Imposibila neutralitate (XIV)

Gheorghe Grigurcu

Cinismul unui nomenclaturist (1)

Cel ce se transformă în vierme nu se poate plînge
după aceea că e călcat în picioare. (Kant)
Devenită o plută a tuturor naufragiaţilor comunismului
de la noi, cărora le acordă o ultimă şansă de a se mai menţine
cîtăva vreme deasupra valurilor, înghesuiţi pe scîndura unei
publicistici putrefiate, de unde fac deznădăjduite semne în
aşteptarea unui viitor ce i-a refuzat, de la bătrînii lachei, în
livrele uzate, ai stalinism-dejismului şi ceauşismului, Constantin
Mitea şi N. Corbu, pînă la renegatul ceva mai proaspăt
Hajdu Gyozo, revista „Totuşi iubirea” tipăreşte, în nr. 47/1991,
un lung text intitulat Ultimul cuvînt al lui Dumitru Popescu la
recursul procesului C.P.Ex. Deci al faimosului Popescu-
Dumnezeu! Blasfematoarea asociere de nume sugerează, evident,
puterea discreţionară ce şi-o aroga personajul, fost redactor-
sef al „Scînteii”, fost satrap al vieţii culturale din România,
fost, pînă în ultima clipă păsuită de istorie, importantă
figură în suita restrînsă de colaboratori ai perechii dictatoriale.
Am mai avut şi alţi zbiri „ideologici”, dar parcă nici unul n-a
concentrat într-însul o asemenea malignă ambiţie, n-a dobîndit
o reputaţie atît de proastă. Pînă şi cei care ar fi trebuit să-şi
descopere o fibră comună cu acest Popescu ce şi-a făcut de
ruşine stirpea, se pare că cea mai numeroasă din onomastica
românească (e adevărat că există şi un D.R. Popescu!), s-au
dat dezgustaţi la o parte, cînd au avut cel dintîi prilej să o facă,
şi ne gîndim la unele cadre ale „Academiei” Ştefan Gheorghiu,
ce ne-au mărturisit indignarea pe care le-a stîrnit-o insul,
precum şi la, altminteri, pregătitul pentru toate pactizările, compromisurile, temenelele şi ignominiile, Eugen Barbu. Nimeni
nu l-a mai răbdat! Întrucît carierismul său dur, crîncen, fără
scrupule, se împletea cu o insolenţă ce depăşea baremurile,
într-un spaţiu, totuşi, al insolenţei. Întrucît slugărind în chip
mişel pe mai marii săi, îşi lua revanşa asupra inferiorilor, umilindu-
i şi strivindu-i fără teamă de cel al cărui nume l-a uzurpat.
Întrucît îi trata pe cei în nevoie, care erau siliţi a i se adresa
oficial, cu un dispreţ şi cu o perfidie ieşită din ordinar, nedîndu-
se în lături de la nici un abuz, călcînd provocator peste
bruma de obligaţii legale, prescrise pînă şi de sistemul totalitar,
ca peste netrebnice frunze moarte. în această lume plină de
imperfecţiuni, a fost un ciocoi aproape perfect. înainte de a
intra, cu toate datele de rigoare, într-un paragraf negru al tragicei
noastre istorii contemporane, Dumitru Popcscu-Dumnezeu
a intrat în anecdotă. Şi nu cu nimbul cchivoc al aventurii internaţionale pe care îl purta Ana Pauker, nici cu nota jovialităţii
fariseice a lui Petru Groza, nici cu aerul de paiaţă rurală descinsă
în metropolă al lui Romulus Zăroni, ci cu trăsătura unui
cinism şfichiuitor ca o izbitură de bici. Circumstanţă agravantă:
fostul demnitar comunist e şi scriitor. Un scriitor mediocru,
însă, oricum, un scriitor. Deci nu poate beneficia de alibiul (e
drept, atît de relativ!) al inscicnţei, al sărăcici cu duhul, al
agramatismului. între el şi Emil Bobu, între el şi Postelnicii,
între el şi Nicolae Andruţa Ccauşescu, de pildă, se cască distanţa
unei înţelegeri, inevitabil, mult mai clare a lucrurilor, deci
şi cea a unei responsabilităţi augmentate. Intelcctualizarea implică
o asumare distinctă a atitudinilor sale, a atitudinilor regimului
pe care l-a slujit pe cele mai înalte trepte. împrejurarea
că tocmai condeiul său de literator aşterne rîndurile Ultimului
cuvînt... de care ne-am propus a ne ocupa în comentariul de
faţă, se constituie într-un temei suplimentar al acestei răspunderi
ineludabile. Nu mai e o „cuvîntare” scrisă de alţii (aşa
cum se zice Nicolae Ceaşescu citea într-o vreme texte compuse
de către Dumitru Popescu-Dumnezeu), ci o mărturie directă,
în care putem descifra în continuare mentalitatea, comportarea,
caracterul, intenţiile persoanei în cauză. Să încercăm a le
analiza.


Nu ne interesează exclusiv motivaţiile acuzaţiei principale
ce i se aduce lui Dumitru Popescu-Dumnezeu, conform
căreia d-sa şi-ar fi dat acordul „tacit” sau „în mod expres” la
ordinele lui N. Ceauşescu de a se înăbuşi cu forţă revolta populară
anticomunistă. E clar că sfetnicul apropiat al dictatorului
şi-a dat totdeauna „acordul” la acţiunile acestuia, însoţindu-1
de o cantitate considerabilă de firitiseli („complimente” le spune,
pre limba sa de demimondenă de presă, autorul Groapei),
fără care nu şi-ar fi putut asigura ascensiunea, fară care nu
şi-ar fi putut păstra locurile politice dobîndite. Nu avem la
îndemînă documentaţia completă asupra acestui episod şi nici
instrumentele juridice pentru a-1 evalua în plan legal. Nădăjduim
că justiţia va face lumina necesară. După cum va stabili
dacă i se cuvine sau nu acuzatului condamnarea la închisoare
„pentru deţinerea unui obiect mai mult decorativ, cum îl numeşte
textual instanţa, în realitate un purcoci de tras la semn
pentru copii, a cărui înscriere pe livret a fost refuzată de serviciul
de specialitate al miliţiei, ca neadecvată, după declaraţia
fostului meu ofiţer însoţitor” (minimalizarea învinuirii nu reduce
suspiciunea, ci dimpotrivă!). Cred că mai semnificativă
este întreaga traiectorie a activităţii lui Dumitru Popescu-
Dumnezeu, din care rezultă un rol nefast jucat în viaţa noastră
publică în genere şi în domeniul culturii noastre în special.
Pornind de la dezideratul unui proces al comunismului în
România, socotim că atît ex-nomenclaturistul în discuţie, cît
şi tovarăşii săi, culpabili, de la diferite nivele de conducere,
represiune şi propagandă, pentru dezastrul pe care l-a suportat
şi-l suportă încă societatea noastră, trebuie judecaţi şi sancţionaţi
pentru toate fărădelegile săvîrşite, iar nu numai (găselniţă
a unei puteri abile, dornice de a se delimita doar în mod convenţional de trecutul în care este implicată) pentru conduita lor în zilele de decembrie ’89, coincidente exclusiv cu ultimele
zvîrcoliri agonice ale regimului dictatorial. Pentru că, aşa cum
admite Dumitru Popescu-Dumnezeu, „în memoria publică nu
se şterge nimic, ci fiecare răspunde, odată, într-un fel sau altul,
pentru ce a făcut”. Pentru tot ce a făcut! (Şi apoi, de un genocid
tot este vorba, chiar dacă grangurii cu pricina neagă participarea
lor la masacrul din decembrie! De genocidul organizat de
sistemul comunist, pe care l-au reprezentat în chip de căpetenii,
împotriva poporului român, mergînd de la asasinarea, la începuturile
sale, a sute de mii de oameni şi de la întemniţarea şi brutala persecutare a cîtorva milioane, de unde a rezultat decimarea
unor categori sociale şi profesionale, pînă la uciderea,
în anii din urmă, a nenumăraţi bătrîni şi copii, de bolnavi,
femei gravide, handicapaţi, lipsiţi de asistenţă medicală, supuşi
subnutriţiei, frigului, eforturilor epuizante, demoralizării, factori
care, de altfel, au ştirbit zestrea biologică a societăţii româneşti,
cu excepţia, natural, a privilegiaţilor. Ce altceva decît
un prelungit genocid a însemnat toată perioada regimului
comunist, instalat cu de-a sila, chiar potrivit definiţiei pe care
o susură juridic Dumitru Popescu-Dumnezeu şi care-1 apără
ca funia pe spînzurat: „Genocidul presupune nimicirea oamenilor
nu pentru că au comis o faptă sau alta, ci pentru că li se
contestă conceptual dreptul la existenţă [nu importă în virtutea
căror prejudecăţi, interese, dogme sau aversiuni ancestrale],
pentru că sînt anatemizaţi şi condamnaţi categorial şi aprioric”?
Ce întrupare mai plină de dramatism şi-ar putea găsi în epoca
noastră, această definiţie decît „socialismul real”, inclusiv în
varianta sa românească?). Din capul locului, activiştii p.c.r.
au ilustrat o impostură. Reprezentînd o armată de ocupaţie, ei
nu aveau putinţa de a constitui un regim „legitim şi legal”,
după cum îşi îngăduie a afirma cu impertinenţă autorul Biletului
la control. Ca şi în perioada interbelică, ei n-au alcătuit decît
aripa, sumbru întinsă asupra României, a unei puteri străine,
mai precis a oligarhiei de la Kremlin, ce şi-a înjghebat o structură
suprastatală de sucursale. Nomenclaturii din ţara noastră îi
sînt imputabile samavolniciile comunismului nu pur şi simplu
pentru că „a fost o pătură conducătoare”, ci pentru că a fost ea
însăşi capul de serie al samavolniciilor. E în afară de chestiune
Dumitru Popescu-Dumnezeu cînd susţine: „Pătura dregătoare
a existat şi va exista în toate vremurile, în toate regimurile, în
oricare organizare omenească, fie că se numeşte nomenclatură,
establishment, P.D.G. sau mai ştiu eu cum. Ea face parte în
mod necesar, inevitabil, din orice structură socială şi numele
ei nu este nicăieri şi nu a fost niciodată invocat în sens peiorativ,
cum se procedează astăzi la noi”. Numai în măsura în care
este un rod al unui sistem democratic, al unui anume bun-simţ
politic şi social, pătura conducătoare poate fi admisă în societate!
Cînd „contractul social” nu este respectat, această pătură
este repudiată şi sancţionată. Acuzatul ştie prea bine, şi doar
se face că nu ştie, că respectiva categorie a fost apreciată „peiorativ” la căderea regimurilor fasciste şi că este, astăzi, apreciată ca şi la noi, în ţările din Est, inclusiv în cele ce au alcătuit
Uniunea Sovietică, ţări carc-şi recapătă libertatea! „Unicitatea”
românească există în unele privinţe, însă nu în aceasta! Oricît
s-ar strădui, ex-nomcnclaturistul nu poate dovedi legitimitatea
„clasei” din care, cu explicabilă voluptate, a făcut parte. Ar
putea demonstra d-sa că în România aflată sub dominaţia comunistă
au avut loc vreodată alegeri libere? Că a fost consultată
şi respectată cu adevărat voinţa maselor în legătură cu conducerea
lor? în temeiul cărui mecanism s-a configurat şi a funcţionat'parazitara, dezastruoasa „pătură dregătoare”? I-a cerut
cineva vreodată „biletul la control”? Simulînd a nu realiza
scandaloasa ilegalitate, în al cărei dispozitiv se aşeza, Dumitru
Popescu-Dumnezeu îşi permite a insulta memoria eroilor luptei
antitotalitare din decembrie, aprecindu-i cu termenii injurioşi
utilizaţi de patronul său: „infractori de drept comun”, „fapte
reprobabile comise la ordinul inamicilor străini ai suveranităţii
şi integrităţii României”, „o ciocnire între jefuitori şi pază,
între un lumpen confuz şi forţele de ordine”. Tendenţiozitatea
obtuză, laşitatea obraznică a unor asemenea termeni sînt suficiente
spre a oglindi nedemnitatea unui reprezentant al unei
„pături dregătoare” lipsite de justificare morală, care nu are
căderea de a vorbi în principiu despre relaţiile conducerii cu
poporul condus. Incapabil a înţelege aspiraţia spre libertate,
el nu poate exprima decît raportul dintre o conducere impostoare
şi un popor spoliat. în baza unui egoism personal şi de
castă, Dumitru Popescu-Dumnezeu se manifestă ca un apărător
al tiraniei. în excesul său de zel, mărturiseşte ceea ce contestă
că ar fi declarat la şedinţa C.P.Ex. şi anume acordul său cu
dispoziţiile represive ale dictatorului: „Cine putea pune la
îndoială temeiurile cererii dc a se asigura respectarea legii în
viaţa publică, prin mijloace legale?”. Iată „legalitatea” pe care
o invocă acuzatul, iată, în virtutea lugubrei sale logici, justificarea
criminalelor răfuieli ale cîrmuirii comuniste cu oponenţii
săi! Dacă aş face parte din instanţa ce l-a judecat pe Dumitru
Popescu-Dumnezeu, n-aş putea constata altccva decît că,
luîndu-1 gura pe dinainte, acesta recunoaşte ceea ce se silea a
respinge anterior. Consecvcnt în rău, fostul dregător aprobă,
chiar şi a posteriori, măsurile din urmă ale dictatorului, care
au aruncat ţara într-o baie dc sînge.


Grav derutat, aflîndu-se între voinţa arogantă de a-şi
îndreptăţi puterea dobîndită pe căi maloneste şi între instinctul
de conservare ce-1 îndrumă spre concesii măcar aparente,
Dumitru Popescu-Dumnezeu comitc gafe, pînă la un punct,
amuzante. Raţiunea sa, atîta cîtă e, şovăie. Rîndurile i se
învălmăşesc nu o dată într-un desen contradictoriu pînă la
stridenţă. Să cităm, bunăoară, descrierea ce-o face mitingului
din faţa sediului c.c.-ului, atît de important în procesul prăbu
şirii tiranului: „Mitingul a decurs normal, s-au depănat nestingheriţi
la cuvînt muncitori din întreprinderile capitalei, pînă
în momentul cînd cineva, în timp ce la microfon se afla Ceauşescu,
prin mijloace misterioase atunci, a stîmit panică în grup.
(...) De două ori oameni înspăimîntaţi au rupt-o la fugă în josul
Căii Victoriei şi spre intrarea principală a sediului c.c., aruncînd
în goană pancarde şi steaguri, regrupîndu-se destul de repede
şi scandînd, parcă şi mai vehement, lozincile oficiale. Sigur
că mitingul a fost ratat, că N.C. a fost nevoit să-şi scurteze
cuvîntarea şi aşa cu un conţinut derizoriu şi că, probabil, masele
din Piaţă erau mai preocupate de motivele care le înfricoşau
decît de ce spunea el, dar în acest miting, la care am asistat da’
capo al fine, n-am auzit nici o lozincă anticomunistă, n-am
văzut pe nimeni călcînd în picioare demonstrativ portretele,
n-am asistat la nici o manifestare cu caracter politic, ostil”.
Fireşte, noi, care n-am asistat la manifestaţia cu pricina decît
la... tv., ne putem întreba: de ce, dacă mitingul „a decurs normal”
s-a stîmit „panică”? Oare un aspect e compatibil cu celălalt?
Cum e posibil, în cazul în care oamenii „înspăimîntaţi” şi,
desigur, foarte numeroşi, au luat-o la goană, „aruncînd pancarte
şi steaguri”, ca nimeni, chiar nimeni, să nu fi călcat în
picioare „portretele”, sacrele „portrete” adorate de către prea
plecatul servitor ceauşist? Dacă nu s-a produs acolo „nici o
manifestaţie cu caracter politic, ostil”, de ce mitingul a fost
„ratat” şi, mai cu seamă, de ce Nicolae Ceauşescu „a fost nevoit
să-şi scurteze cuvîntarea”? O cuvîntare „cu caracter derizoriu”,
zice acum Dumitru Popescu-Dumnezeu (ah, dacă de pe celălalt
tărîm, îl aude „genialul”!). Şi, în genere, poziţia acuzatului faţă
de N. Ceauşescu e foarte ciudată! într-un rînd îl taxează drept
„un conducător despotic şi megaloman”, iar puţin mai la vale
vorbeşte despre „autismul ostentativ al lui N.C.”, care l-ar fi
„excedat” şi „paralizat” (în orice caz, nu i-a produs afazie, ci,
din contra, i-a stimulat logoreea!). Ba chiar declarăpost-festum
că ar fi „detestat” dictatura ceauşistă! Dacă aprobarea
slugarnică, slăvirea delirantă, prosternarea sînt simptome ale
detestării, sîntem gata a-1 crede pe ex-membrul c.p.ex.-ului!
Altminteri, preferăm a rămîne în perimetrul raţiunii şi al
bunului-simţ! Nu e un secret faptul că Dumitru Popescu-
Dumnezeu a fost arhitectul cultului personalităţii lui Nicolae
Ceauşescu, pe care, folosind pentru întîia oară la noi, un atît
de neruşinat registru encomiastic, l-a asemuit în faţa unui întreg
popor, înlemnit de uimire şi spaimă, cu Alexandru cel Mare,
cu Cezar, cu Napoleon! 



va urma