luni, 25 mai 2015

Darling Lilly (15)


Michael Connelly




Duminică, la prânz, Pierce fu trezit de telefon.
— E prea devreme pentru a vorbi cu Lilly? întrebă o voce de bărbat.
— Nu, de fapt e prea târziu, spuse Pierce. Închise şi se uită la ceas. Îşi aminti visul pe care îl avusese şi se apucă să-l interpreteze. Gemu apoi amintindu-şi de telefonul pe care i-l dăduse lui Nicole în toiul nopţii. Se strecură afară din sacul de dormit şi intră sub duş, întrebându-se dacă să o sune ca să-şi ceară scuze. Nici măcar apa fierbinte nu spăla ruşinea pe care o simţea. Hotărî că era mai bine să nu sune şi să nu caute să se explice, ci să încerce să uite ceea ce făcuse.

În timp ce se îmbrăca, stomacul lui cerea zgomotos ceva de mâncare, dar frigiderul era gol, iar cardul cu care putea scoate bani de la un bancomat nu putea fi alimentat până luni. Se putea duce la un restaurant sau la o băcănie ca să-şi cumpere ceva cu cartea de credit, dar ar fi durat prea mult. Îşi revenise din jena pricinuită de telefonul dat lui Nicole şi trecuse prin botezul duşului cu dorinţa de a uita episodul Lilly Quinlan şi a lăsa poliţia să se ocupe de el. Trebuie să se întoarcă la lucru înainte de a renunţa la hotărârea pe care o luase.

La ora unu intra în sediu. Înclină din cap către omul de pază din spatele pupitrului de la intrare, dar nu-i adresă niciun cuvânt. Era unul dintre noii angajaţi ai lui Clyde Vernon şi se purtase întotdeauna foarte rece faţă de el.

Pierce avea pe birou o ceaşcă de cafea plină cu mărunţiş. Înainte de a se apuca de lucru, înşfăcă ceaşca şi o luă pe scări până la etajul doi unde se aflau automate cu gustări şi băuturi răcoritoare. Aproape că goli ceaşca, cumpărând două Coke, două pungi de chipsuri şi un pachet de Oreos. Apoi verifică frigiderul din sala de mese pentru a vedea dacă nu cumva cineva lăsase acolo ceva comestibil, dar nu găsi nimic. Echipa de curăţenie golea frigiderul vineri seara.

Până să ajungă în birou, goli o pungă de chipsuri. Se lăsă să alunece în scaun şi o deschise pe cealaltă. Din seiful de sub birou, scoase noul set de aplicaţii pentru brevete. Jakob Kaz era un foarte bun avocat de brevete, dar întotdeauna le cerea cercetătorilor să mai citească o dată introducerile şi sumarele aplicaţiilor. Pierce le contrasemna întotdeauna.
Până atunci, brevetele pentru care Amedeo Technologies făcuse aplicaţii aveau toate legătură cu protejarea proprietarului complexului arhitectural biologic. Cheia pentru viitorul nanostructurilor era crearea de nanostructuri de înmagazinare şi rulare a acestor arhitecturi. De aici alesese Pierce, cu mult timp în urmă, ca Amedeo Tech să se afirme în aria tehnicii de calcul moleculare.

În laborator, Pierce şi ceilalţi membri ai echipei lui proiectau şi construiau o mare varietate de lanţuri complicate de circuite moleculare care erau legate cu fineţe pentru a construi porţi logice, baza tehnicii de calcul. Cele mai multe dintre brevetele pe care le deţineau Pierce şi Amedeo erau în această zonă subordonată a memoriei temporare moleculare. Un mic număr de alte patente aveau ca subiect dezvoltarea de molecule de legătură, reţeaua complicată de relee de carbon care într-o zi avea să lege între ele sutele de mii de nanocircuite care împreună urmau să formeze un computer de dimensiunile unei monede de zece cenţi, dar la fel de puternic ca un camion Mack digital.

Înainte de a se apuca să revadă noul set de brevete, Pierce se lăsă pe spătarul scaunului şi fixă cu privirea peretele din spatele monitorului computerului. Pe perete era o caricatură care-l înfăţişa ţinând un microscop. Părul îi flutura, iar el zâmbea de parcă tocmai ar fi făcut o descoperire fantastică. Deasupra scria: „Henry Hears a Who!” Avea caricatura de la Nicole care îi ceruse unui artist de pe chei să o deseneze, după ce Pierce îi povestise cum tatăl lui le citea poveşti când el şi sora lui erau mici. Asta înainte ca părinţii lor să divorţeze, înainte ca tatăl lui să se mute la Portland şi să-şi întemeieze o nouă familie. Înainte ca Isabelle să înceapă să aibă necazuri.

Cartea lui favorită era Horton Hears a Who! de dr. Seuss. Era povestea unui elefant care descoperă existenţa unei lumi întregi pe un fir de praf. O nanolume cu mult înainte ca cineva s-o fi conceput. Pierce ştia multe pasaje pe de rost şi în timp ce lucra se gândea adesea la ele.

În poveste, Horton e marginalizat de o parte a junglei care nu crede în descoperirea lui. Cel mai tare e persecutat de maimuţe – Banda Wickersham – dar în cele din urmă salvează minuscula lume de pe firul de praf şi le dovedeşte celorlalţi existenţa ei.

Pierce deschise cutia de Oreos şi mâncă două prăjituri, sperând că zahărul îl va ajuta să se concentreze. Apoi, emoţionat, începu să treacă în revistă aplicaţiile care urmau să mute Amedeo într-o nouă zonă, şi să ridice ştiinţa la un alt nivel. Pierce ştia că va da un impuls extraordinar lumii nanotehnologiei şi zâmbi gândindu-se la reacţia concurenţilor lui când vor citi despre formula Proteus în revistele de ştiinţă.

Pachetul de aplicaţii avea ca scop protejarea unei formule pentru conversia energiei celulare. În termenii obişnuiţi folosiţi în sumarul primei aplicaţii din pachet, Amedeo cerea protecţia patentului unui „sistem de alimentare cu energie” capabil să pună în mişcare roboţii biologici şi, în viitor, să patruleze prin fluxul sanguin al oamenilor şi să distrugă agenţii patogeni. El a primit numele Proteus, inspirat din filmul Călătorie fantastică. În film, o echipă de medici este amplasată într-un submarin numit Proteus. Submarinul este miniaturizat cu o rază laser contractoare şi injectat în corpul unui bărbat pentru a căuta şi distruge un cheag de sânge neoperabil de pe creier.

Era un film de science fiction şi probabil că razele laser contractoare ar fi rămas pentru totdeauna doar o speculaţie. Ideea de a ataca agenţii patogeni din corp cu roboţi biologici sau celulari nu foarte îndepărtaţi ca imagine de Proteus se afla însă la orizontul îndepărtat al ştiinţei. Încă de la începuturile nanotehnologiei, potenţialele aplicaţii medicale reprezentaseră cea mai atrăgătoare latură a acestei ştiinţe deoarece punea în discuţie posibilitatea de a vindeca SIDA, cancerul şi, în general, orice boală cunoscută sau necunoscută. Posibilitatea de a introduce în corpul uman maşinării de patrulare capabile să întâlnească, identifice şi elimine agenţii patogeni prin reacţii chimice era fascinant.

Problema care menţinea în cadrul cercetării teoretice această latură a ştiinţei consta în identificarea unei surse de alimentare.
Cum să mişti aceste submarine moleculare prin sânge folosind o sursă de energie naturală, compatibilă cu sistemul imunitar al organismului.
Formula Proteus era simplă, şi tocmai în aceasta consta frumuseţea şi valoarea ei. Pierce îşi imagina că toate viitoarele cercetări în domeniul nanotehnologiei aveau să se bazeze pe această descoperire unică. Experimentele precum şi alte descoperiri şi invenţii menite să pună în practică această ştiinţă, considerate ca fiind realizabile peste douăzeci de ani, ar fi necesitat doar jumătate din acest interval.

Descoperirea făcută de Pierce în urmă cu trei luni, în timp ce se afla în toiul problemelor sale cu Nicole, era cel mai frumos moment din viaţa lui.

— Poate că pentru voi clădirile noastre par teribil de mici, şopti Pierce în timp ce termina de revăzut patentele. Dar pentru noi, care nu suntem mari, sunt extraordinar de înalte.
Cuvintele aparţineau doctorului Seuss.

Pierce era mulţumit. Ca de obicei, Kaz se descurcase foarte bine îmbinând limbajul obişnuit cu cel ştiinţific în primele pagini ale fiecărui patent. Esenţa fiecărei aplicaţii, constând din segmentele ştiinţifice şi algoritmizate ale formulei, îi aparţinea lui Larraby.
După părerea lui Pierce, pachetul de aplicaţii era gata. El ştia că lansarea lui în nanolume avea să se bucure de publicitate şi să determine o creştere proporţională a interesului investitorilor. 
Hotărâseră ca întâi să-i arate descoperirea lui Maurice Goddard pentru ca acesta să le asigure fondurile necesare şi abia apoi să înregistreze aplicaţiile. Dacă totul mergea bine, Goddard îşi va da seama că nu avea prea mult timp pentru a se hotărî şi va lua decizia de a deveni principala sursă de finanţare a companiei.

Pierce şi Charlie Condon regizaseră întâlnirea cu atenţie. Lui Goddard i se va prezenta descoperirea. Va putea să o verifice cu propriii ochi, la microscopul electronic cu tunel. Apoi, va avea la dispoziţie douăzeci şi patru de ore pentru a se hotărî. Suma minimă pe care Pierce dorea s-o obţină era de optsprezece milioane de dolari. Suficient pentru a avansa. În schimb, oferea zece la sută din companie.

Pierce îi scrise o notiţă de felicitare lui Jakob Kaz pe un autocolant galben şi o aplică pe pachetul de aplicaţii, înainte de a-l încuia la loc în seif. Intenţiona să-l trimită la biroul lui Kaz din Century City în dimineaţa următoare, cu un transport securizat. Fără faxuri, fără e-mail-uri. Poate că le va duce el însuşi cu maşina.

Pierce se lăsă pe spate, luă o prăjitură Oreos şi se uită la ceas. Era două. Trecuse o oră de când se afla în birou. Simţea din nou acea vibraţie creatoare. Se decise să o exploateze şi să se mute în laborator. Înşfăcă restul de prăjituri şi se ridică.

Pierce tocmai încuia uşa biroului când sună telefonul. Era sunetul dublu, specific liniei lui private. Pierce reveni grăbit în încăpere. Puţini oameni aveau numărul lui direct de la birou, iar unul dintre ei era Nicole. Pierce ocoli repede biroul şi aruncă o privire identificatorului de apeluri de pe ecranul telefonului. Scria apel privat, deci nu era Nicole. Numărul ei de celular şi cel de pe Amalfi Drive nu erau protejate. Pierce ezită, dar apoi îşi aminti că şi Cody Zeller avea numărul. Ridică telefonul.
— Domnul Pierce?
Nu era Cody Zeller.
— Da?
— Sunt Philip Glass, m-aţi sunat ieri.
Detectivul particular. Uitase de el.
— O, da, da. Vă mulţumesc că m-aţi sunat.
— Abia azi am primit mesajul. Cu ce vă pot ajuta?
— Vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre Lilly Quinlan. V-a contactat mama ei acum câteva săptămâni. Din Florida.
— Da, dar nu mai sunt angajat în acel caz.
Pierce rămase în picioare, în spatele biroului. În timp ce vorbea, îşi sprijini mâna pe monitorul computerului.
— Înţeleg, dar mă întrebam dacă aş putea vorbi cu dumneavoastră despre Lilly. Am permisiunea lui Vivian Quinlan. Puteţi verifica, dacă doriţi. Mai aveţi numărul ei?
Dură mult până când Glass răspunse, atât de mult încât Pierce se gândi că acesta închisese telefonul.
— Domnule Glass?
— Da, sunt aici. Mă gândesc. Îmi puteţi spune de ce vă interesează chestia asta?
— Păi, vreau s-o găsesc.
Urmă o nouă tăcere. Se petrecea ceva cu Glass şi Pierce era în dezavantaj pentru că nu ştia ce anume. Hotărî să devină insistent. Voia să vorbească cu acel om.
— Sunt un prieten al familiei, minţi el. Vivian m-a rugat să aflu tot ce pot.
— Aţi vorbit cu poliţia din Los Angeles?
Pierce ezită. Ceva îi spunea că acceptul lui Glass depindea de acest răspuns. Se gândi la evenimentele nopţii trecute şi se întrebă dacă era posibil ca Glass să fi aflat de ele. Renner spusese că îl cunoştea şi că s-ar putea să-l sune. Era duminică după-amiaza. Poate că detectivul va aştepta până luni, Glass nefiind direct implicat.
— Nu, minţi el din nou. Din câte am înţeles de la Vivian, poliţia din Los Angeles nu e interesată de treaba asta.
— Cine sunteţi, domnule Pierce?
— Cum? Nu înţe…
— Pentru cine lucraţi?
— Pentru nimeni. Pentru mine însumi, de fapt.
— Sunteţi D.P.?
— Ce-i aia?
— Haida-de… Detectiv particular.
— Nu, nu sunt decât un prieten.
— Cum vă câştigaţi existenţa?
— Sunt cercetător. Chimist. Nu văd ce legătură are acest lucru cu…
— Mă pot întâlni cu dumneavoastră astăzi. Dar nu la mine la birou.
— Bine, atunci unde? Şi când?
— Peste o oră. Ştiţi unde se află, în Santa Monica, locul numit Cathode Ray’s?
— Pe Eighteenth, nu? Voi fi acolo. Cum o să ne recunoaştem?
— Aveţi vreo şapcă sau vreun alt obiect distinctiv?
Pierce se aplecă, deschise un sertar al biroului şi scoase o şapcă de base-ball cu litere albastre pe cozoroc.
— Voi purta o şapcă de base-ball gri. Pe cozoroc scrie MOLES, cu litere albastre.
— Molii? De la insecta rozătoare?
Pierce aproape că râse.
— De la molecule. Echipa noastră de softball se numea Moleculele Războinice. Pe vremea când aveam una. Compania mea o sponsoriza. A trecut multă vreme de atunci.
— Ne vedem la Cathode Ray’s. Vă rog să veniţi singur. Dacă voi avea impresia că sunteţi însoţit voi considera că-mi întindeţi o cursă şi veţi rata întâlnirea.
— O cursă? Ce vreţi să…
Glass închise, lăsându-l pe Pierce cu receptorul la ureche. Acesta aşeză receptorul în furcă şi îşi puse şapca. Îl preocupau întrebările ciudate pe care i le pusese detectivul, ceea ce spusese la sfârşitul conversaţiei şi modul în care o spusese. Pierce îşi dădu seama că se comportase de parcă i-ar fi fost teamă de ceva.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu