Alexei Mateevici
Limba
noastră-i o comoară
În
adâncuri înfundată
Un
şirag de piatră rară
Pe
moşie revărsată.
Limba
noastră-i foc ce arde
Într-un
neam, ce fără veste
S-a
trezit din somn de moarte
Ca
viteazul din poveste.
Limba
noastră-i numai cântec,
Doina
dorurilor noastre,
Roi
de fulgere, ce spintec
Nouri
negri, zări albastre.
Limba
noastră-i graiul pâinii,
Când
de vânt se mişcă vara;
In
rostirea ei bătrânii
Cu
sudori sfinţit-au ţara.
Limba
noastră-i frunză verde,
Zbuciumul
din codrii veşnici,
Nistrul
lin, ce-n valuri pierde
Ai
luceferilor sfeşnici.
Nu
veţi plânge-atunci amarnic,
Că
vi-i limba prea săracă,
Şi-ţi
vedea, cât îi de darnic
Graiul
ţării noastre dragă.
Limba
noastră-i vechi izvoade.
Povestiri
din alte vremuri;
Şi
citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori
adânc şi tremuri.
Limba
noastră îi aleasă
Să
ridice slava-n ceruri,
Să
ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele
adevăruri.
Limba
noastra-i limbă sfânta,
Limba
vechilor cazanii,
Care
o plâng şi care o cântă
Pe
la vatra lor ţăranii.
Înviaţi-vă
dar graiul,
Ruginit
de multă vreme,
Stergeţi
slinul, mucegaiul
Al
uitării 'n care geme.
Strângeţi
piatra lucitoare
Ce
din soare se aprinde -
Şi-ţi
avea în revărsare
Un
potop nou de cuvinte.
Răsări-vă
o comoară
În
adâncuri înfundată,
Un
şirag de piatră rară
Pe
moşie revărsată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu