Robert Ludlum
Stătea lângă fereastra dormitorului. Nu se vedea luna, doar norii se deplasau lent pe cerul nopţii. Coborî privirea spre zona laterală a peluzei şi către pădurea de dincolo de ea şi, deodată, se întrebă dacă nu cumva ochii îi jucau feste. Văzuse clar licărul unei ţigări aprinse. Cineva se plimba şi fuma fără să se ferească! Iisuse! Oare nu-şi dădea seama că scotea la iveală faptul că locuinţa era supravegheată?
Apoi se uită mai atent. Omul purta un halat de baie. Era Osterman. Văzuse Bernie ceva? Auzise ceva? Tanner se duse rapid, pe tăcute, spre uşa dormitorului şi ieşi afară.
— Mi-am închipuit eu că eşti treaz şi te plimbi prin casă, zise Bernie, care stătea într-un şezlong şi privea apa din piscină. Seara asta a fost un dezastru.
— Nu sunt aşa de sigur.
— Atunci, probabil că ţi-ai pierdut văzul şi auzul. A fost o noapte fierbinte. Dacă am fi avut cu toţii cuţite, piscina asta ar fi fost plină de sânge până acum.
— Exagerezi, cu mentalitatea ta hollywoodiană. Tanner se aşeză la marginea apei.
— Sunt scriitor. Observ şi extrag esenţialul.
— Cred că greşeşti, zise Tanner. Dick mi-a spus că era stresat din cauza programului său de lucru. Joe s-a îmbătat. Şi ce-i cu asta?
Osterman îşi răsuci piciorul peste şezlong şi se ridică în capul oaselor.
— Poate că te întrebi ce fac aici... A fost o presimţire, ceva instinctiv. Mă gândeam că o să cobori şi tu. Nu păreai în stare să dormi, ca şi mine.
— Mă intrigi.
— Fără glumă. E timpul să vorbim.
— Despre ce?
Osterman se ridică şi se duse lângă Tanner. Aprinse ţigară de la ţigară.
— Ce-ţi doreşti cel mai mult? Pentru tine şi familia ta? Lui Tanner nu-i venea să-şi creadă urechilor. Osterman începuse cu cea mai banală introducere imaginabilă. Totuşi, răspunse ca şi cum ar fi luat întrebarea în serios.
— Linişte, cred. Linişte, hrană, adăpost, bunuri pământeşti. Astea-s cuvintele-cheie?
— Le ai pe toate astea. În orice caz, pentru nevoile actuale.
— Atunci chiar că nu te înţeleg.
— Ţi-a trecut vreodată prin minte că nu mai ai posibilitatea de a opta? Întreaga ta viaţă e programată să îndeplinească o funcţie predeterminată, înţelegi?
— Îmi închipui că e ceva universal. Nu pun în discuţie treaba asta.
— Nici n-ai putea. Sistemul nu ţi-ar permite. Eşti antrenat pentru ceva anume; câştigi experienţă şi asta faci tot restul vieţii tale. Fără alte discuţii.
— Eu aş fi un fizician atomist sub orice critică; tu n-ai fi deloc potrivit în neurochirurgie, zise Tanner.
— Sigur că totul e relativ; nu vorbesc despre fantezii. Eu spun că suntem controlaţi de forţe pe care nu le mai putem stăpâni. Am ajuns la vârsta specializării, iar ăsta e semnul morţii. Trăim şi muncim înăuntrul unor cercuri date; nu ni se permite să le depăşim limitele, nici măcar să ne uităm înjur. Cred că afirmaţia e valabilă mai ales pentru tine. Eu, cel puţin, am o oarecare libertate de a alege rahatul cu care să lucrez. Oricum, tot rahat e... Suntem sufocaţi.
— Eu rămân la ce am şi nu mă plâng. În plus, riscurile mele sunt destul de bine calculate.
— Dar n-ai susţinere! Nimic! Nu-ţi poţi permite să te ridici şi să spui: ăsta-s eu! Nu în privinţa banilor, nu poţi! Nu având astea de plătit!
Osterman îşi învârti braţul, arătând spre casa şi terenul lui Tanner.
— E posibil să nu pot... În privinţa banilor. Dar cine poate? Osterman trase şezlongul şi se aşeză. Se uită în ochii lui Tanner şi vorbi încet:
— Există o cale. Şi sunt dispus să te ajut. Se opri o clipă, de parcă şi-ar fi căutat cuvintele, apoi începu să vorbească din nou. Johnny...
Osterman tăcu iarăşi. Tanner se temea că n-o să continue, că n-o să aibă curaj.
— Te ascult.
— Trebuie să am nişte... asigurări; asta-i foarte important!
Osterman vorbea repede, cuvintele rostogolindu-se unul după altul. Deodată, atenţia celor doi se îndreptă spre casă. Lumina din dormitorul lui Janet Tanner se aprinsese.
— Ce-i asta? întrebă Bernie, fără să-şi ascundă teama.
— E Janet. Aia e camera ei. Am reuşit s-o convingem că trebuie să aprindă lumina atunci când se duce la baie. Altfel se loveşte de toate lucrurile din cale şi ne ţine pe toţi treji timp de douăzeci de minute.
Apoi străpunse aerul. Sfâşietor, plin de groază. Ţipătul unui copil.
Tanner ocoli în fugă piscina şi năvăli pe uşa bucătăriei. Ţipetele continuau şi luminile se aprinseră şi în celelalte trei dormitoare. Bernie Osterman şi Tanner alergară spre camera fetei. Fugiseră atât de repede încât Ali şi Leila abia avuseseră timp să iasă din dormitoarele lor.
John se năpusti pe uşă, fără să mai apese pe clanţă. Uşa se dădu de perete şi cei patru pătrunseră înăuntru.
Copila stătea în mijlocul camerei, deasupra corpului Welsh terrierului familiei Tanner. Fata nu se putea opri din ţipat.
Câinele zăcea într-o baltă de sânge. Capul îi fusese tăiat.
John Tanner îşi luă fiica şi alergă cu ea în hol. Mintea nu-i mai funcţiona. Avea în faţa ochilor doar imaginea teribilă a cadavrului din pădure, alternând cu cea a căţelului. Iar în urechi cuvintele oribile ale bărbatului din parcarea motelului Howard Johnson. „Un cap retezat înseamnă un masacru.”
Trebuia să preia controlul asupra situaţiei, trebuia.
O văzu pe Ali şoptind ceva la urechea lui Janet şi legănând-o în braţe. Îşi dădea seama că fiul lui plângea la câţiva paşi de el şi percepea silueta lui Bernie Osterman, care-l liniştea. Apoi auzi cuvintele Leilei.
— O iau eu pe Janet, Ali. Du-te la Johnny.
Tanner sări în picioare, înfuriat.
— Dacă o atingi, te omor! Ai auzit, te omor!
— John!
Ali ţipa la el, nevenindu-i să-şi creadă urechilor.
— Cum vorbeşti?
— Ea era vizavi! Nu înţelegi? Ea era vizavi! Osterman alergă spre Tanner, îl împinse şi-l lipi cu umerii de perete. Apoi îl plesni cu putere peste faţă.
— Câinele ăla e mort de ceasuri întregi! Acum încetează! De ceasuri întregi. Nu puteau să fie ceasuri întregi.
Abia se întâmplase. Se aprinsese lumina şi capul fusese tăiat. Cineva retezase capul căţelului... Iar Leila se afla vizavi de camera fetei. Ea şi cu Bernie. Omega! Un masacru!
Bernie îi luă capul în mâini.
— Trebuia să te lovesc. Îţi ieşiseşi din minţi... Haide, revino-ţi. E teribil, de-a dreptul teribil, ştiu. Şi eu am o fiică.
Tanner încercă să se concentreze. Mai întâi ochii, apoi gândurile. Toţi se uitau la el, chiar şi Raymond, care suspina lângă uşa camerei lui.
— Nu e nimeni aici?
Tanner nu se putu stăpâni. Unde erau oamenii lui Fassett. Unde Dumnezeu erau?
— Cine, iubitule? Ali îi înconjură talia cu braţul, ajutându-să nu cadă.
— Nu e nimeni aici. Afirmaţia fusese rostită încet.
— Noi suntem aici. Şi-o să chemăm poliţia. Chiar acum Bernie puse mâna lui Tanner pe balustradă şi coborî scării cu el. Tanner se uita la bărbatul suplu, puternic, ce-l sprijinea N-a înţeles Bernie? El era Omega. Soţia lui era Omega! Nu putea să telefoneze la poliţie!
— Poliţia? Vrei să vină poliţia?
— Cu siguranţă. Dacă a fost o glumă, e cu siguranţă cea mai dezgustătoare pe care am văzut-o vreodată. Sigur că vreai să vină poliţia. Tu, nu?
— Ba da. Bineînţeles.
Ajunseră în camera de zi; Osterman prelua comanda.
— Ali, sună la poliţie! Dacă nu ştii numărul, sună la centrală! Apoi se duse în bucătărie.
Unde erau oamenii lui Fassett?
Alice traversă încăperea spre telefonul bej din spatele canapelei. Imediat, deveni limpede că nu mai era nevoie se sune.
Fasciculul unui reflector trecu prin fereastra din faţă luminând peretele camerei de zi. În sfârşit, oamenii lui Fassett sosiseră.
Auzind soneria la uşa din faţă, Tanner se ridică brusc de pe canapea şi intră în hol.
— Am auzit nişte ţipete şi am văzut luminile aprinse. S-a întâmplat ceva?
Era Jenkins, care-şi ascundea cu greu neliniştea.
— Aţi întârziat puţin! zise Tanner calm. Ar fi bine să intraţi! Omega a fost aici.
— Nu te enerva.
Jenkins pătrunse în hol, urmat de McDermott. Osterman ieşi din bucătărie.
— Iisuse! Da’ ştiu că vă mişcaţi repede!
— Schimbul de la douăsprezece la opt, domnule, spuse Jenkins. Am văzut luminile aprinse şi oameni agitându-se. E ceva neobişnuit la ora asta.
— Sunteţi foarte ageri, iar noi vă suntem recunoscători...
— Da, domnule, îl întrerupse Jenkins şi intră în sufragerie. Care-i problema, domnule Tanner? Poţi să ne spui sau preferi să vorbim între patru ochi?
— Nu e vorba de nici un secret, domnule poliţist. Osterman îl urmase pe ofiţer şi vorbise înainte ca Tanner să poată răspunde.
— În primul dormitor pe dreapta, la etaj, e un câine. E mort.
— Da?
Jenkins era nedumerit. Se întoarse către Tanner.
— I-a fost tăiat capul. Retezat. Nu ştiu cine a făcut-o. Jenkins vorbi calm:
— Înţeleg... O să ne ocupăm de asta. Se uită peste umăr la partenerul lui, rămas în hol. Adu-mi prelata pentru victime, Mac.
— Imediat.
McDermott ieşi afară.
— Pot să folosesc telefonul ăsta?
— Sigur.
— Trebuie informat căpitanul MacAuliff. O să-l sun acasă.
Tanner nu înţelegea. Asta nu ţinea de competenţa poliţiei. Era Omega! Ce făcea Jenkins? De ce-l suna pe MacAuliff? Trebuia să ia legătura cu Fassett! MacAuliff era un ofiţer al poliţiei locale; acceptabil, poate, însă cu o funcţie cert politică. MacAuliff răspundea în faţa consiliului municipal din Saddle Valley, nu în faţa guvernului Statelor Unite.
— Crezi că e necesar? La ora asta? Adică, e căpitanul... Jenkins îl întrerupse brusc pe Tanner:
— Căpitanul MacAuliff e şeful poliţiei locale. I s-ar părea foarte ciudat dacă nu i-aş raporta situaţia asta direct lui.
Imediat, Tanner înţelese. Jenkins îi oferise cheia. Orice s-ar fi întâmplat, oriunde şi oricum, nu trebuia să existe nici o abatere de la normă.
Asta era „Spărtura din Piele”.
Iar Tanner fu şi mai surprins de faptul că Jenkins dăduse telefon pentru Bernie şi Leila Osterman.
Căpitanul Albert MacAuliff intră în casa familiei Tanner şi imediat îşi făcu simţită autoritatea. Tanner îl urmărea dând instrucţiuni ofiţerilor de poliţie, cu o voce joasă, poruncitoare. Era un bărbat înalt, obez, cu o ceafă groasă, răsfrântă peste gulerul cămăşii. Avea mâinile masive, însă ciudat de imobile, atârnând pe lângă corp în timp ce mergea – semn că omul petrecuse mulţi ani patrulând pe străzi, mutându-şi bastonul dintr-o mână în alta.
MacAuliff fusese adus de la poliţia din New York şi era un exemplu grăitor al omului potrivit la locul potrivit. Cu mulţi ani în urmă, consiliul municipal dăduse de ştire că dorea un om eficient, care să ţină elementele indezirabile la distanţă de Saddle Valley. Şi cea mai bună apărare în aceste vremuri de toleranţă excesivă era atacul.
Saddle Valley dorea un mercenar. Angajase un fanatic.
— În regulă, domnule Tanner. Vă rog să daţi o declaraţie. Ce s-a întâmplat aici azi-noapte?
— Am... am avut o mică petrecere cu prieteni.
— Câţi?
— Patru cupluri. Opt oameni.
— Ai angajat pe cineva la servit?
— Nu... Nu, fără ajutoare.
MacAuliff se uită la Tanner, punându-şi carnetul deoparte.
— Nici menajeră?
— Nu.
— Doamna Tanner a avut pe cineva în cursul după-amiezii? Ca s-o ajute?
— Nu.
— Eşti sigur?
— Întreab-o şi dumneata.
Ali era în camera lui de lucru, unde improvizaseră paturi pentru copii.
— Ar putea fi important. În timp ce dumneata erai la lucru, s-ar putea să fi trecut pe-aici nişte coloraţi sau portoricani.
Tanner îl văzu pe Bernie retrăgându-se scârbit.
— Am fost acasă toată ziua.
— În regulă.
— Căpitane. Osterman înainta spre el, părăsind-o pe Leila. Cineva a pătruns cu forţa în casa asta şi a tăiat beregata câinelui. Nu e posibil să fi fost un hoţ? Domnul şi doamna Tanner au fost jefuiţi miercurea trecută. Poate că ar trebui să verificăm...
Atât reuşi să mai spună. MacAuliff îl privi pe scriitor de-abia stăpânindu-şi dispreţul.
— O să mă ocup eu de asta, domnule... Şeful poliţiei se uită în carnet: Domnule Osterman. Aş vrea ca domnul Tanner să-mi explice ce s-a întâmplat aici azi-noapte. Ţi-aş fi recunoscător dacă l-ai lăsa pe el să răspundă. O să ajungem şi la dumneata, la momentul potrivit.
Tanner încerca să-i atragă atenţia lui Jenkins, dar poliţistul îi evita privirea. Directorul de ştiri nu ştia ce să spună – sau ce anume să nu spună.
— Aşadar, domnule Tanner... MacAuliff se aşeză şi întoarse carnetul, ţinând pixul în echilibru. Să începem cu începutul. Şi nu uita aspecte cum ar fi livrările de marfă.
Tanner dădu să vorbească, dar se auzi vocea lui McDermott de la etaj.
— Domnule căpitan! Vrei să vii puţin? În camera de oaspeţi. Fără să scoată un cuvânt, Bernie începu să urce scările în faţa lui MacAuliff, urmat de Leila. Imediat, Jenkins se apropie de fotoliul lui Tanner şi se aplecă.
— Am timp să-ţi spun doar atât. Ascultă şi fă cum îţi spun! Nu aduce în discuţie afacerea Omega. Nimic despre ea. Nimic! Nu puteam să-ţi spun mai devreme, fiindcă familia Osterman se învârtea în jurul dumitale.
— De ce nu? Pentru numele lui Dumnezeu, asta este afacerea Omega!... Ce-ar trebui să declar? De ce să nu spun?
— MacAuliff nu e de-al nostru. Nu e verificat... Spune-i adevărul despre petrecerea dumitale. Asta-i tot!
— Vrei să spui că el nu ştie?
— Nu. Ţi-am zis, nu e verificat.
— Dar oamenii de afară, patrulele din pădure?
— Ăia nu-s oamenii lui... Dacă vorbeşti despre asta, o să creadă că eşti nebun. Iar cuplul Osterman va şti. Dacă te referi la mine, voi nega orice ai spune. Arăţi ca un psihopat.
— Voi credeţi că MacAuliff...
— Nu. E un poliţai bun. E şi un mic Napoleon, aşa că nu-l putem folosi. Nu pe faţă. Dar e conştiincios, ne poate ajuta. Determină-l să afle unde s-au dus familiile Tremayne şi Cardone.
— Cardone era beat. Tremayne i-a dus pe toţi acasă.
— Află dacă s-au dus direct acasă. MacAuliff adoră interogatoriile; o să-i prindă dacă mint.
— Cum aş putea... Eşti îngrijorat din cauza lor. E suficient. Şi nu uita, afacerea se apropie de sfârşit.
MacAuliff se întoarse. McDermott estimase „greşit” că zăvorul lateral de la fereastra camerei de oaspeţi fusese forţat.
— În regulă, domnule Tanner. Să începem cu momentul în care ţi-au sosit oaspeţii.
Şi astfel, John Tanner, funcţionând pe două niveluri, relată evenimentele tulburi ale serii. Bernie şi Leila Osterman coborâră la parter şi adăugară foarte puţine elemente. Ali ieşi din camera de lucru şi nu contribui cu nimic.
— Foarte bine, doamnelor şi domnilor. MacAuliff se ridică din fotoliu.
— N-o să-i interogaţi şi pe ceilalţi?
Tanner se sculase şi el în picioare şi venise în faţa căpitanului.
— Voiam să te întreb dacă puteam folosi telefonul dumitale. Avem de urmat nişte proceduri.
— Sigur.
— Jenkins, sună la Cardone. O să mergem la ei mai întâi.
— Da, domnule.
— Dar familia Tremayne?
— Procedura, domnule Tanner. După ce vorbim cu Cardone, o să sunăm la Tremayne şi pe urmă o să mergem la ei.
— În felul ăsta, nimeni nu ia legătura cu altcineva, corect?
— E corect, domnule Osterman. Eşti familiarizat cu munca de poliţie?
— Eu vă scriu replicile în fiecare săptămână.
— Soţul meu e scenarist de televiziune, zise Leila.
— Domnule căpitan. Jenkins vorbea de lângă telefon. Familia Cardone nu e acasă. Menajera e la aparat.
— Sună la Tremayne.
Întregul grup rămase tăcut în vreme ce Jenkins forma numărul. După o scurtă conversaţie, acesta puse receptorul în furcă.
— Aceeaşi poveste, domnule căpitan. Fiica lor spune că încă n-au ajuns acasă.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu