vineri, 29 mai 2015

Moartea Ceausestilor (15)


Catherine Durandin & Guy Hoedts




O lovitură de stat mascată (I)


Manifestanţii, în ardoarea lor spontană, îşi exprimă aspiraţiile, proiectele, visurile. Personajele factori de decizie, circulând la Bucureşti între Comitetul Central, sediul televiziunii şi Ministerul Apărării aveau urgenţele şi programul lor.

Care era prima urgenţă? Să decidă soarta lui Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. Şi dacă era posibil, să scape de ei. Care era programul? Să instaureze puterea la Bucureşti şi în ţară şi să obţină ca aceasta să fie recunoscută ca fiind legitimă de către comunitatea internaţională şi în primul rând de către Moscova şi Washington. Soţii Ceauşescu erau bine păziţi la Târgovişte, ţara era informată de arestarea cuplului infernal. Dar trebuiau date informaţii precise şi luată o hotărâre. De fapt, aceasta era deja luată: cei doi trebuiau judecaţi, condamnaţi şi executaţi.

Mai târziu, în repetate rânduri, în discuţiile cu istoricul american de origine română, Vladimir Tismăneanu, Ion Iliescu va explica graba momentului şi va justifica alegerea unei metode expeditive. Argumentul oficial era foarte simplu: atât timp cât Ceauşescu este în viaţă, vor exista adepţi ai săi, minoritari şi hotărâţi, securişti-terorişti, gata să se lupte până la ultimul, continuându-se astfel vărsarea de sânge. Pentru ca revoluţia să reuşească, pentru ca o nouă ordine să se poată instaura, se impunea un gest radical. Starea de spirit era propice: imaginile cu morţii de la Timişoara, zvonurile despre cadavrele încărcate în camioane frigorifice şi incinerate pe ascuns la Bucureşti din ordinul Elenei, tinerii împuşcaţi în noaptea de 21-22 decembrie, tirurile automate venind din toate direcţiile, indivizii ascunşi pe acoperişurile de pe arterele principale ale capitalei, scenele de violenţă şi luptă creaseră o atmosferă în care orice nouă brutalitate devenea tolerabilă, acceptabilă. Pe timp de criză, de război civil, nu cântăreşti prea mult măsurile care se impun. îi respecţi şi îi stimezi pe cei care au curajul de a acţiona.

In momentul în care, pe 22 şi 23 decembrie, generalii prorevoluţionari se străduiesc să convingă că armata e „cu ei“, că „va trece de partea lor“, adică se va alătura manifestanţilor, devine evident cine este duşmanul: Ceauşeştii şi clica lor, aceştia sunt vinovaţii, duşmanii. Când Ceauşeştii vor fi morţi, fiul lor Nicu arestat, această clică îşi va fi pierdut reperele şi se va dispersa.

Militarii cu grade superioare se străduiesc să convingă lumea de acest lucru: generalul Gheorghe Voinea vorbeşte de la balconul Comitetului Central, Mihai Lupoi transmite acest mesaj la televiziune. Generalul Guşă, întors de la Timişoara, ia cuvântul, alături de Iliescu, în balconul Comitetului Central. Armata, formată din soldaţi tineri, total lipsiţi de experienţă în războiul de stradă, nu doreşte decât un lucru: să nu fie obligată să se confrunte cu manifestanţii. Aceşti recruţi se tem şi ei de forţele ascunse şi antrenate ale Securităţii. Ordinele primite nu sunt clare, mesajele sunt uneori contradictorii, staţiile radio nu sunt în stare bună. Ei doresc ca totul să ia sfârşit.

Şi, apoi, poate garanta cineva că generalii Ştefan Guşă sau Iulian Vlad, şeful Securităţii, au trecut cu adevărat de partea revoluţiei? Fie că alăturarea lui Vlad la grupul Iliescu era sinceră sau nu, Silviu Brucan se îndoieşte şi se fereşte de acesta. De ce Vlad, care dă asigurări, începând cu 23 decembrie, că oamenii săi au trecut de partea revoluţiei, explicând că a eliminat din trupele sale elementele fidele lui Ceauşescu, nu a dat un ordin precis de încetare a focului, în mesajul său radio? El va fi demis la sfârşitul lui decembrie, ca şi Guşă, pentru „eroare inadmisibilă de comandă“, potrivit expresiei folosite de Ion Iliescu.

Actorii evenimentelor din 21-25 decembrie au vorbit cu toţii mai târziu, s-au confruntat, s-au contrazis. Ion Iliescu a adoptat o viziune simplă: Ceauşescu trebuie executat ca să se pună capăt băii de sânge de care se fac vinovaţi ultimii săi partizani. El prezintă această hotărâre ca fiind una curajoasă. Ceea ce îi conferă lui Iliescu statura unui şef de stat. Silviu Brucan susţine analizele făcute de Iliescu şi se concentrează asupra Securităţii în slujba tiranului. Generalul Stănculescu s-a exprimat adesea lăsând să se înţeleagă că a avut un rol decisiv în eliminarea lui Ceauşescu, fără a purta totuşi întreaga responsabilitate! El insistă asupra aspectului logistic al intervenţiei sale: organizarea unui tribunal, convocarea şi instituirea unui pluton de execuţie.

Virgil Măgureanu, viitorul şef al Serviciului Român de Informaţii, din 1990 până în iunie 1997, are propria interpretare asupra procesului şi a lanţului de conducere. Pe 19 septembrie 2005, acesta îi povesteşte scriitorului Alex Mihai Stoenescu: „în dimineaţa de 25 decembrie, foarte devreme, în jurul orei 8, am fost sunat de Voican Voiculescu, care mi-a comunicat în nume propriu că voi face parte din grupul care se va deplasa la Târgovişte şi că voi asista la proces în calitate de martor. Apoi, de la Ministerul Apărării, unde ne reuniserăm, mi s-a comunicat acelaşi lucru din partea lui Brucan. Gândindu-mă însă acum retrospectiv, îmi dau seama că nici Brucan, nici oricine altcineva nu avea vreo calitate să-mi transmită ordine, căci faceam parte din acelaşi grup...“

Intrebarea lui Stoenescu: „Era un ordin care venea de la Iliescu?“ Măgureanu: „Presupun că da. Dar Iliescu mi-a vorbit pe un ton mai puţin imperativ decât Brucan, spunându-mi că ar fi bine să vin la Târgovişte.“

Alex Mihai Stoenescu reia firul discuţiei, punând întrebarea de fond: Măgureanu a acceptat să se ducă la cazarma de la Târgovişte unde sunt arestaţi Ceauşeştii. Bine! A acceptat să facă parte din tribunalul care îi va judeca. Bine! Are vreo idee despre sentinţa care avea să fie dată şi despre aplicarea sa imediată? Răspunsul lui Măgureanu este deranjant. Acest fost responsabil al serviciilor secrete, format la şcoala serviciilor de informaţii, profesor la institutul care formează cadrele de partid, pretinde că nu avea o idee precisă asupra verdictului care urma să fie dat! „Ca să fiu sincer, îi răspunde el lui Stoenescu, nu aveam o perspectivă prea precisă." Şi insistă: nu ştia ce verdict se va da şi nu discutase cu ceilalţi membri ai tribunalului.

Povara Ceauşeştilor este atât de apăsătoare, încât Virgil Măgureanu nu îndrăzneşte să mărturisească, nici să recunoască faptul că a acceptat să fie mandatat pentru a-i condamna la moarte? El mai spune că, pe parcursul procesului, viziunea sa a început puţin câte puţin să se clarifice. Această laşitate finală a judecătorilor improvizaţi ai lui Ceauşescu reprezintă o dovadă care înlătură orice îndoială asupra faptului că, în ultimii ani de dinainte de 1989, nomenclatura se îndepărtase de tiran. A accepta să fii judecător fară să îndrăzneşti să formulezi pentru tine însuţi care va fi sentinţa trădează o contradicţie apăsătoare.

Se pune întrebarea dacă Virgil Măgureanu minte. Ipoteza nu este exclusă. A se prezenta ca un judecător care se îndoieşte, dar pe care comportamentul Ceauşeştilor din timpul procesului reuşeşte să-l convingă să accepte o sentinţă de execuţie este poate, în propriii ochi, un mod de a se umaniza.

La rândul său, Silviu Brucan a declarat că operaţiunea (inclusiv proiectul de verdict radical) fusese montată de generalul Stănculescu, susţinut de Gelu Voican Voiculescu şi Virgil Măgureanu. Fiecare aruncă responsabilitatea de la unul la altul.

La faţa locului, la Târgovişte, situaţia cuplului Ceauşescu nu este clară: sunt într-adevăr arestaţi sau ascunşi în această cazarmă pentru a fi protejaţi? De la Bucureşti va sosi un emisar aducând insulină pentru diabetul lui Nicolae... Soldaţii care păzesc cazarma sunt foarte tensionaţi. In noaptea de 24 decembrie circulă un zvon: securişti fideli lui Ceauşescu ar fi pregătiţi să atace cazarma pentru a-i elibera pe cei doi şi a-i duce la Bucureşti!
In noaptea de 24 spre 25, la Bucureşti, se aud tiruri de armă automată. Roland Dumas, aflat atunci la Ambasada Franţei la Bucureşti, îşi aminteşte că „se trăgea de peste tot“. Nicolae şi Elena tună şi fulgeră desigur: Conducătorul este reţinut şi, aparent, protejat, dar este lipsit de mijloace de acţiune. Este foarte probabil că era furios din cauza acestui anturaj pe jumătate slugarnic, pe jumătate terifiat şi nehotărât.

Scenariul din cazarma de la Târgovişte nu seamănă deloc cu eliminările şi procesele pe care le cunoscuse Nicolae în tinereţea sa de militant comunist. Ereticii sau trădătorii erau asasinaţi. A fost cazul lui Ştefan Foriş, în 1946, secretar general al partidului între 1940 şi 1944.
Personalităţile deranjante - precum celebra comunistă evreică Ana Pauker, revenită din URSS în 1945, după ce lucrase pentru Internaţionala Comunistă - erau eliminate din toate funcţiile din cadrul partidului şi plasate în domiciliu forţat. Trădătorii potenţiali sau dovediţi, aflaţi în contact cu Occidentul, erau arestaţi, interogaţi şi judecaţi cu uşile închise, apoi executaţi, departe de camerele de filmat. Aceasta a fost soarta avocatului Lucreţiu Pătrăşcanu. Ceauşescu nu-şi aminteşte vreo situaţie care să semene cu a sa. Această situaţie foarte atipică îl irită. Este ceea ce ar putea explica fermitatea şi aroganţa sa în faţa tribunalului improvizat care pretinde că îl judecă. Şi apoi, să se afle alături de Elena, rezemându-se de o masă dreptunghiulară mizerabilă, într-o încăpere strâmtă şi sărăcăcioasă, i se pare straniu: Elena ocupă funcţii înalte în stat şi lucrează alături de el, cu responsabilităţi importante, de mai bine de zece ani. Este soţia sa, pe care a întâlnit-o în 1936, potrivit biografiilor oficiale, mama copiilor săi. Şi acum nu mai e decât o bătrână obosită pe care trebuie să o calmeze, să o îmbărbăteze: nu este obişnuită să fie tratată astfel!

Decorul, atmosfera, în prezenţa unui tribunal format din tovarăşi bine cunoscuţi, precum generalul Stănculescu, subalternul său, îl determină să încerce, în primul rând, să pună puţină ordine în această situaţie inedită, pe care o consideră scandaloasă.

Procesul va dura mai puţin de o oră. Este condus de colonelul Gică Popa. Procurorul Dan Voinea e încadrat de doi avocaţi. Generalul Stănculescu, Virgil Măgureanu, Gelu Voican Voiculescu sunt acolo, cât se poate de vizibili, identificaţi şi recunoscuţi. în mai 2009, Dan Voinea se eschivează să răspundă la o întrebare precisă: „Cine v-a dat ordinul să fiţi prezent la Târgovişte?“ Nici un răspuns. (27) Tânăr căpitan în decembrie 1989, Dan Voinea s-a supus unui ordin, dar din partea cui? Filmul procesului, în versiune trunchiată, este difuzat în seara de 25 decembrie la televiziune... Uluiţi, telespectatorii asistă la un dialog al surzilor.

Tribunalul se prezintă ca tribunal al poporului. Ceauşescu contestă! După părerea sa nu se poate vorbi de revoluţie, deci nici de tribunal revoluţionar! Nici de un aşa-zis tribunal al poporului. în chip raţional şi în numele respectului pentru instituţii, el cere să fie audiat de Marea Adunare Naţională! Neînţelegere flagrantă: nu mai există Marea Adunare Naţională, dat fiind că organele vechiului regim au fost desfiinţate în seara de 22 decembrie... Deci, afirmă Ceauşescu, pe bună dreptate, „aceasta este o lovitură de stat!“

Ce cred telespectatorii care văd acest document în seara respectivă? Revoluţie, aşa cum afirmă procurorul sau lovitură de stat, aşa cum susţine Ceauşescu? Acesta se încăpăţânează: da, asta este, lovitură de stat. Presimţise acest lucru de pe 17 decembrie, înainte de plecarea la Teheran. în mod curios, el nu concepe că ar putea renunţa la putere. El anunţă că nu va răspunde la nici o întrebare. De mai multe ori va replica: „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale. Puteţi face orice mascaradă, nu recunosc!" Replicile preşedintelui tribunalului sunt necruţătoare: „Mascarada ai făcut-o dumneata timp de 25 de ani. Asta este mascarada pe care ai făcut-o şi ai dus ţara în pragul prăpastiei." Faptul că îl tutuieşte este umilitor. Ceauşescu nu recunoaşte nimic, anunţă o cifră enormă de apartamente construite, peste 3,5 milioane. Are de gând să reia discursurile şi argumentele înşirate în timpul celui de-al XlV-lea congres al partidului? Va fi împiedicat să o facă.

Ce gândesc în acest moment cei peste trei mii de delegaţi care îl ovaţionaseră la sfârşitul lui noiembrie? Şaptezeci de reprize de ovaţii, un record. Ferm, preşedintele îşi continuă acuzaţiile: „Situaţia se cunoaşte, situaţia dezastruoasă a ţării nu o cunoaştem numai noi, ci fiecare om cinstit din această ţară, care a mocnit până în ziua de 22 decembrie 1989, când au apărut zorii libertăţii. Cunoaştem situaţia cu toţii, lipsa de medicamente, care, din ordinul dumitale, inculpat, a făcut ca să moară oameni, să moară copii, în spitale fără medicamente, fară hrană, fără căldură, fără lumină, nu te-ai gândit la acest lucru? Acum discut cu inculpatul Ceauşescu Nicolae. Din ordinul cui s-a făcut genocidul de la Timişoara?" Inculpatul refuză să răspundă. Cuvântul genocid ţinteşte bine şi loveşte. Tribunalul adoptă limbajul războaielor de exterminare, utilizând vocabularul Holocaustului, ca un reper înspăimântător care să justifice pedeapsa supremă. Ceauşescu refuză să răspundă la această acuzaţie de genocid. El declară solemn: „Pentru istorie, Marea Adunare Naţională va afla adevărul, şi nu cei care au organizat lovitura de stat!“ Ciudat decalaj: Ceauşescu este în acelaşi timp convins că organele statului şi Marea Adunare Naţională continuă să funcţioneze, dar şi de realitatea loviturii de stat. El analizează situaţia cu luciditate, fară să fie capabil să o accepte.

Judecătorul continuă: Ceauşescu ar fi făcut şaizeci şi patru mii de victime! Elena ascultă, exasperată. Ceauşescu o strânge de braţ. Să nu se mai enerveze! Judecătorul este necruţător la adresa ei. Telespectatorii se destind desigur, în acel moment. Unii savurează poate palmele primite de Elena. Judecătorul este plin de dispreţ: „Savantul, inginerul, academicianul care nu ştie să citească. Analfabeta ajunsă academician." Elena e uluită şi reacţionează proferând blesteme!

Replicile se succed cu rapiditate. Fără menajamente, lupta e strânsă. Nu mai e timp de discursuri-fluviu. Ceauşescu se blochează, agăţat de Marea Adunare Naţională şi de propria viziune a situaţiei: „Nu recunosc pe nimeni şi de aceea poporul luptă în ţară până la eliminarea acestei bande de trădători de ţară, care sunt în legătură cu străinătatea, au organizat lovitura de stat!“ Complicele străin al trădătorilor nu este numit. Ce pot să creadă telespectatorii? în momentul difuzării documentului, Ceauşeştii sunt deja morţi. Telespectatorii preferă desigur să se elibereze de obsesie: la urma urmei, Ceauşescu era nebun!

Confruntarea continuă. Tribunalul, dar şi avocaţii se străduiesc să-l convingă pe Ceauşescu că este destituit. El nu poate însă trece acest prag, deşi are certitudinea că are de-a face cu o lovitură de stat. Undeva se află poporul al cărui Conducător se consideră încă. Poporul încolonat şi ovaţionând într-un ritm susţinut. Acuzarea nu îl cruţă de lovituri dure: se spune că fiica sa, Zoia, ar
mânca numai came din străinătate în vase de aur. Zoia nu era impopulară, ci mai degrabă bine văzută de colegii săi matematicieni pe care îi mai ajutase uneori. Dar tonul e din ce în ce mai ridicat! Ceauşescu ar fi ascuns 400 de milioane de dolari în Elveţia. Această avere nu va fi găsită ulterior. In schimb se vor descoperi 90 000 de dolari la Zoia.


Note:

(27). Conversaţie cu autoarea, în mai 2009, la Bucureşti



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu