sâmbătă, 16 mai 2015

Imposibila neutralitate (XIII)


Gheorghe Grigurcu




Impudoarea ciocoiului roşu


Mărturisesc - cu riscul de a scandaliza unele spirite pudibonde
pe linie de partid şi de stat - că una din puţinele satisfacţii
pe care le-am încercat în perioada postdecembristă a fost să-l
văd, la tv., pe faimosul Dumitru Popescu-Dumnezeu cu cătuşe
la mîini. Am citit undeva că imaginea a fost trucată.
Că meganomenclaturistului cu pricina i s-au pus cătuşele doar 
în vederea unei clipe de insolită mediatizare. 
E foarte posibil. 
Vicleniile micului ecran în raport cu opinia publică au început de
timpuriu. Nu mai puţin m-a impresionat postura simbolică a
celui ce, căpetenie a ideologiei totalitare fiind, ilustra revanşa
numeroşilor scriitori şi cărturari români care au îndurat suferinţele
Gulagului şi nu o dată şi-au pierdut viaţa în condiţiile
exterminatoare ale acestuia. Situaţia era atît de dramatică îneît
părea neîngăduit de simplă, oarecum neverosimilă în maniheismul
ei nud. Şi, totuşi, stăteau faţă-n faţă, în acele clipe, două
lumi. Pe de o parte, lumea vocaţiei, a onoarci, a consecvenţei,
a sacrificiului. Lumea celor ce au plătit, în moneda vieţii şi a
morţii, o conştiinţă şi un fel de-a fi. Pe de alta, lumea bestială
a represiunii, linguşirii, parvenitismului, demagogici, cinismului,
întrupată într-unul din exemplarele sale cele mai abjecte.
Exponent „specializat” în domeniul culturii, al regimului comunist,
autorul volumului Pumnul şi palma facca legătura - o
legătură murdară - între ele. Scriitor atît cît să nu poată avea
alibiul ignorării confraţilor săi, torţionar al literaturii atît cît
să rămînă un nume întunecat în analele ei, o figură infernală
în pofida cognomelui său divin (desigur, o ironie a sorţii). Au
mai existat şi alţi înalţi comisari ai „culturii socialiste”: Chişinevski,
Răutu, Suzana (Suzănica) Gâdea. Dar nici unul n-a
avut panaşul înfumurării brutale, al făţărniciei împinse pînă
la un suprem bizantinism partinic, al renegării laşe precum
Dumitru Popescu-Dumnezeu. Nici unul nu şi-a manifestat atît
de performant impudoarea de ciocoi roşu. In loc de a-1 îmblînzi,
veleitarismul literar i-a sporit lăuntrica monstruozitate. I-a permis
a-şi exercita un rafinament al imposturii, un sadism, un
sistem de tertipuri, o inventivitate care depăşeau nu o dată
tiparele standardizate ale tagmei sale scufundate în cea mai
neagră incultură. I-au modelat o anume originalitate a nevredniciei...

Am acum pe masă volumul său de „destăinuiri”, Am fost
cioplitor de himere. E, de la început la sfîrşit, o colecţie de
impertinenţe şi minciuni. Una din acele scrieri care pecetluiesc
răul unei fiinţe, dovedind că sinceritatea, căinţa, ca şi simpla
recunoaştere a adevărului îi rămîn pînă la capăt străine. Mă
voi opri, poate, mai în amănunt asupra paginilor ei cu alt prilej.
Deocamdată mă mărginesc a oferi doar două eşantioane ale
„destăinuirilor” ipocrite, prin care autorul se grăbeşte a-şi face
bilanţul anihilant. Referindu-se la încredinţarea paranoică a
lui Ceauşescu de a fi „Alesul, Mesia, trimisul să realizeze pe
pămînt ideea absolută”, sfetnicul său apropiat o apreciază,
acum, drept „o încredinţare ieşită din cadrul firesc al judecăţii
umane”. Dar atunci? Cine a declanşat demenţialul cult al
personalităţii dictatorului? Cine a fost principalul său regizor?
Cine l-a asemuit, pentru prima dată, pe analfabetul „cîrmaci”,
în faţa unei ţări uluite şi îngrozite, cu Cezar, Alexandru cel
Mare, Napoleon? Cine i-a înălţat greţoase osanale pînă la sfîrşitul
stăpînirii sale? întrebări pur retorice. Evident, nu găsim
nici un răspuns la ceea ce ipochimenul pus în fruntea ideologiei
de partid a făcut de fapt. Nu găsim nici o trimitere la realitatea,
pentru d-sa, atît de acuzatoare.

Şi o altă revoltătoare pretenţie a lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu: „în postul de conducere unde mă aflam, oamenii
puteau găsi o uşă deschisă, o ureche atentă şi receptivă şi o
dorinţă de a veni în întâmpinare”. Lovit fiind, în 1974, de un
abuz ce mi-a schimonosit întreaga existenţă de atunci încoace,
am fost nevoit a mă adresa, pe cale ierarhică, suspusului dregător.
N-am primit niciodată un răspuns la îndureratele (şi cred
argumentatele ) mele memorii. Nu numai că n-am găsit „o uşă
deschisă”, „o ureche atentă şi receptivă” etc. ale personajului,
dar nici măcar acel minimal ghişeu la care, în virtutea stipulărilor
unui regulament de funcţionare şi a salariului ce-1 primeşte,
un slujitor al statului trebuie să-şi facă elementara datorie. Aşa
arăta „dorinţa de a veni în întâmpinare” a lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu! Refuzul său a aruncat încă un bolovan deasupra
sorţii mele. Dar sîntem în măsură a-i proba minciuna sfruntată
şi printr-un alt exemplu. Dumnezeul c.c.-ului susţine că l-ar fi
protejat pe romancierul Nicolae Breban, chiar după actul său
de disidenţă, nu numai ajutîndu-1 să-i apară cărţile, ci şi cerînd
recenzii favorabile asupra lor. Iată replica lui Nicolae Breban
(în „Adevărul literar şi artistic”, nr. 231/1994): „La apariţia
acestei cărţi (îngerul de ghips - n.n.), dl Dumitru Popescu a
făcut, într-adevăr, cum spune, ceva: a ordonat patru atacuri
ordinare la adresa ei! Cu acele nume pe care le invocă: Rîpeanu,
Aurel Martin, Ianoşi, Crohmălniceanu. Aceste atacuri au apărut
în revistele importante. Singura cronică pozitivă, a lui N.
Manolescu, a «zburat» din şpalt de la «România literară»,
scoasă de Vasile Nicolescu. Deci, iată cum m-a ajutat dl Dumitru
Popescu: la ordinul său, îngerul de ghips a fost virulent
atacat! (...) N-a mai fost posibilă nici o apărare a cărţii după
atacul guvernat de dl Popescu şi promovat pe canalele pe care
le dirija atunci în cultură”.

Mai e necesar vreun comentariu?

O semnalare a unei contribuţii creatoare a celui de care
ne-am ocupat o datorăm poetului Cezar Ivănescu (în „Adevărul
literar şi artistic”, numărul menţionat mai sus): „Cînd a fost să
apară ediţia a doua a cărţii (Delirul - n.n.), Dumitru Popescu
Dumnezeu i-a propus foarte clar lui Preda: vrei ediţia a doua
(...), adaugă scenuţa aceea cu tânărul comunist ş.a.m.d. Ceea
ce Preda a făcut deliberat”.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu