NAS DE COPOI

Mihail Zoscenko

Comerciantul Eremei Babkin a fost jefuit. Cineva i-a furat blana.
Păgubaşului îi venea să urle, nu alta. Vezi bine, îi părea rău de blană.
— Era o blană pe cinste, măi oameni buni — zicea. Păcat de ea! Plătesc cît nu face, dar tot găsesc eu tîlharul. Să-l scuip între ochi.
Aşa că Eremei Babkin a făcut apel la servi­ciile unui cîine poliţist. Şi s-a prezentat un agent cu şapcă şi moletiere, însoţit de un cîine. Coşcogea dulăul; unul cafeniu, cu botul ascuţit, an­tipatic.
Agentul şi-a vîrît cîinele cu botul în urma de lîngă uşă. a zis „şo!” şi s-a dat la o parte. Cîinele a adulmecat aerul, şi-a aruncat odată ochii pe mulţimea din jur (vezi bine, se strînsese lume) şi deodată se apropie de baba Feokla, de la cinci. Vine lîngă ea şi-i miroase poalele.
Baba se trage în dosul ălorlalţi. Cîinele — haţ de fustă. Baba se smuceşte în lături, cîinele — după ea. A apucat-o de fustă şi nu-i dă drumul.
Baba s-a trîntit în genunchi dinaintea agen­tului.
— Aoleu — zice — m-am ars! Hai că spui tot. E adevărat — zice — am pus cinci vedre la dospit. E adevărat — zice — am alambic. Toate — zice — sînt în camera de baie. Duceţi-mă la miliţie.
Oamenii, vezi bine, au rămas cu gura căscată.
— Şi blana? zice unul.
— Nu ştiu nimic de blană — zice baba. Habar n-am. Hai, duceţi-mă odată, să-mi primesc pe­deapsa.
Au dus-o, vezi bine.
Agentul şi-a luat iar dulăul, l-a vîrît iar cu botul în urmă, a zis „şo!”, şi s-a dat la o parte.
Dulăul şi-a rotit o dată ochii, a adulmecat aerul, şi s-a apropiat de cetăţeanul administrator al casei.
Administratorul s-a făcut alb la faţă şi a căzut în genunchi.
— Legaţi-mă — zice — oameni buni, cetăţeni conştienţi. Eu am strîns banii pe apă — zice — şi i-am cheltuit pentru poftele mele.
Vezi bine, locatarii au tăbărît pe administra­tor şi s-au apucat să-l lege. În vremea asta, dulăul se apropie de cetăţeanul care stă în aparta­mentul şapte şi-l înşfacă de pantaloni.
Cetăţeanul s-a făcut alb ca varul şi a căzut în genunchi dinaintea celor de faţă.
— Sînt vinovat — zice. E adevărat, am pus un an mai puţin în cartea de muncă. Acuma — zice — eu, cogeamite zdrahonul, ar trebui să fiu în ar-mată şi să-mi apăr patria, nu să stau aici, la şapte, şi să mă folosesc de energia elec­trică şi de alte servicii comunale. Poftim, luaţi-mă!
Oamenii erau buimaci.
„Ce cîine dat dracului!”
Comerciantul Eremei Babkin a clipit o dată din ochi, s-a uitat în jur, a scos nişte bani şi-i dă agentului.
— Ia-ţi dracului cîinele de-aici! zice. Ducă-se naibii de blană...
Dar dulăul l-a şi mirosit. S-a proptit dinaintea comerciantului şi dă din coadă.
Eremei Babkin s-a dat fîstîcit în lături, dar cîinele — după el. Îi miroase galoşii.
Babkin s-a făcut alb la faţă.
— Hait — zice — dacă-i pe-aşa, Ăl de Sus le vede pe toate. Eu — zice — sînt un nemernic, fraţilor. Nici blana nu era a mea. Blana — zice — am zulit-o de la frate-miu. Vai de păcatele mele!
Auzind una ca asta, toţi cei din jur au luat-o la fugă care-ncotro. Dulăul nemaiavînd vreme să mai adulmece, i-a înhăţat pe doi sau trei care s-au nimerit mai la îndemînă şi-i ţine bine.
Au făcut mărturisiri şi ăştia. Unul a pierdut banii statului la cărţi, altul şi-a miruit nevasta cu fierul de călcat, altul a spus şi el ceva ce nu-i chip de redat aici.
S-au împrăştiat toţi. Curtea s-a golit. Au ră­mas numai cîinele şi agentul.
Şi deodată cîinele se apropie de agent şi dă din coadă.
Agentul s-a făcut alb la faţă şi a căzut în ge­nunchi dinaintea cîinelui.
— Muşcă-mă, cetăţene — zice. Eu — zice — primesc pentru alocaţia dumitale trei hîrtii de cîte zece ruble şi două le iau eu...
Ce-a urmat, nu se ştie. Ca să nu dau cumva de bucluc, m-am făcut şi eu nevăzut.



va urma