Arthur Rimbaud
Cum
lunecam la vale pe-a apelor oglindă
N-am
mai simţit odgonul întins de edecari:
Cu
chiote, Piei Roşii-i luaseră drept ţintă
Legându-i,
goi, pe maluri, de coloraţii pari.
De
echipaje nu-mi mai păsa cum - că poartă
Bumbac
din Englitera ori grâu din Flandra. - Când,
Cu
edecarii-odată, se stinse orice ceartă,
Am
fost lăsat de Fluvii oriunde să mă-avânt.
Eu,
ce fusesem, iarna, mai surd decât un creier
De
ţânc, am dat năvală prin al mareei val!
Şi
nici un promontoriu atins de-al meu cutreier
N-a
mai văzut vreun iureş atât de triumfal.
Furtunile-mi
sfinţiră treziile marine.
Mai
slobod decât dopul pe ape-am dănţuit
-
Şi zice-se că ele doar leşuri duc, haine -
Vreo
zece nopţi, iar farul neghiob nu mi-a lipsit!
Curata,
verde undă, mai dulce decât pare
Copiilor
chiar mărul cel acru, m-a spălat
De
vărsături şi pete de vin; zvârlind în mare
Şi
ancoră şi cârmă, în voie m-a lăsat.
De-atunci
mă scald întruna în Marea lactescentă,
Ca-ntr-un
Poem de aştri pătruns şi devorând
Azurul
verde-n care vreun înecat - absentă
Şi
palidă stafie - coboară când şi când;
Şi-n
care, dând culoare sălciilor seninuri -
Deliruri
şi cadenţe ascunse-n străluciri, -
Mai
largi decât ni-e lira, mai tari ca orice vinuri,
Fac
să dospească fierea roşieticei iubiri!
Ştiu
bolţile ce crapă sub fulgerele dese,
Ştiu
trombele, şi Seara, şi Zorii plini de-avânt -
Popor
de porumbiţe, - şi am văzut, adese,
Tot
ce crezuse Omul că vede pe pământ!
Văzut-am
cum un soare pătat de-un mistic sânge
Iluminează
cheaguri prelungi şi viorii, -
Cum
draperia mării, foşnind, sub zări îşi strânge
Talazurile
- parcă eroi de tragedii!
Visat-am
noaptea verde cu-omături uluite -
Săruturi
care urcă în ochii mării, lent, -
Mişcarea
unor seve în veci neauzite,
Fosforuri
cântătoare arzând incandescent!
Urmat-am,
luni de-a rândul, a valurilor turmă -
Ca
nişte vaci zălude izbind în stânci, avan -
Fără-a
visa că talpa Madonelor, din urmă
E-n
stare a împinge puhavul Ocean!
Am
dat peste Floride fantastice, în care
Erau
ochi de pantere şi piei de om şi flori!
Treceam
prin curcubeie întinse pe sub mare
Ca
nişte hăţuri pentru verzuiele vâltori!
Văzut-am
bolţi dospinde, cu stufărişuri, unde
Cu-ncetul
putrezeşte câte-un Leviatan!
De-asemeni,
cataracte care se pot ascunde
Sub
calmul plat, când fierbe al apelor noian!
Gheţari,
bolţi de jăratec, sori de argint şi aur
Şi
sidefii talazuri, - epave-n vreun golf brun,
Unde,
căzând din arbori scălâmbi, câte-un balaur
Mâncat
de pureci, lasă un negricios parfum!
Aş
fi dorit să vadă copiii-această lume
A
apei, - peştii-aceia de aur, cântători.
-
Ieşeam în larg pe-un leagăn de înflorite spume,
Mă-nnaripa
o boare de taină, uneori.
Martir
sătul de Zone şi Poli, purtam pe buze
Suspinul
mării - balsam pentru-ostenitu-mi trunchi;
Ea
îmi zvârlea flori negre cu galbene ventuze -
Şi-ncremeneam
precum o femeie, în genunchi...
Eram
aproape-un ostrov podit cu găinaţuri
De
paseri cârcotaşe, cu ochi bălai, - plutind
Până
simţeam că-n plasa de-odgoane şi de laţuri
Coboară
înecaţi, d-a-ndoaselea, dormind!
Velier
pierdut sub părul atâtor mări pletoase,
Zvârlit
de uragane-n eterul pustiit, -
Eu,
căruia nici Hansa cu navele-i făloase
Nu
mi-ar fi scos din apă scheletul cherchelit;
Eu,
slobodă odraslă a fumului şi-a ceţii,
Ce
sfredeleam chiar cerul, roşcat precum un zid
Ce
poartă - hrană dulce, visată de poeţii
Blajini
- licheni de soare şi muci de-azur limpid;
Eu,
scândură năucă, smălţată cu planete
Electrice,
şi trasă de hipocampi, pe când
Se
prăvăleau, izbite de Iulie cu sete,
Ultramarine
ceruri cu pâlniile-arzând;
Eu,
ce simţeam la cincizeci de leghe depărtare
Maelstroamele
şi chiţii gemând în rut, perechi -
Eu,
torcătorul veşnic de-albastră nemişcare,
Duc
dorul Europei cu parapete vechi!
Văzut-am
siderale arhipelaguri, plauri
Al
căror cer bezmetic spre nave stă deschis:
-
O, Vlagă viitoare, milion de păsări de-aur.
Ţi-s
nopţile acestea, loc de surghiun şi vis?
Dar
prea am plâns! Ajunge! Sfâşietori sunt zorii.
Cumplită-i
orice lună, iar soarele-i amar:
M-a
toropit iubirea, căci lâncezi i-s fiorii.
O,
sparge-mi-s-ar trunchiul! în mare să dispar!
De
mai doresc vreo apă din Europa, iată
E
balta neagră, rece, pe care-n asfinţit
Un
trist copil împinge, stând în genunchi, o biată
Bărcuţă,
ca un flutur de Mai, abia iţit.
O,
nu mai pot să lunec prin vraja voastră, valuri
Menite
cărăbuşii bumbacului să fiţi!
Nici
să înfrunt trufia drapelelor, pe maluri,
Nici
să plutesc sub ochii pontoanelor, cumpliţi!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu