi de nici o
trimitere precisă, care ipostază a lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu e cea a minciunii sfruntate? Ipostaza de ieri ori cea
de azi? Aici e dreptul d-sale să aleagă! Indiferent de opţiunea
sa, pornind de la criteriul lui Soljeniţîn, conform căruia esenţa
comunismului e minciuna, fostul înalt demnitar al lui Nicolae
şi Elena Ceauşescu poate fi socotit drept un bun comunist...
Partea forte a pledoariei lui Dumitru Popescu-Dumnezeu
se vrea cea în care, în maniera clasică a demagogilor, încearcă
a arunca asupra altora propria sa vină. A fost batjocorit poporul
român? Cine şi-a bătut atunci joc? „O ştim”, zice fostul mare
nomenclaturist, cu subînţeles „patriotic”. Monştrii în cauză
nu sînt imperialiştii de peste ocean, cum suna un clişeu al
„Scînteii” anilor ’50, ci... invers, sovieticii: „Aceia au inoculat
duşmănia între categorii sociale, între grupări politice, între
rude, între fraţi, între tată şi fiu, perorează Dumitru Popescu-
Dumnezeu, bucuros de a fi aflat un canal pentru exerciţiul său
sofistic. Au cotropit ţara şi au impus ideile şi obiceiurile lor,
şi-aU infiltrat oameni bine pregătiţi în centrii vitali al societăţii
şi au stabilit în amănunt ce să facem cu bogăţiile ţării, cum să
muncim, cum să trăim. Ei au stabilit care ne sînt inamicii şi
care prietenii, cu cine să fie umplute puşcăriile, în cine să avem
aprioric încredere şi în cine nu, care să ne fie morala, credinţa,
idealurile” . Gura păcătosului! dar.de n-ar fi fost sovieticii, ajungea
la putere în România regimul comunist? Partidul comunist,
cel compus din sub o mie de membri în 1944, ar mai fi avut
vreo şansă de a tăia şi spînzura în această ţară? Tocmai pentru
că ocupantul sovietic a inoculat duşmănia între oameni, şi-a
impus ideile şi obiceiurile, ne-a măsluit morala, credinţa şi
idealurile, au putut avea acces comuniştii noştri la puterea lor
ilegitimă! Cozi de topor ale cotropitorului, au profitat de ocazie
pentru a-şi însuşi maniera de imoralitate a acestuia, pentru
a-şi crea un aparat politic şi administrativ scelerat, după şabloane
străine. De la început pînă la sfîrşit, regimul comunist român
n-a fost decît o emanaţie a ocupaţiei României de către armata
roşie. Manevrele de „independenţă”, retorica patriotardă a lui
Ceauşescu, şovinismul adiacent n-au decît semnificaţia unor
diversiuni, incapabile a acoperi realitatea de fond a vasalităţii
conducătorilor noştri faţă de Moscova. Nu doar deducţia elementară, ci şi mersul evenimentelor din ultimul timp a confirmat
cu stricteţe o atare judecată. Cînd imperiul de la răsărit a
început a se destrăma, comunismul românesc, laolaltă cu toate
celelalte comunisme estice, s-a prăbuşit fară zăbavă, iar Dumitru
Popescu-Dumnezeu a ajuns după gratii. Lipsiţi de protecţia
externă, toţi nomenclaturişii, torţionarii, profitorii de ieri riscă
a păţi la fel... în pofida acestui fapt, personajul de care ne
ocupăm nu ezită a acuza „dogmatismul stalinist”, în termeni,
de altfel, remarcabili de proprii: „n-a eludat legea, ci a folosit-o,
transformînd-o în contrariul ei, într-o instituţie a arbitrariului,
falsului şi sperjurului, într-o fabrică a dezonoarei, descetăţenirii
şi descăpăţînării celor ce au avut ghinionul să iasă din schema
ortopedică a puterii. Stalinismul a reuşit să vicieze, mai mult
ca orice, în scurta sa istorie, cu cele mai grave consecinţe pentru
climatul societăţii şi securitatea fiinţei omeneşti, rosturile legii.
El a creat şcoala, la o privire mai atentă primară, dar infailibilă,
de culpabilizare a indezirabililor, a cărei mare abilitate constă
în condamnarea fără dovezi, cel obligat să administreze proba
fiind nu acuzatorul, ci inculpatul”. De acord, însă asemenea
cuvinte nu se potrivesc oare ca o mănuşă şi pentru realităţile
româneşti? Cu ce a fost mai bun Gulagul autohton decît cel
sovietic? Au cultivat oare comuniştii un alt model decît cel
stalinist? Au viciat oare în mai mică măsură societatea, au
violat mai puţin drepturile omului, au evitat mutilarea mentală
(adesea şi fizică) a indezirabililor, au respectat justiţia? N-au
folosit falsul şi sperjurul, n-au condamnat fară dovezi, n-au
batjocorit inculpaţii fară vină? Cui serveşte acest autoportret
prezentat drept portret al... duşmanului? Cum crede Dumitru
Popescu-Dumnezeu că-şi poate înşela atît de uşor ascultătorii
şi cititorii, detaşîndu-se de imaginea, vibrant şi amănunţit
reconstituită, ce-1 implică în mod obiectiv, ce-1 stigmatizează
în veac? Un alt tertip al ex-dregătorului îl reprezintă tentativa
de a scinda comunismul indigen în două etape. Una „negativă”,
a samavolniciilor inspirate, vezi bine, de modelul dc la răsărit,
alta de ... democraţie. Să-l lăsăm însă să se rostească, proţăpit
într-o falsă revoltă: „Vedem cu toţii ce adînci, întortocheate şi
ce indestructibile rădăcini au sădit în spiritualitatea românească
abuzurile săvîrşite de justiţie, cu cîteva decenii în urmă,
cînd s-a instituit un instrument al proaspătului regim comunist
de nimicire a exponenţilor politicii anterioare”. Numai că noi
vedem şi altceva: un continuum al încălcării legii, al unei justiţii
corupte, aservite puterii uzurpatoare, al nesocotirii flagrante a
drepturilor omului. Regimul comunist al lui Ceauşescu este
legatarul regimului comunist al lui Dej, separaţia dintre ele
nefiind decît o operaţie cosmetică şi o expresie a geloziei unui
nou conducător absolutist faţă de „prestigiul” antecesorului,
căruia (la propriu, în lagărul de la Tîrgiu Jiu!) i-a lustruit
pantofii. O perioadă fără alta nu s-ar putea explica, după cum
amîndouă nu s-ar putea explica fară infrastructura supraputerii
sovietice! De la sălbatica reprimare a celor ce încercau a trece
„fraudulos” frontiera pînă la condamnarea la temniţă grea a
celor ce gîndeau şi se rosteau altfel decît regimul, precum preotul
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, şi de la suspendarea dreptului
la semnătură al unor scriitori inconvenabili, pînă la trimiterea
unor echipe de asasini în Occident pentru a-i lichida pe intelectualii
anticomunişti, există o largă paletă de mijloace ale „democraţiei”
ceauşiste, la care, în afara oricărui dubiu, un dregător
din primul eşalon, precum Dumitru Popescu-Dumnezeu,
şi-a dat „acordul” nu doar tacit, ci şi elocvent, activ, eficient.
Caracteristică pentru întreaga epocă a comunismului înstăpînit
pe aceste meleaguri, de la Gheorghiu-Dej la geniul de la Scomiceşti,
rămîne victima de conştiinţă, ucisă, întemniţată, lipsită
de drepturi, hărţuită, obligată a lua calea exilului. Oare n-a
fost la curent un membru al c.p.ex.-ului cu acest elementar
adevăr dramatic? Nu numai că e teoretic imposibil, însă avem
şi o confirmare negru pe alb. Dacă ar scrie cărţi în maniera
Soljeniţîn, Şalamov sau Goma (mai ştii? ipochimenul se arată
capabil de orice!), Dumitru Popescu-Dumnezeu nu s-ar putea
sluji de o imagine mai exactă, mai adecvată cruntelor realităţi,
a deţinutului din temniţele comuniste, decît cea pe care el însuşi
ne-o propune, semn că îl cunoaşte îndeaproape, din experienţa
de nomenclaturist: „Acesta, deposedat de dreptul natural la
prezumţia nevinovăţiei - poarta de boltă a oricărui sistem juridic
- , convertit în monstru penal din prima zi a contractului
cu slujitorii legii, ferecat în cătuşe şi redus în penitenciar la
condiţia de paria, prăbuşit sub grindina acuzaţiilor, neputincios
să opună maşinii infernale probe salutare, demoralizat şi strivit
de urgia atotputernică a aparatului şi instanţelor, sfîrşeşte prin
a se pleca în faţa fatalităţii”. Prezumţia ignoranţei nu există,
în schimb, există încă o probă a relei-credinţe.
Dar îndrăzneala, spre a ne exprima eufemistic, a fostului
nomenclaturist superior, e încă mai mare. D-sa evocă atrocităţile
stalinismului nu pentru că ar ţine pur şi simplu să le condamne. Nu pentru că ar avea remuşcări în legătură cu participarea sa la ele, pentru descendenţa sa indenegabilă din dogmatismul şi din practicile staliniste. Le evocă doar pentru apune semnul egalităţii între aceste orori şi, vai, atît de puţinele acte de justiţie postdecembriste. în ochiul său împăienjenit de trufia şi huzurul „noii clase”, justiţia românească actuală, aşa şovăitoare cum e, apare reflectată sub chipul unei terori metaforizate.
Cu tipica necuviinţă a nomenclaturiştilor obişnuiţi a
pătrunde în Universitate, la Academie, ca şi-n casele luxoase
furate stăpînilor lor, Dumitru Popescu-Dumnezeu cutează a
se alătura marilor oameni politici şi elitelor intelectuale sacrificate
de comunişti: „Că în anii 1940-1950 zeiţa dreptăţii a
exterminat iluştri politicieni şi intelectuali necomunişti şi anticomunişti iar acum extermină politicieni comunişti, nu este
cîtuşi de puţin paradoxal. Aceasta fusese doar marea performanţă
abuzivă a lui Stalin, şi cît o să mai rămînem, în sectoare
importante, sub umbra deasă a mustăţii sale de călău, tot la fel
se va lovi cu sabia legii”. (Ce să înţelegem de aici? Că sub
umbra mustăţii sangvinarului georgian, Iuliu Maniu stă alături
de Manea Mănescu, Ion Mihalache de Postelnicii, Gheorghe
Brătianu de Emil Bobu, Mircea Vulcănescu de Ion Dincă? Că
această mustaţă îşi menţine o funcţie proteguitoare pentru
anumiţi indivizi şi după ce sinistrul ei purtător a dispărut? Că,
sub pavăza ei, Dumitru Popescu-Dumnezeu însuşi îşi închipuie
că şade undeva între Vasile Voiculescu, C. Noica, Alexandru
Paleologu, N. Steinhardt? Să recunoaştem că amestecul de
viclenie şi turpitudine de partid înscrie încă o performanţă!)
Aflat azi în condiţii de confort de sute de ori superioare celor
de care au avut parte deţinuţii Piteştiului ori ai canalului,
Dumitru Popescu-Dumnezeu scînceşte: „Noi putem pieri în
închisoare, cum au pierit victimele politice din faza de început
a comunismului”. I-am fi îndatoraţi autorului volumului Pumnul
şi palma (grăitor titlu!) dacă ne-ar indica un singur caz de
condamnat politic al regimului comunist din România, unul
singur măcar din milioane, care să-şi fi putut scrie şi publica
în ţară, în timpul detenţiei, protestul, aşa cum face d-sa! Poate
că a existat un atare favorit al sorţii, al cărui nume ne scapă!
Cert e că, menţionîndu-1, ex-nomenclaturistul şi-ar prinde pe
chipul încrîncenat, de pasăre de pradă, un fir de lumină. Iar
pentru că tot e dispus a apela la „principiile democratice ale
dreptului” (cum de şi-a adus aminte de ele tocmai acum?), ar
face bine să exemplifice traducerea lor în viaţă sub totalitarismul
din a cărui conducere a făcut parte. Aşa, îl asigurăm că va
exista o audienţă mult mai mare şi o receptare mult mai comprehensivă a cazului său „disperat”. Şi, totuşi, nu mila ne-o imploră Dumitru Popescu-Dumnezeu, deşi credem că ar avea nevoie de ea! O dovadă că lucrurile nu stau chiar atît de rău şi că d-sa nu „putrezeşte” şi nu se apropie „vertiginos de sfîrşit” în închisoare, o constituie tonul de moralizare, da, dc moralizare, oricît
de incredibil ar părea, cu care se adresează societăţii noastre
actuale. De pe poziţiile adulării despotului şi ale arivismului
implacabil, de pe cele ale jugulării culturii, ale propagandei
abjecte şi ale comportării abuzive, acuzatul acuză, după lecţia
învăţată, pesemne, de la Ana Pauker şi de la alţi „luptători
neînfricaţi”, cărora regimul burghezo-moşieresc, aşa cumplit
cum a fost, a înţeles a le acqrda dreptul de apărare. In pofida
intenţiei lor de „actualitate”, cuvintele sale sună anacronic,
semnalînd reîntoarcerea comuniştilor la procedeul vechi, utilizat
înainte de venirea lor la putere, al criticii sociale vehemente,
menite a momi masele. Lupul se înveşmîntă în piele de oaie
pentru a deplînge suferinţele celor mulţi: „Asistăm la o divizare
a societăţii mai acută, mai crîncenă şi mai explozivă decît în
cea mai înverşunată etapă a instigării luptei de clasă la debutul
regimului comunist”. Iată cum îşi apreciază acuzatul propriul
trecut, propria tradiţie, dar să trecem peste asta! Adoptînd postura
unui Farfuridi tragic, apologetul totalitarismului roşu ne
previne cu generozitate împotriva unui egoism halucinant ce
ne-ar ameninţa incipienta democraţie, străduindu-se a ne convinge
că aceasta ar fi mai întunecată decît comunismul ce a
precedat-o: „Preocuparea principală a oricăruia este de a-1
împiedica pe celălalt, cu orice preţ, să se bucure de noile libertăţi
democratice, de a-1 culpabiliza şi pune la index astfel îneît
doar el singur să beneficieze de tot laptele şi toată mierea ce
ar urma să înceapă să curgă”. Tabloul e de-a dreptul apocaliptic:
„Toată lumea acuză, blamează şi urăşte pe toată lumea. în ochii
aproapelui său, fiecare este vinovat pentru toate relele imaginabile”.
Soluţia? E simplu precum oul lui Columb: „Cine a profitat
de pe urma înlăturării brutale a personalităţilor epocii interbelice
de la noi? Societatea a pierdut enorm. Nu ştiu dacă
cineva a resimţit acum lipsa noilor deţinuţi politici, deşi fenomenul
amatorismului se vede cu ochiul liber în multe sectoare
publice”. Nu ştim nici noi dacă a resimţit cineva lipsa foştilor
înalţi activişti, pricepuţi în toate şi în nimic, semidocţi, infatuaţi,
cu diplomele obţinute la uşile din dos ale instituţiilor de
învăţămînt. Cu excepţia, bineînţeles, a persoanelor ale căror
privilegii s-au clătinat! E limpede însă că Dumitru Popescu-
Dumnezeu doreşte repunerea „foştilor” comunismului în locurile
lor, spre binele public! De ce atîtea ocoluri, ne putem întreba,
pentru afirmarea unui ţel atît de simplu? De cc nu ne-a
spus din capul locului ce urmăreşte? Şi că, pe deasupra, mai
doreşte şi scuzele noastre pentru tot ce s-a întîmplat din decembrie
încoace! Să te indignezi sau să rîzi amar, cînd marele zbir
al intelectualilor şi marele pontif al cultului lui Nicolae Ceauşescu
şi al consoartei sale îşi înalţă degetul oratoric şi întreabă
cu efect de voce: „Nu mai funcţionează răspunderea faţă de
popor?” Mai ştii? Poate că, intimidată, descurajată şi falsificată,
lovită de atîtea ori, această răspundere fiinţează totuşi! Şi
că ea ne-a dat dreptul, în urma unor cutremurătoare jertfe,
inclusiv de vieţi omeneşti, să scriem şi să încredinţăm tiparului,
în fine, proproziţiile conştiinţei noastre necenzurate, drept pe
care nu credeam a-1 mai apuca vreodată. Dar e o răspundere
ce nu are nimic comun cu doleanţele lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu, căci e străină de orice „pătare a conştiinţei şi mînjire
a mîinilor”.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu