ORBITOR (14)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

"nu le schimbaseră convingerea, şi o spuneau mereu, chiar dacă une­ori cu fereală: "Nemţii, dom'le, cum era ei, era oameni de treabă. Da' să te ferească Dumnezeu de urgia rusului..."

Un ofiţer german (Maria-şi amintea că-l chema Klaus) fusese încartiruit o vreme în gospodăria Badislavilor. Stătea în odaia de dincolo de tindă, întins pe pat mai toată ziua şi citind, sub dula-mele şi şubele atîrnate în grindă. Într-o zi ieşise în tindă cu o căciulă de miel de-a lui Babuc pe cap, de copiii se tăvăliseră pe jos de rîs. Şi acest Klaus, cînd ieşea în curte, prinsese obiceiul să se joace mereu cu Roşu, unul din cei doi cîini ― celălalt era căţeaua bătrînă, al cărei pui era Roşu ―, îl învăţase să aducă un băţ pe care-l arunca pînă la şopron, să dea laba şi alte cîteva caraghioslîcuri. Cînd plecase în Bavaria lui, neamţul se rugase de Tătica să-i dea lui cîinele. Fiindcă-i era îndatorat, Tătica i-l dăduse, şi Klaus îl luase în ataşul motocicletei. Şi uite că Roşu venise acasă după un an, tîrînd după el, legat de o zgardă cu o inscripţie în nemţeşte, o bucată de lanţ fin, mult admirat de sătenii care se strînseseră ca la urs. Cînd l-a văzut pe Tătica, înnebunise de bucurie, ţopăia şi scîncea, deşi era slab de i se vedeau coastele şi-şi arunca pe pămînt, zupăind, labele ţepene. Întîmplarea asta a rămas multă vreme de pomină-n sat.

Iar acum cîinele lătra înecîndu-se, cum Maria nu-l mai auzise niciodată. Ieşi pe uşa cuptorului, şi fulgii de zăpadă îi îngheţa-ră-ntr-o clipă faţa înroşită de la foc. La poartă era un milog ne­norocit, ieşit din cine ştie ce spital, căci avea capul şi mîinile în întregime bandajate în fese murdare, aproape negre. Doar ochii i se vedeau, şi nici aceia bine, şterşi cum erau de neîncetata fulguială. Îmbrăcămintea nu i se deosebea de a oricărui cerşetor dintre cei care mai treceau uneori prin sat. Cu toate acestea, silueta lui de-şelată, cîtă se vedea prin gardul cu căciuli de zăpadă pe ostreţe, avea ceva şui, de om care nu era de prin partea locului, sau poate (Maria-şi făcu cruce în gură cu limba) nici măcar de om: semăna trupul lui decupat pe casa dărăpănată de peste drum cu unul dintre diavolii zugrăviţi în biserica satului, acolo unde arăta Judecata cea înfricoşată: frînt de şale, cu mai multe vertebre ale gîtului decît era firesc, cu proporţiile corpului pervertite bizar. Şi bîţîmd ca în bătaia viforului. Fata îşi strînse mai bine cojocelul peste piept şi străbătu curtea pe poteca bătătorită. Trecînd pe lîngă gutuii pitici, îi scutură dm nebăgare de seamă şi se umplu de puf îngheţat, cu minusculele cristale înstelate vizibile unul cîte unul şi scînteind ca paietele.

Stăteau acum faţă-n faţă, cu gardul între ei, ajungîndu-le aproape pînă la bărbie. Maria îi şuieră repede cuvintele obişnuite cu care scăpai de cerşetori: "N-am. De unde să-ţi dau? Pleacă, du-te la alţii, hai, du-te!" Dar bandajatul începu să chicotească şi să se gudure: "Maria, nu mă mai cunoşti?" Şi deodată-şi puse mîinile la gură închipuind o trompetă, se lăsă pe spate şi, mişcînd degetele rapid pe clapete nevăzute, dădu drumul unui solo ţicnit, imitînd aşa de bine swingul scremut al instrumentului de alamă, încît pentru fată a fost imediat limpede pe cine are-n faţă. Mumia, cli­pind din ochii cu corneea gălbuie, se lansă apoi într-o demonstra­ţie de baterie, bubuind şi ţîstîind din gură, făcînd ca toba mare şi cele mici, ca măturicile şi tam-tamul şi maracasele, tot mai ac­celerat, tot mai gîfîit, pînă cînd lovi din toate puterile cinelele scîn-teietoare, aproape materializate în aerul cristalin şi-ngheţat, şi se frînse brusc de mijloc într-o plecăciune. "Cedric, nebunule", începu să rîdă Mana, "ce Dumnezeu cauţi aici? Ce-i cu tine în halu-ăsta?" Vasilica se arătase şi ea din staul, mirosind deloc neplăcut a viţel şi a balegă caldă. "Uf, Cedric..." Îşi ridică ochii spre cer ca o mar­tiră, dar în aceeaşi clipă îi veni-n minte scena în care îl biciuise fără milă în duhoarea de mosc a camerei încinse. Ar fi vrut s-o mai facă din cînd în cînd, aproape că recunoscu în sinea ei, cum şi-o spu­sese în destule nopţi înainte de-a adormi, înfăşurată într-o excitaţie umedă. Îi plăcuse să poarte uniforma aceea neagră şi zveltă, iar puterea deplină pe care-o avea asupra masculului care-i săruta ciz­mele, care se zvîrcolea şi urla la fiecare şfichiuire, o îmbăta acum, în amintire, pe cît o contrariase în realitate.

Intrară în tindă şi apoi în odaia cea mare din dreapta. Cedric, bucuros ca un căţel şi la fel de prăpădit, se lăsă desfăşurat de fîşiile de tifon, şi curînd rînjetul lui larg sclipi din nou ca la "Gorgonzola". Fetele aduseră ţuică şi nuci. Negrului îi fugeau ochii pe icoanele de pe pereţi, pline de balauri şi îngeri militari, de poze îngălbenite în rame de sticlă pisată, de ştergare de borangic: Tătica şi Mămica erau în dimineaţa aceea plecaţi la Bolintin, şi-aveau să se-ntoarcă noaptea tîrziu sau a doua zi. Pe-atunci încă aveau căruţă cu doi cai suri, graşi şi frumoşi, ajunşi destul de bătrîni, cînd, peste ani, aveau să fie luaţi de colectiv şi împuşcaţi pe rîpă. Fetele şi Cedric aveau tot timpul să stea la palavre, deci, cît era ziua de lungă. Numai Maria dădea fuga din cînd în cînd la cuptor, să vadă ce mai face mămăliga, sau dacă s-a fiert tocana.

Puseră pe podeaua de lut măsuţa rotundă şi se aşezară pe scău-naşe. Maria turnă mămăliga pe masă, în mijloc, şi umplu străchi­nile. În timp ce mîncau în taina odăii întunecate, pe geamurile căreia ningea egal şi trist, Cedric le spuse o poveste fantastică.

Maria coborî la Universitate într-un decor de iarnă adîncă. Nu se mai cunoştea bulevardul, nici străzile late­rale, sub stratul gros de zăpadă din care statuile atît de familiare, Mihai Viteazul, Heliade, Gheorghe Lazăr şi Spiru Haret se ridicau asemenea turelelor unor submarine monstruoase. Clădirea cenuşie a Universităţii, întinsă pe o lungime uriaşă, părea o faleză de bazalt de-a lungul unei mări îngheţate. O faleză sculptată iregular, pe faţada căreia statuile alegorice, Ştiinţele, Artele, Agricultura, Comerţul ar fi putut fi tot atît de bine mostre de fantastic natural, bizare stalactite în care intemperiile ar fi săpat gryli şi troli şi alte nenumărate ştime. Arborii cu crăci negre, pline de ciori izbeau uscat ochiurile de geam ale clădirii. Fiecare nuia era îmbrăcată într-o delicată coajă de gheaţă.

Din oraş dispăruseră cu desăvîrşire culorile. Te simţeai într-un film alb-negru desfăşurat de pe o bobină uzată. Celuloidul vechi, ţinut în umezeală, copie a copiei unei copii, era plin de pete şi zgî-rieturi, vizibile pretutindeni, la proiecţie, ca nişte lungi picături şi şuvoaie de ploaie. Singura prezenţă vie, carnală, colorată ca o floare, era Maria, care, în fustiţa ei de vară şi cu pantofii cu toc, ţopăia repede spre cinematograf, scoţîndu-şi delicat ca o mîţă glez­nele uşoare din zăpadă. Înhăinuraţi, cu capetele înfundate-ntre umeri de frig, trecătorii păreau atît de cufundaţi în necazurile lor, încît nu-şi permiteau să irosească o privire pentru domnişoara ru­jată şi dichisită (din păcate atît de sărăcuţ îmbrăcată) care, neatinsă de prăpădul din jur, îşi sucea şoldurile grăsuţe pe lîngă ei. Crivăţul, sosit din stepele ruse, izbea dintr-o parte atît de tare, încît părea de mirare cum tramvaiele şi rarele automobile nu se răsturnau. La fiecare rafală, oamenii se-ntorceau cu spatele, blestemînd în fu­larele lor.

Un GAZ opri lîngă trotuar, în dreptul ei. Un tînăr în pufoaică şi cu căciulă cu clape, kaki, înfundată pîn-la sprîncene (căciulă militară, căreia i se smulsese cucul din frunte), o strigă din cabină: "Mario! Maria!" Fetei îi sări inima, cufundată cum era în lumina intensă, sferică, a poveştii lui Cedric, dar zîmbi cînd îl recunoscu pe băiat. "Ionel, Ionelule, nu mai bea, băiatule...", îi cîntă apropiindu-se de maşina albastră de teren. "Las' să mă rîdă fetele, să fiu eu sănătos. Auzi? Un-te duci? Ai întîlnire? Azi am în-tîlniii-re... Pri-lej de feee-ri-ciii-reee"... "Nu, mă. Merg şi io la film." "Ce joacă?" "Nu ştiu cum îi zice, da' e ceva cu băiatu-ăla care-mi place mie, cu Gerard Philipe." Ionel se strîmbă ironic. De unde naiba ştia şi Maria asta numele actorilor? El dacă ducea vreo fată, vreo ucenică, la film, intrau la-ntîmplare şi, dacă filmul li se păruse frumos, le ziceau şi altora, să-l vadă şi ei. Era vecin cu fata, stătea şi el pe Silistra, dar acuma se gîndea să se mute, fiindcă un şofer pe o maşină de stat, a ziarului "Scînteia", nu prea mai are ce căuta în ţigănie, între mahalagii. Se dăduse şi el într-o vreme la Maria, ca băieţii, dar fără mare succes. O luase o dată cu maşina şi-o dusese la Casa Scînteii, nou construită, palat marmorean care-i tăiase fetei respiraţia. O dusese în interior, pe vastele culoare şi pe scările monumentale, de dimensiuni supraumane. Nenumăratele uşi de lemn ale birourilor şi redacţiilor, cu plăcuţele lor roşii, i se părură însă meschine, cum urîţi, gălbejiţi, cu mutre de conţopişti, prost îmbrăcaţi în costume ieftine erau locuitorii castelului de piatră albă. Era ca şi cum adevăraţii, legitimii locuitori, stirpe nobilă şi olimpiană, ar fi fost izgoniţi de un neam de pigmei mizerabili. Fata se mai lăsase tratată uneori cu o prăjitură şi un suc, dar nu vroise în ruptul capului să meargă mai departe. Atîta pagubă. Era şi cam trecuţică la cei douăzeci şi cinci de ani ai ei, şi dacă nu se grăbea, avea să-mpletească în curînd cosiţă albă, ca toate cele care ţin nasul pe sus, mai ales cînd nu e nimic de capul lor. Ionel o lăsase în plata Domnului pe Maria şi umbla acum cu o studentă, Estera Hirsch, care, în întunericul unei scări de bloc, îi şi vîrîse limba-n gură imediat cum o sărutase, cu toate că, ochelarist! şi înţepată, pă­trunsă de sarcinile pe linie de UTM, n-ai fi crezut-o cine ştie ce focoasă. Dar era, şi încă bine de tot! Cîte-ar fi putut spune garsoniera ei de pe Predoleanu, sus, la cucurigu, între nori, dacă-ar fi putut vorbi... Între două şedinţe de zguduit nebuneşte patul cu tăblii de fier, Estera se scula liniştită şi se aşeza iar la birou, ca să studieze articolele lui Engels, goală cum o făcuse maică-sa, cu pieptul pistruiat pînă la sfîrcuri şi cu părul de pe pubis roşu ase­meni coperţilor operelor lui Lenin, din care un vraf zăcea veşnic lîngă pat. Îl învăţa şi pe el, vroia să-l ridice, îl sfătuia să se-nscrie la liceul seral... Asta da fată, cu aşa sprijin putea s-ajungă şi el cineva, un ştab, un propagandist, om cu casă şi maşina instituţiei la poartă. Pentru un ţărănuş devenit şofer ar fi ceva. "Bine, Mario, să fii iubită!" mai zise în timp ce învîrtea cheia maşinii-n contact. Maria se strîmbă dispreţuitor în urma lui. Ionel era din Teleor­man, ai lui primiseră pămînt după Războiul de reîntregire, şi de cîţiva ani se-mpotriveau să-l dea la colectiv. Dintre toţi fraţii lui, doar el plecase la oraş, unde muncise o vreme la pietruirea stră­zilor, la săparea şanţurilor pentru conducte şi la alte lucrări publice în Raionul 1 Mai, pînă cînd, într-un local familial de pe Lizeanu, unde intrase să se mai încălzească, dădu de-un consătean de-al lui pe care abia-l mai recunoscu în haina de piele neagră şi şapca de stofă bună pe care le purta cu destulă naturaleţe. Era nea Zambilă din cătunul Iliasca, al cărui tată, jumate ţigan, jumate sîrb, dăduse odată foc satului şi apoi îşi retezase beregata cu o seceră. Băură un păhăruţ împreună, o secărică din cea care se făcea tot mai rară, înlocuită mai peste tot de ţuica "Doi ochi albaştri", şi nea Zambilă ― care acum era tovarăşul Ciocan de la raion, îi oferi o slujbă mai bună. Prin toate parcurile Capitalei sculptorii care se înrolaseră în lupta pentru pace şi socialism, care lepădaseră aberaţiile artei burgheze, formalismul şi intimismul, presăraseră sute şi mii de busturi ale oamenilor de cultură şi artă din toate timpurile şi de pe tot globul care, deşi nu putuseră înţelege corect raporturile dintre clase şi lupta proletariatului pentru o viaţă mai bună, avuseseră totuşi o viziune realist-critică a societăţii în care au trăit şi creat. Nenumăraţi Gorki, Şolohovi, Lermontovi (căci în primul rînd trebuiau evidenţiate tradiţiile de luptă ale poporului rus, astăzi marele nostru frate de la răsărit), Neculuţi, Vlahuţi, Coşbuci, Emi-neşti ― poetul care, deşi nu înţelesese..., scrisese totuşi "împărat şi proletar" ca şi "Ai noştri tineri" ―, Shakespeari, Voltairi, Victori Hugo răsăreau spectrali, pe socluri năpădite de vegetaţie şi licheni, pe aleile întunecoase, certînd de la-nălţimea geniului lor perechile neprincipiale care veneau să se sărute sub lună. Între toţi, Bălcescu părea cel mai prolific, ca şi cînd s-ar fi înmulţit prin donare: de pe hîrtiile de o sută de lei, efigia sa înfrigurată se răspîndise pre­tutindeni, de parcă întreaga tînără republică populară ar fi fost o bancnotă pe care o populaţie de acarieni s-ar fi mişcat după liniile şi punctele încîlcite ale filigranelor albastre, concentrîndu-se în barba, sprîncenele şi ochii înfundaţi în orbite ai căuzaşului de la '48. Urmau statuile de ilegalişti care luptaseră împotriva regimului burghezo-moşieresc, care lipiseră manifeste pe pereţii luminaţi palid de vreun bec bacovian, pe cînd o fată gingaşă, în bluză albă, ţinea de şase, care aruncau în aer o mină germană lovind-o cu cangea, salvînd cu sacrificiul vieţii podul din aval, care trăgeau sirena fabricii ca să se adune muncitorii la grevă, care erau torturaţi în celulele H dm Doftana şi niciodată nu-şi trădau tovarăşii, aşa cum se vedea în toate filmele româneşti: Olga Bancic, Eftimie Croitoru, Vasile Roaită, Ilie Pintilie, ca şi alţii despre care nu se ştia bine ce făcuseră... Ca să nu mai vorbim de marii corifei ai orînduirii socialiste şi comuniste, Marx, Engels, Lenin şi Stalin, cu statui de bronz sau marmură roşie pe uriaşe piedestaluri (dar astea n-aveau să intre în atribuţiile lui). Fireşte, nea Zambilă, tov. Ciocan-de-la-raion, nu-i înşirase atunci toate aceste nume, ci îi spusese simplu că are nevoie de cineva care să cureţe periodic busturile din parcurile raionale de zgura, funinginea, praful şi (pardon) găinaţurile de porumbei care le mînjeau capul şi umerii. Tot ce-avea Ionel de făcut era să ia o scară, o găleată cu apă şi-o perie aspră şi să colinde sistematic aleile parcurilor, oprindu-se la cetăţenii de granit şi de piatră albă şi făcîndu-i să lucească de curăţenie şi bunăstare.

Tînărul se îmbată criţă în după-amiaza aceea, abia se tîrî în odaia lui de la mahala, lătrat şi chiar muşcat de o tîrlă de cîini, căzut prin băltoace... Dimineaţa, după coşmaruri cu statui care vorbeau sau care-l strîngeau, troznindu-i oasele cu braţe de piatră, şi după ce-şi aminti şi mai îngreţoşat că-i pupase de mai multe ori mîna lui nea Zambilă în tavernă, de faţă cu toată lumea, se bărbieri în oglinjoara ciobită şi o porni spre noua slujbă. Îi dădură de la Sfat tot ce-i trebuia şi urmaseră zile şi săptămîni de pieptănat şu­viţele de piatră ale bărbaţilor iluştri, de lustruit cu piatră ponce marile şi bombatele ovaluri ale ochilor orbi, de aruncat chiştoacele pe care derbedeii le înfigeau între buzele lor senzuale de granit. De adunat spîrcîielile proaspete, jumătate negru-verzui, jumătate albe ale păsărilor care le-ncununau creştetele. De strivit pe masivii umeri ai obrajilor vreun păianjen mozaicat care ţesuse o pînză deasă pînă la sprinceană. Era primăvară şi tufele de forsythia îi puneau pe retină pete de galben orbitor, care rămîneau acolo chiar cînd îşi muta privirea, de parcă s-ar fi uitat în soare. Serile mergea acasă prin fluidul de ambră care inunda cartierele sărace, cu fetiţe jucîndu-se cu cercul şi femei grase la porţi, sau, o dată la cîteva zile, trecea pe la Estera, pe care-o despuia brutal, aproape imediat cum închidea uşa garsonierei de pe terasa blocului vechi şi fărîmicios, o trîntea pe pat cu faţa-n jos şi-o pătrundea pe la spate pînă cînd fata, pierzîndu-şi minţile de excitaţie, cu faţa udă leoarcă în părul de liţă, începea deodată, pervers şi răguşit, să şuiere printre gemete tot mai înteţite: "Marx e un căcănar... spune... spune după mine... Gheorghiu-Dej e un cretin... ah!... aaah... Lenin... şi-a regulat ma­ma... Stalin... aaah, aaaaah..." La numele lui Stalin avea întotdeauna un orgasm răvăşitor, care scula probabil tot blocul în picioare, după care mai zăcea, piele albă ca smîntîna constelată pînă şi pe fese, pînă şi pe labii de pistrui, cîteva minute şi apoi se apuca iar de studiul documentelor de partid, pe cînd Ionel, uşor ca aerul, cu penisul zăcîndu-i moale şi lucios pe burtă, îşi punea o mînă sub cap şi-nchidea ochii. Vedea sub pleoape, cu o precizie a detaliilor mai mare chiar decît în realitate, statui, numai statui, populaţii întregi de busturi cu numele scrise dedesubt cu litere negre, capete  şi  umeri  ieşind  unele  din  altele,  suprapunîndu-se, intersectîndu-se... Trăsăturile li se combinau, Caragiale purta ple­tele lui Eminescu, Olga Bancic barba lui Tolstoi, sub Alecsandri scria Makarenko... Adormea aşa, întins pe spate, şi visa fragmente de vise în care se vedea la el în Teleorman, mai deschidea ochii ca s-o vadă pe Estera, în adîncul nopţii, tot la birou, cu claviculele şi sînii reliefaţi de conul de lumină al lămpii şi cu buclele arămii în­tunecate, în afară de o şuviţă arzînd ca flacăra în preajma veiozei. Într-o seară de aprilie, căţărat pe scara lui în formă de A, luptîndu-se cu cărăbuşii care ţineau neapărat să se izbească de tîm-plele încrustate cu licheni ca nişte firişoare de tutun ale lui Puşkin, Ionel observă o fisură neagră ca smoala chiar la baza bustului, acolo unde se îmbina cu piedestalul. Se distrase toată după-amiaza să recunoască feţele cetăţenilor de piatră doar pe pipăite: cum zărea de departe o lucire albă într-un boschet de liliac, mijea ochii şi se-ndrepta-ntr-acolo silindu-se să nu vadă sculptura. Cu ochii-n pămînt şi, urcat pe scară, cu ochii-nchişi, lua în palme obrajii modelaţi cu dalta, îşi trecea mîinile peste fruntea ridată şi urmărea cu degetul buclele aspre, iar apoi spunea cu siguranţă: "A, Beethoven, tăicuţule, mata erai? Tot aşa urît te uiţi?" Îi ştia absolut pe toţi, erau deja colegii lui, îi bătea protector peste obraz sau pe chelii, apuca sînii, mai tari ca ai oricărei femei, ce e-al lor e-al lor, ai vreunei ilegaliste... dacă erau prea murdari îi trăgea de urechi... Cu acest Puşkin din parcul Ghica Tei, ascuns bine pe o alee pe unde nu trecea nimeni niciodată, era ceva în neregulă. Faţă de alte busturi, bine cimentate pe soclurile văruite vulgar, cel care acum îl privea ochi în ochi pe Ionel ca altădată pe Dantes, în timpul duelului fatal, se clătina abia perceptibil la fiecare mişcare a periei aspre de scîndură cu care i se frecau favoriţii. Fisura se lăţea şi ea, tremurînd, neagră ca o dîră de tuş. Fie ce-o fi, îşi spuse Ionel după ce privi în toate părţile, convingîndu-se că aleea rămăsese pustie. Adunîndu-şi puterile, cum stătea în vîrful scării cu cîte un picior pe fiecare versant al ei, împinse violent în umărul stîng, cu epolet, al junelui scriitor, fără să-şi poată da seama dacă bucurie sau spaimă era ceea ce simţea văzînd că bustul glisează ca pe un pivot înfipt în umărul drept, şi că în postament se cască un puţ adînc, cu trepte din bare de metal pe o parte.

Un cărăbuş îl lovi ca un glonte greu de aramă în buză. Mi­reasma de liliac devenea tot mai intensă pe măsură ce cădea noap­tea. Deja o jumătate de cer devenise de un albastru adînc, încărcat de luna în crai nou şi de cîteva stele scînteietoare, pe cînd un dulce roz sidefat, cu nori sîngerii, contura arbuştii ornamentali în partea cealaltă, îmbrăcîndu-le fiecare creangă într-o ceaţă cafemu-tran-dafirie. Aerul se întunecase pînă la sepia, ca într-o poză veche. Ionel ezitase o clipă, apoi cele mai bizare ipoteze îi veniră în minte. Ar fi putut fi, prin urmare, un canal din cele prin care cobori în reţeaua apelor reziduale, ramificată pe sub întregul oraş, şi care ducea spre aval, spre Dunăre şi apoi către mare, turpitudinea fermentată a Bucureştiului: fecale dizolvate, ziare folosite ca hîrtie igienică ― pe prima pagmă Conducătorii iubiţi zîmbind din hîrtia boţită în formă de stea, mînjiţi de rahat ― bucăţi de vată însîngerate, prezervative cenuşii făcute la "Vulcan" şi care se spăr­geau întotdeauna în timpul folosirii, răsucmdu-se ca nişte mele dureroase la baza sulelor viguroase de ciocănari ce sperau să nu mai toarne nevestelor şi al şaselea plod, şobolani putrezi, pisici cu maţele afară, colorate delicat cu albăstrui şi oranj... Sau un depozit secret al Securităţii Statului, instituţie care se ocupa cu prinderea spionilor ce fotografiau obiectivele naţionale cu ingenioase aparate de fotografiat ascunse în rama unor ochelari. Ofiţerii de securitate erau bărbaţi zîmbiton şi energici, care apărau cuceririle revoluţi­onare, care aveau toţi acasă cîte o soţie delicată, minunată gospo­dină, care lucrau mai ales prin deducţii logice subtile...  Maiorul Frunză şi căpitanul Lucian erau pentru Ionel nişte modele morale, cum le citea aventurile, volum după volum, în colecţia "Enigma", apărută de vreun an de zile. Sau putea fi intrarea în vreun buncăr nazist... dar atunci cum nu-l semnalase nimeni cînd înălţaseră statuia? Şi deodată tînărul ţăran îşi aminti povestea Amnarului fermecat în care averi fantastice, nestemate şi scule preţioase, încrustate   în   aur,   înconjurate   cu  perle   fuseseră   răsplata îndrăzneţului care coborîse în scorbură. "O comoară", şopti Ionel cu ochii lărgiţi. Uneori, săpîndu-şi bordeiele în pămînt, sau cîte-o fîntînă, consătenii lui găsiseră o căldare ruginită, plină de galbeni. Sau un pui de aur bătut în smaragde... Ionel mai privi o dată în susul şi-n josul aleii deja scufundate în umbră, apoi se dădu jos, strînse scara şi o ascunse într-un tufiş de tuia. Dintr-un salt fu sus pe postament, ţinîndu-se bine de gîtul poetului rus, care acum se uita într-o parte, ca şi cînd n-ar fi vrut să fie părtaş faptelor mizerei, pieritoarei făpturi de carne, pieliţe, nervi şi sînge care-i macula eternitatea. Proptindu-se-n mîini pe ghizd urile puţului, tînărul se cufundă pîn-la brîu în bezna de smoală dm interior, unde-n lumina oblică a lunii luceau stins doar primele două trepte. Ionel coborî cu grijă încă o treaptă şi trase cu greutate bustul lui Puşkin peste deschizătură, obliterînd astfel parfumul cerului de primăvară şi rămînînd în noaptea absolută.

Mai tîrzm, cam la vreo săptămînă după acea seară luminată ca de o năzărire tulbure, băiatul avea să-i povestească Mariei, cu care încă se mai vedea, el dintr-un resentiment pentru "jidanca" afu­risită care în toiul plăcerilor îi ponegrea pe dascălii omenirii, ea din singurătate şi ca să poată merge la un film ― tot ce-i plăcea mai mult pe lume ― aventura sa în pîntecul întunericului. Timpul topindu-se o dată cu lumina, singura măsură pentru coborîrea sa, scoabă după scoabă de metal, rămăsese frica. Ochii orbind, ure­chile urlînd, pietricelele de calcar din cohlee rotindu-se înnebunite în miezul nefiinţei se deschidea atunci analizatorul mare al spai­mei. Băiatul nu mai ştia de mult dacă urcă sau coboară, sau dacă nu cumva merge în patru labe pe o nesfîrşită şină de cale ferată, agăţîndu-se de traverse, interiorul palmelor şi al degetelor simţind la intervale ritmice forma şi gheaţa drugilor de metal, singurele obiecte din spaţiu. Dar nu erau cumva şi acestea doar senzaţii subiective, nu cumva stătea culcat într-un aşternut şi nervii din pielea palmelor, proiectaţi în creier în zonele senzorio-motorii construiau senzaţia de mici cilindri reci, exact atît de lungi cît îi puteau simţi papilele palmei şi buricele degetelor? în miezul în­tunericului, în care trupul se dizolvase cu desăvîrşire, era imposibil să spui dacă pancreasul mai era în interiorul săculeţului somatic sau atîrna în afară ca o limbă de spînzurat, dacă scheletul nu deve­nise cumva exterior ca al crustaceelor, dacă neuronii nu se în­depărtaseră deodată de ghemul originar de sub ţeastă, risipindu-se, desfăcuţi ca o dantelă obscenă pînă la capătul nopţii. Organul de perceput frica nu avea formă limpede, ca o papilă gustativă sau ca un glob ocular, căci era permanent devorat de ceea ce percepea. Organul fricii înnebunea în fiecare clipă de frică, se chircea şi se zvîrcolea în lichidul coroziv, în acizii neiertători ai fricii. Tînărul care cobora nu mai ştia de mult cine este, nici spre ce zonă a lumii se-ndreaptă, dar vedea frica, o vedea lărgindu-se tot mai mult, devenind un peisaj fabulos, pictat cu nuanţele groazei, cu dispe­rare, cu nelinişte, cu angoasă, cu teroare, cu panică... Erau munţi de tresăriri şi oraşe de încremenire şi arbori de sudoare-ngheţată. Monumente ale groazei dominau pieţe largi şi ceţoase. Sculpturi în adrenalină, verzui-fosforescente, închipuiau siluiri cumplite, sfîrtecări şi rezecţii, escorieri, ablaţii, zdrobiri...

Deja nu mai cobora, ci levita ca un nor în lumea aceea spectrală, prin grosimea colosală a fricii, peste copacii ca nişte gheme de. maţe şi peste turle de gheare. Verdele stins, veninul opalescent devenea tot mai dens, urletul împietrit tot mai universal... Luneca deasupra unei mari şi înfiorate planete, prin imperii de disperare ce fulguiau ca o ceaţă, cînd compactă, cînd rarefiată în jurul lui. Imense turnuri cu gemuleţe sticlind în amurgul verde aveau pe cupolele din vîrf statui cu feţele-n palme, femei copleşite de ruşine, bătrîni chemînd moartea... Printr-o fereastră ovală, o fată cu o-nfăţişare nespus de romantică, gene lungi şi-ncurcate, dinţi de perle între buze de mărgean, corsajul de dantelă albă şi malacov de satin bleu, cu sute de fundiţe, de sub care ieşea vîrful pantofiorului din piele de şopîrlă, se zărea aşezată la spineta ce scotea sunete ca la atingerea uşoară a unor andrele. Ar fi fost o fermecătoare imagine a iubirii, dacă sub cocul de abanos, prins în piepteni dulci de baga, pe ceafa delicată, cu zulufi cîrlionţaţi, nu i-ar fi crescut o hidoasă tumoare, cît un cap de nou-născut, buboasă şi jupuită, supurînd un must gălbui dintre pieliţele roze... Mai jos, într-o hală largă ca o gară de cornier şi de sticlă, de-a lungul pereţilor căreia tînărul dizolvat în teroare plutea ca aburul unei respiraţii fierbinţi, se zărea o procesiune înamtînd spre un mormînt de cristal. Pătrunse în sală printr-un oberliht deschis, cu margini prăfoase, ţinut ridicat cu un cîrlig de sîrmă neagră, şi se găsi deodată gol, păşind laolaltă cu ceilalţi pe dalele ca o tablă de şah, alternînd pătrate sîngerii, cu filigrane marmorate, şi pătrate albe, cristaline ca zahărul. Fiecare fiinţă din lunga procesiune era însemnată printr-o infirmitate mon­struoasă: limbi de bou, zdrelite, ieşindu-le printre dinţii strîmbi, vulve cu prelungiri ca mustăţile de crap, cranii uriaşe, translucide, umplute cu un lichid vioriu... El singur, cum se văzu deodată în faţeta pură, curcubeană, a mormîntului, era întreg şi frumos ca un zeu, mai ales că... avea aripi... aripi largi, multicolore, de fluture tropical, cu pete de un albastru electric, apoi tivuri liliachii, vîrfuri în formă de capete de cobră din purpura cea mai caldă, mai cati­felată... Se privea încă-n oglinda lustruită a mormîntului gol, cînd simţi intrîndu-i în carne şase gheare ascuţite ca acele, şi ştiu atunci că imensele aripi nu-i crescuseră, bizarerie anatomică, dintre omoplaţi, ci că în spinare i se suise un mare fluture, bine ancorat de coastele lui, cît el însuşi de lung şi privindu-l cu ochii bulbucaţi, arzători, în mii de faţete hexagonale. Îşi imagină momentul inevi­tabil cînd trompa răsucită-n spirală se va desface ca un ac curb şi i se va-nfige în occiput, troznind uşor prin epidermă, sfredelind cu vîrful lui retezat oblic, tare ca diamantul, straturile osoase ale ţestei, troznind iar în duramater şi piamater, înaintînd uşor, uns, ca-n gelatină, prin lobul occipital şi oprindu-se în centrul creierului, în mijlocul inelului limbic, la egală distanţă de fornix, corpii mami-lari, hipocamp şi amigdală. Sugînd ca o pompă de vid un centi­metru cub de substanţă ca o cremă de zahăr ars şi-nlocuind-o cu un ou... Sidefat, bâtînd uşor în roz, cu coaja moale şi pulsîndă, coborît de-a lungul trompei-ovipozitoare şi încastrat acolo, între fulgii de zăpadă ai corpului axonilor şi labirintele nebuneşti ale sinapselor. Apoi trompa se retrage la fel de uşor, însîngerată, şi se-ncolăceşte la loc, iar fluturele zboară deodată-n zig-zag prin aerul stins, pînă la gemuleţul deschis în acoperiş. Purtat pe braţe de estropiaţi, tînărul zeu însămînţat e aşezat uşor în scobitura mormîntului, şi un capac greu, prismatic, se închide peste el.



va urma