MIRCEA CĂRTĂRESCU
Se trezise ameţit ca după o sincopă, frecînd cu o cîrpă ochiul drept, orb, al lui Puşkin şi privind cum zdreanţă se înnegreşte de funingine. Îşi pipăi ceafa, cu privirea-n gol, trăgînd în piept atomii roz ai amurgului, aşa cum o făcea şi la măsuţa cu pătrate albe şi roşii din grădiniţa de vară unde o invitase pe Maria la o bere şi nişte mici după ce, timp de o săptămînă, hoinărise de colo-colo cu scara pe umăr şi găleata-ntr-o mînă prin Herăstrău, nemaiîndrăz-nind să se apropie de vreo personalitate de piatră ce răsărea din tufe de liliac. Cum zărea vreun Ostrovski sau vreun Şolohov, parc-ar fi zărit unul dintre strigoii cu care, în satul lui, bătrîmi-i înspăimîntau pe copii. Ii sărea inima din piept şi i se muiau picioarele. Maria rîsese de el ca de unul ce povesteşte ziua ce visează noaptea, dar peste ani, la înmormîntarea bătrînului Catana, rătăcind prin imensitatea cavoului de marmură, avea să-şi aducă bine aminte povestea lui Ionel. O ciudată asemănare era între ele, ca şi cînd ar fi fost, de fapt, o repetare a unei vechi legende, în alt ţinut şi de către alt rapsod, care uitase unele amănunte, pusese de la el altele, încît ar fi trebuit să compari sute de astfel de variante, să le suprapui şi să observi asemănările şi diferenţele ca să poţi înţelege ce anume s-a petrecut undeva, cîndva, ce nucleu de obiecte tari şi fiinţe-ncîlcite, consumate de flacăra furioasă a timpului, a-nălţat în aer fumul transparent, mergînd pe mii de poteci deodată, al poveştilor ramificate la nesfîrşit. Oricum, nici să fi fost o Mafaldă cu ochiul pineal ieşit între sprîncene, abia acoperit de un strat translucid de pieliţă şi holbîndu-se albastru la figurile cartoanelor de taroc, Maria n-ar fi putut ghici în cîte moduri se va-ntreţese viaţa familiei ei cu cea a lui "tanti Hirsch" şi a soţului ei Ionel, ţărănuş sosit la oraş ca să facă o carieră de necrezut. O fotografie de la începutul anilor '70, în alb-negru şi dantelată pe margini, îi arăta pe Costel şi Ionel împreună, rîzînd, pe fundalul unor clădiri moderne şi al unor brăduţi ornamentali. Costel e îmbrăcat în hamă de ofiţer, dar cu pantaloni negri civili, pe cînd Ionel, aproape de nerecunoscut, gras şi roşu la faţă, poartă haină neagră de costum şi pantaloni de uniformă.
După ce GAZ-ul demarase şi se-nscrisese între maşinile încărcate de ninsoare care treceau, cu ştergătoarele de parbriz în funcţiune, pe cîmpul dintre Universitate şi impunătoarele construcţii cu coloane de vizavi, prin prăpădul viscolului, Maria cea primăvăratică depăşi intersecţia de la Romarta Copiilor şi înainta pe bulevard, pe lingă Casa Armatei. Vulturii de ipsos de pe acoperişul ei erau acum nişte momîi troienite, din care doar ciocurile încovoiate mai ieşeau ca ghearele din perniţele unor pisici albe. De-aici încolo se-nşirau cinematografe cu nume amintind tuturor de democraţia populară, de pace, de muncă, de înfrăţire. Din toate vitrinele te priveau ochii oţeliţi ai cîte unui soldat sovietic, cu stea roşie-n frunte şi cu automatul aţintit către nevinovatul trecător. În spatele său un tanc cu acelaşi pentagon stelat pe turelă şi cu un tanchist ieşit pe jumătate din cămăruţa sa de oţel. Are pe cap caschetă neagră, cu urechi ieşite-n relief şi poartă în mîini un drapel roşu ce se desfăşoară maiestuos în urmă. Oricît de mult ar flutura drapelul în vînt, tot se zăresc, în colţul din stingă, sus, secera şi ciocanul încrucişate savant. Un alchimist ca Fulcanelli (dar vai, ocultul autor al "Misterului catedralelor" era mort de douăzeci şi trei de ani în acel an de graţie 1955 cînd Maria l-a reîntîlnit pe Costel după scurta lor idilă de la Govora, aşa încît nu-şi putea reflecta figura bondoacă şi mustăţile imense, pleoştite, în vitrina nici unui cinematograf muncitoresc din Bucureştiul iubit) ar fi desluşit în cele două simboluri o unio mystica între sulf şi hydrargir, sub omnipotentul semn al Pentagramei. Doar la unul sau două dintre cinema-uri se dădeau şi filme "de dragoste", la care se făceau, chiar de la matineu, cozi nesfîrşite, căci tinerele strungăriţe şi ţesătoare ieşeau din schimbul de noapte şi se re-pezeau direct în sălile mizerabile, duhnind a otravă de şobolani, ca să-i vadă pe Sara Montiel sau pe Vico Torriani.
Cel mai mult, cel mai mult îi plăcea şi Mariei să vadă filme. Pînă tîrziu, cînd ajunsese o gospodină împovărată de viaţă, avea să-şi delimiteze ciudata ei lume triunghiulară din inima Bucureştiului prin trei cinematografe aşezate la distanţă egală de blocul din Ştefan cel Mare: Volga, Melodia şi Floreasca. Rareori ieşea din acest teritoriu în care se simţea în siguranţă, şi atunci drumurile prin oraş (dacă nu erau "la Vasilica" sau "la naşa") deveneau nişte aventuri extenuante în ţinuturi încărcate de pericole, barate de spaime onirice. Era ca şi cînd cele trei cinema-uri din vîrfurile triunghiului ar fi protejat, cu secreţiile lor halucinatorii, singurul teritoriu real din univers, în care se aflau casa, piaţa, alimentara şi autoservirea, chioşcul de ziare, vecinii, pe cînd în afara acestui ochi înţelept deschis spre cosmos lumea se destrăma, se umplea de demoni palizi şi de fum... Maria intra la film cum alţu intră-n biserică, gata de trăirile cele mai puternice, pregătită pentru lacrimi, şuvoaie de lacrimi scînteietoare în bezna sălii, pentru hohote de rîs, pentru ură şi pentru dragoste. Ura filmele cu război, nu intra decît la cele în care "toată lumea rîde, cîntă şi dansează", sau în care vreo inimă de mamă era sfîşiată cu cruzime. Dacă un film era "frumos", îl vedea şi de zece ori cu tot mai multă plăcere. Dar, oricît de ispititor ar fi fost filmul, Mana avea să aştepte răbdător, săptămîni întregi, "să-l aducă mai lîngă noi", pretextînd că biletul era mai ieftin la cinematografele din cartier decît în centru, dar de fapt avînd o repulsie, tot mai accentuată cu vîrsta, de a ieşi din zona ei. I se părea, poate, că nu-i destul de bine îmbrăcată ca să iasă în centru, oamenii îi păreau ostili şi străini, şi mai era ceva, o rezistenţă interioară, ceva care-i interzicea să se confunde cu imaginea ei din tinereţe, de parcă viaţa îi fusese retezată într-un anumit moment şi remodelată din temelie... De parcă o enigmă sinistră (sau extatică) s-ar fi rotunjit în pîntecul minţii ei ca o perlă, adăugind straturi peste straturi de inhibiţie sidefie în jurul unui gînd dureros.
Acum însă, pe cînd îşi consuma ultimele rezerve de tinereţe, Mana, singura strălucitoare într-un oraş mohorît, siberian, se-n-drepta fără urmă de nelinişte, trecînd graţios printre vagabonzii ce-şi molfăiau covrigii în faţa sălilor de spectacol, spre cinema "înfrăţirea-ntre popoare", unde juca filmul cu Gerard Philipe. Victoriţa hoaţa îl văzuse şi-i împuiase atîta capul cu el, cu "ce făcea băiatu' şi cum scăpase el fata", că Maria aproape că nu mai ştia cu cine are de fapt mtîlnire, cu Costel sau cu însuşi Gerard, aşa cum uneori, cînd se termina vreun film şi ieşea afară, pe uşa din spate, sub cerul înţesat de stele, deşi cînd intrase fusese lumină de zi, fetei i se părea că şi ea trăieşte într-un film, un film lung cît însăşi viaţa ei, la care cine ştie cine (dar multă lume, în orice caz) se uită într-o sală obscură. Şi ăia trăiau şi ei într-un film la care se uitau alţii, şi aşa mai departe.
Îl zări pe Costel şi pufni în rîs: tot în treningul lui prăpădit, tot cu bocancii-ăia cu ţinte-n picioare, tot prost bărbierit... Cu ochii aceia care puteau fi şi blînzi dar şi grozav de severi, ochii lui negri şi frumoşi de bănăţean. Şi părul negru pana corbului, cu firul gros ca din coadă de cal, pieptănat lins pe spate. Acum se uita năuc în toate părţile după ea, cu mîinile-n buzunare, ca de obicei ("las' că-l dezvăţ io de asta") şi în cap şi pe umeri era nins ca naiba. Dar nu stătea zgribulit în rafalele crivăţului, ca toţi ceilalţi din jur, dimpotrivă, era cu fermoarul treningului pe jumătate descheiat, încît i se zăreau maieul şi pieptul alb, fără fir de păr ― căci tînărul lăcătuş de la Atelierele ITB era, fără s-o ştie, de stirpe nobilă ―, ca şi cînd ar fi fost un început blînd de toamnă. Nici măcar veşnica lui bască pătată de ulei, pe seama căreia Maria făcuse atîtea glume la Govora, nu şi-o mai luase. Acum, din plictiseală, scosese din buzunarele adînci ale pantalonilor nişte mărunţiş şi se apucase să şi-l numere, sprijinit de vitrina în care Gerard Philipe, în costum de epocă, cu coleretă la gît, propteşte vîrful săbiei în pieptul unui bărbos uriaş. Zîmbind larg, fata se-ndreptase direct spre el şi-l apucase de braţ, pe cînd Costel, furios pe sine că n-o văzuse de departe, îndesă repede mărunţişul la loc în buzunar şi-i zise atît de oficial "bună ziua", încît fata se-nveseli şi mai tare. Bănăţenii ăştia tăntâlăi. La Govora Costel era-ntr-un grup de ucenici de la o şcoală profesională din Lugoj, toţi o apă şi-un pămînt, înceţi la minte şi molîi, încît muntencele afurisite, Maria şi încă două, care-şi luaseră bilet prin sindicat, o ţineau într-o distracţie pe seama lor. Le dădeau întîlnire şi nu se duceau, îi trimiteau să le aducă cine ştie ce, şi ei se păcăleau, şi a doua, şi a treia oară, cu acelaşi zîmbet nătîng... Mergeau cu ei sîmbătă, la bal (prinseseră două sîmbete în seria lor), şi acolo preferau să danseze două cîte două, cum făceau majoritatea fetelor, pe cînd bănăţenii, lipiţi unul de altul ca o hidră cu mai multe capete, îşi beau borvizul şi mai scoteau cîte-o vorbă pe limba lor caraghioasă. Totuşi, chiar din prima seară de bal, cînd îşi purtase prima dată rochiţa cu cordon de paiete pe care, din păcate, şi-o atinsese niţel de godinul înroşit în timp ce se rotea, cu Ştef ania în braţe, prin sala sărăcăcioasă ― sala lor de mese ―, Maria începuse să tragă cu coada ochiului spre Costel. Poate pentru că puştiul îi plăcea cu adevărat, deşi era cu aproape patru am mai tînăr decît ea, poate şi fiindcă se afla în acea perioadă de eclipsă care în viaţa unei femei urmează pierderii unui iubit. În vis simţea adesea o singurătate pustiitoare, ca o otravă tristă şi dulce, iar ca să străbată după-amiezele uriaşe dintre masa de prînz şi cea de seară trebuia să recurgă la subterfugii pe care doar oamenii copleşiţi de urît şi nostalgie le cunosc. Întinsă pe patul cu tăblii de fier, cu ochii-nchişi, număra pînă la cinci mii în gînd, apoi deschidea ochii şi-ncerca să-şi dea seama cît de mult a-naintat seara de iarnă după lumina cenuşie, apoi roz-întunecată, apoi cafenie din fereastră, privea încă un timp cum ninge egal şi tăcut peste silueta de cărămidă fărîmicioasă a vechii fabrici de acid sulfuric, apoi închidea iar ochii şi număra pînă la cinci mu, încercînd să evite ceea ce, pînă la urmă, cînd seara cădea prematur şi camera se-ntu-neca, şi numai fulgii continuau să cadă, scînteind în lumina vreunui bec galben atîrnat de-un stîlp, nu mai putea evita: gîndul la Pavel, la Pablo al ei, studentul pe care-l cunoscuse cu doi ani în urmă la petrecerea de la uzinele I.O.R., unde o dusese Vasilica, deja prietenă cu Ştefan, cu care în cele din urmă se măritase şi-l făcuse pe Marian, nepoţelul drag al Mariei. Cu capul întors spre perete, lipit de pernă, cu corpul fierbinte sub pătura subţire, în carouri, de cămin muncitoresc, fata îşi aluneca uşor palma dreaptă . peste sîni, mîngîindu-şi sfîrcurile întărite, o cobora pe burtă şi pătrundea cu degetele sub dunga de elastic a chiloţilor, mfundîndu-le în părul des şi sîrmos de pe pubis. Îşi mîngîia transpirată, excitată şi tristă în acelaşi timp, o excitaţie disperată, perversă, bucuroasă de suferinţă şi pîngărire şi distrugere, micul cilindru rotunjit, urma linia umedă a buzelor, îşi prelungea vîrful arătătorului pînă la anus, adică repeta, scufundată în chinul dragostei şi-n nefericirea sexului, mişcările unei mîini dragi de bărbat delicat şi puternic, bărbatul sub care, pătrunsă şi îmbătată de dragoste, ţinîndu-l strîns după gît, mişcase prima dată ca o amantă, ca o femeie. Singurul ei iubit de pînă atunci, şi care dispăruse de peste cinci luni. Aşa era pe atunci: tinerii îşi dădeau întîlnire în oraş şi mergeau la un hotel sau la vreo femeie care ţinea camere special pentru amor. Acasă la unul sau la altul era cu neputinţă, căci mai toţi locuiau pe la gazde, cîte doi şi trei într-o odăiţă. Dacă ratai o întîlnire, puteai să nu-l mai revezi niciodată pe celălalt, aşa cum se-ntîmplase cu Maria şi Pablito, ţesătoarea şi studentul la filozofie, care nu reuşiseră să se găsească într-o seară de iunie, cînd, dintr-o neînţelegere stupidă (aşa crezuse fata), ea aşteptase într-un loc, timp de trei ore, plimbîndu-se tot mai înfricoşată pe sub castanii înfloriţi de la şosea, cu frunzele luminos-transparente în lumina becurilor, pe cînd el, probabil, stătea cu buchetul de flori ― nelipsit de la nici o întîlnire ― sub cine ştie ce ceas municipal. Mult mai tîrziu aflase Maria că Pablito îşi găsise, de fapt, "o partidă mai potrivită", şi că-i fusese tot timpul ruşine de fata de mahala cu care se vedea ca să se iubească prin locuri sordide şi să se plimbe apoi, nopţile, pe aleile pustii, ocolind cîte un beţiv prăbuşit şi dînd o ţigară cîte unui miliţian pe jumătate adormit.
Intrară în sala murdară ca un urinoar, plină de seminţe şi hîrtii de eugenii pe podelele date cu petrosin. Pe scaune, dintre care destule erau inutilizabile, stătea o mulţime de tineri, parcă toţi făcuţi de-o mamă şi de-un tată, cu feţe nerase, cu fruntea joasă, cu părul dat pe spate, lipit cu zahăr şi uns cu ulei de nucă, ţinînd pe după umeri fete năsoase, cu părul rar şi buclat cu fierul. Pe tot parcursul jurnalului şmecherii au vociferat, au guiţat, şi-au strigat peste rînduri prietenii, fără să dea cea mai mică atenţie figurilor de conducători înţelepţi ai Partidului şi Republicii Populare, aşa cum se desprindeau, îngălbenite, de pe pelicula proastă şi se aşterneau pe ecran. Lucrurile de neînţeles ce se petreceau între persoanele grave ce-şi tot strîngeau mîinile sau umblau de colo-colo prin holde şi prin oţelării erau comentate de o voce însufleţită, bărbătească, atît de dogită însă, de parcă şi-ar fi strigat cuvintele într-o pîlnie de tablă. Pe fondul, mereu acelaşi, al unui fel de muzică pe jumătate populară, pe jumătate simfonică, defilau treierătoare, urcau electricienii pe stîlpii de înaltă tensiune, ieşeau din şuturi minerii rînjind ca nişte negri, murdari peste tot de cărbune şi aplaudau nişte oameni în haine de oraş (dar printre ei şi cîţiva îmbrăcaţi ca la ţară) într-o sală ca de cinema. Maria, pe care Costel îndrăznise în fine s-o ia de mînă fără să se uite la ea, aştepta răbdătoare să se termine o dată prostia de jurnal ca să-nceapă filmul. Recunoştea cîteodată figura de unchiaş a lui Dej, parcă şi pe Ion Gheorghe Maurer, dar ceilalţi îi erau cu totul necunoscuţi. Un potop de nume şi feţe. Se amuză puţin cînd apărură chinezii. Construiau şi ei socialismul, cu ochii lor oblici şi rîsul lor larg, obligatoriu pe toate feţele. Ruşii în schimb erau mereu încruntaţi şi hotărîţi. Filmele sovietice începeau mereu cu o statuie: un bărbat şi o femeie de bronz, el cu un ciocan, ea cu o seceră în mînă. Unde se năpusteau aşa? Şi de ce ea trebuia să fie aşa de micuţă pe lîngă el? Că doar rusoaicele sînt voinice şi muncesc cot la cot cu bărbaţii. Rusoaica de bronz era delicată ca o balerină.
Pîlpîirea violentă a ecranului îi obosea ochii. Mirosea a blană udă de oaie, căci toţi îşi scoseseră şubele şi paltoanele şi le ţineau pe genunchi. Defilau acum pe ecran nişte armate. Se vedeau tancuri alergînd pe întinderi înzăpezite. Se filma dintr-un avion cum cad bombele prin trapa deschisă. Jos, într-un sepia-gălbui, înfloreau norişori ca nişte ciuperci. Costel, tot fără s-o privească, începuse să-i mîngîie uşor degetele. Îi simţea tăieturile înnegrite de pe palmele lui de lăcătuş trecînd peste încheieturile degetelor ei, făcînd un zgomot slab la atingerea unghiilor sau a inelului cu fluture, inelul Mioarei Mironescu. În semiîntuneric, efectul Kirilian îşi dezvăluia frumuseţea suprafirească: mîinile lor erau înconjurate de o dantelărie de steluţe albastre, de flăcărui, de ţesături pufoase ca fulgii de zăpadă, de fulgere şerpuitoare şi descărcări de raze verzui. Fluturele de pe inel se colorase delicat în nuanţe de oranj şi magenta. Mîinile lor ce se atingeau tandru erau singurele lucruri colorate din sala în care umbra se lupta cu lumina, murdare amîndouă şi triste.
Însăilare de ceaţă colorată şi de paiete, the French Quarter, în povestea lui Cedric, îşi foia în vînt palmierii şi agavele şi îşi sorea mulatrele pe balcoane de fier forjat, protejate de penajul de fildeş al evantaielor. În osul gălbui al lamelelor flexibile negrii din Africa săpaseră, cu generaţii în urmă, scene halucinante şi pitoreşti: cranii de crocodil, uscate, aşezate în stive, un bărbat sodomizînd un berbec, un idol cu labe de homar devorînd un soi de gîndac uriaş. Perla din urechea sclavului care aducea tăviţa cu ceşti de cafea celor două negrese în veşminte de mătase, o perlă cenuşie, mare cît o cireaşă, aduna în sfera ei cartierul de clădiri de lemn înţesate de steaguri multicolore, fluviul Mississippi ce făcea o curbă largă-mprejur ca să se piardă spre Caraibe în mlaştini strălucitoare, norii învolburaţi ai primăverii, feţele lunatice, pe gîturi nesfîrşite, ale Ceciliei şi Melaniei, ce discutau domol, la o prăjitură cu miere, despre viitorul Mardi Gras, ce avea să înceapă în cîteva zile... Franceza lor Cajun semăna mai curînd cu cîntecul de ţiteră al instrumentului plin de insecte şi balanţiere de ceas al lui Roussel decît cu limba în care, cam pe aceeaşi vreme, generalul de Gaulle le vorbea francezilor la radio, îmbărbătîndu-i, amintindu-le de dragostea de patrie şi de datoria de a-i urî pe boşii invadatori, sau cu limba în care, concomitent, aceiaşi parizieni, prinzînd astfel inimă, scriau un milion de denunţuri adresate autorităţilor colaboraţioniste.
Cecilia purta un turban albastru de Prusia. Buzele groase, ca-feniu-întunecate, erau tatuate cu grijă. Nasul de fiară contrasta ciudat cu ochii mari şi fantaşti, cu o sclipire aurie, dintre pleoapele terminate cu codiţe de rimei. Un strat gros de mascara îi îngreuna genele, atît de lungi că nu puteau fi naturale. Pe pleoape, praful de aur pulverizat la-ntîmplare de suflarea uşoară din palmă, a sclavului, se ordonase totuşi (căci nimic nu este hazard în lumea aceasta de paranoia şi vis) ca să configureze imaginea exactă a constelaţiilor, pe pleoapa dreaptă cele din emisfera boreală, banalizate de zodiac, iar pe cea stingă straniile arătări australe, între care Maşina Pneumatică şi Crucea Sudului ardeau cu flacără vie, întrecută doar de grăunţul stelei Canopus ce călăuzeşte navigatorii prin întor-tochierile Strîmtorii lui Magellan. Cînd rîdea, mica negresă, de cel mult treisprezece ani, îşi arăta printre dinţii perfecţi vîrful limbii, găurit din pruncie şi străbătut de un ineluş de sticlă albastră, care făcea, în timp ce fata-şi rostea silabele ciripite, acelaşi zgomot clinchetit al cubuleţelor de gheaţă-ntr-un pahar de Martini.
Melanie era bătrînă şi cu şoldul elefantin, dar claviculele şi gîtul i se iveau deasupra decolteului la fel de suple ca ale Ceciliei. Ascundea cu grijă ruşinea vieţii ei, ţeasta cheală ca-n palmă, sub o perucă din pene de struţ, sub care, la mijlocul frunţii, legat cu un lănţişor, spînzura Leon, cristalul cel viu de berihu, cu metabolism şi sexualitate, primit de ea din mîna preotului din French Quarter. Cum erau puţini oameni ai lui Dumnezeu în regiune, fratele Ar-mando era silit să fie şi vrăjitor Voo-Doo două zile pe săptămînă. Încă o zi slujea ca imam într-o mică dar activă comunitate musulmană, alta ca oficiant în templul ebraic, dar celelalte trei zile erau cu totul dedicate Mîntuitorului cel răstignit pe lemn. Cristalul Leon creştea, în fiecare an i se adăuga cîte o corniţă prismatică, ace fragile, mai lungi sau mai scurte, mai groase sau mai subţiri, mai colorate sau mai limpezi, după cum fusese anul respectiv pentru viaţa Melaniei. Cînd bătrîna şi-a pierdut al doilea bărbat, singurul din cei patru pe care-l iubise, cristalului îi dăduse un ciot negricios ca o măsea putredă, şi pe care stăpîna îl smulsese cu cleştele, înciudată, aşa cum îşi smulsese din suflet şi amintirea lui Deşire. Noaptea, după ce-i punea înainte o farfurioară cu grîu încolţit şi o banană prăjită, Melanie scufunda cristalul în paharul cu apă în care-şi ţinea şi proteza. În fantasmele ei, obiectul hidos în formă de U, dintr-o substanţă ceroasă şi roză ca voma, cu sîrmuliţe şi dinţi egali, inumani, era amanta secretă a lui Leon, cu care cristalul viril se deda la copulări monstruoase. Dimineţile, negresa bea apa din pahar, ca să se pătrundă astfel de sămînţa cristalului şi să trăiască tot atîta vreme cît aşteptase el în fundul pămîntului, între petalele damnate la beznă şi uitare ale florilor de mină.
Stăteau în şezlonguri de bambus, pe balconul de fier înflorit, privind distrate cum pe oglinda cerului New Orleansul se reflectă în chipul unui înger cu aripi stufoase, destrămate la fiecare adiere de vînt. Sclavul Cedric (oh, desigur era un joc, Cedric era doar vărul Ceciliei şi cînta din wash-board la "Monsu", dar îi plăcea, în astfel de după-amieze, să-mbrace livreaua şi să-şi servească umil verişoara şi strămătuşa, aducînd astfel, o dată cu mireasma cafelei, aroma unui alt veac) le lăsă o vreme să sporovăiască, privind cum, încinse de soare şi de cafea, cele două "stăpîne" asudau în boabe mari şi galbene. Le ştergea din cînd în cînd feţele lucioase cu o batistă, le scutura din p"oală grăunţele de prăjitură cu fistic, le arăta cîte un automobil galben ce trecea cu greu pe uliţa dreaptă şi-ngustă. Peste drum se afla un alt şir de case identice, cu un singur etaj şi cu aceleaşi balcoane de fier negru, răsucite în cele mai fantastice forme, în care alte negrese, dar şi prostituate cu părul roşu, turişti îmbrăcaţi pretenţios şi marinari cu tichiuţe ridicole ieşiseră să privească minunea-nserării. Le păsui şi să-ntoarcă largile ceşti miniate cu fundu-n sus pe farfurioarele subţiri ca foaia de hîrtie şi să-şi ghicească apoi, în literele şi semnele filigranate de zaţul rămas, trecutul, viitorul sau Dumnezeu ştie ce. Fiecare cu mica ei cupă-ntre degete, păreau două plante ce-şi poartă potirul unei flori de porţelan, răsucindu-l după soarele ce stătea să coboare. Apoi Cedric le făcu semnul de mult aşteptat, şi cele două negrese se sculară leneşe din şezlonguri. Proptită cu mîinile-n şoldurile enorme, Melanie îşi dezmorţi oasele lăsîndu-se mult pe spate. Fiecare vertebră, începînd cu osul sacru şi terminînd cu axisul pe care craniul ei cu prognatism exagerat se rotea lent, trozni separat şi distinct, ca vergelele unui clavicord de cristal. Intrară în hruba-ntunecată a odăii de zi, pe care o străbătură grăbite. Pe mileuri grele şi bogate, trîntite peste mobile cu intarsii ― cranii palide de aligator; pe pereţi ― măşti Voo-Doo, delicate ca de clown alb. Covoare groase cu desene de neînţeles. Deschiseră şi trîntiră-n urma lor uşi de placaj subţire, pătrunseră-n alte odăi, tot mai răcoroase, în care luceau stins carafe de sticlă şi tablouri aşezate oblic faţă de lumină, aşa că păreau albe ca laptele. Aceste case dreptunghiulare de lemn erau mult mai voluminoase decît ai fi crezut. Vreo doi-trei copilaşi (ai cui?) stăteau ghemuiţi prin unghere, cu ochii mari şi cafenii goi de orice expresie. O negresucă îşi împletea o panglică în părul creţ şi rebel.
Ieşiră. Umbreluţa de dantelă roşie a Ceciliei bătea acum aproape în vişiniu. Aşteptară să treacă pe caldarâmul trandafiriu un taxi. Negri zvelţi, îmbrăcaţi în zoot-suits de ultimă modă, aruncau cîte o ocheadă Ceciliei, care privea doar înainte, abia clipind din genele exagerat de lungi. "Cît timp mai avem?" întrebă bătrîna, care în toată acea după-amiază încercase să-şi stăpînească neliniştea, căci fata nu trebuia să aibă nici o bănuială. Cedric îşi scoase ceasul de buzunar, prins cu lănţişor de cheutoare, îi ridică pleoapa de aur, subţire ca o frunză şi văzu că acele arătau deja ora şapte fără cîteva minute. "Mai puţin de o oră, Madame." În vitrina de peste drum se zăreau instrumente medicale: seringi atît de mari încît trebuie să fi fost pentru veterinari, cleşti ciudaţi, vase în formă de boabă de fasole. Furtunuri respingătoare de cauciuc şi brîuri ale lui Iov. Un manechin de ipsos, gol ca o statuie străveche, dar fără urmă de sex, purta una din acele burtiere cu balene flexibile care deveniseră aproape obligatorii pentru femeile de peste patruzeci de ani, grase ca hipopotamii, ale Cartierului franţuzesc. Melanie îşi apăsă degetele pe braţul lui Cedric, arătîndu-i din ochi vitrina, şi tînărul negru încuviinţă. Bătrîna traversă, pe cînd cei doi rămaseră în înserarea labirintică, tot mai stacojie (dar cu un ciudat cer galben-murdar deasupra, mult mai luminos decît aerul dintre case, cer străbătut în sus şi-n jos de lilieci), şi cum stăteau unul lingă altul, ferchezuiţi şi-nfăşuraţi în mătase, deasupra cu luna de sînge închegat a umbreluţei, cu umbrele lor negre şi ascuţite prelin-gîndu-se pe zidul din spate, plin de cherubini şi ghirlande de stuc, Cecilia şi Cedric păreau decupaţi din cine ştie ce revistă veche, cretată, cu imagini de music-hall.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu