Dimitrie Bolintineanu
Pe
o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde
cură-n poale un râu mititel,
Plânge
şi suspină tânăra domniţă,
Dulce
şi suavă ca o garofiţă;
Căci
în bătălie soţul ei dorit
A
plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii
săi albaştri ard în lăcrimele
Cum
lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i
de aur cad pe albu-i sân,
Rozele
şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă
doamna soacră lângă ea veghează
Şi
cu dulci cuvinte o îmbărbătează.
Un
orologiu sună noaptea jumătate.
În
castel în poartă oare cine bate?
— "Eu
sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu,
şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta
noastră fuse crudă astă dată:
Mica
mea oştire fuge sfărămată.
Dar
deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul
suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra
domniţă la fereastră sare.
— "Ce
faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi
ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n
tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
— "Ce
spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul
său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu
sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De
eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă
dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii
vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul
tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă
tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi
tu aice fără biruinţă
Nu
poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te
la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi
va fi mormântul coronat cu flori!"
Ştefan
se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea
lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta
iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad
ca nişte spice, de securi loviţi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu