Epurarea (13)

Victor Suvorov

DESPRE DEKAVILKI ŞI POLEMOSTRATEGIE

L-am considerat întotdeauna pe Stalin un mare adversar.
G. Göring,, Protocolul interogatoriului din 18 iunie 1945

Cine a fost primul care l-a declarat pe Tuhacevski un mare strateg?
Hruşciov.
De ce?
Pentru că Hruşciov a distrus pămîntul. Pentru că a adus Uniunea Sovietică la sapă de lemn. Hruşciov făgăduia capita­liştilor că le va arăta el, dar în acelaşi timp era gata să le pupe mîinile numai ca aceştia să dea pîine Rusiei înfometate, în timp de pace, într-o mare ţară de ţărani, care veacuri întregi n-a exportat decît pîine, nimic altceva, Hruşciov a condus de aşa manieră că nu mai era pîine. Propaganda roşie declara că în timpul lui Hruşciov a început, chipurile, liberalizarea. Hruşciov a dăruit vile la cinci poeţi, iar aceştia ţipau din toţi bojocii: „Noi sîntem copiii Congresului al XX-lea! Vine dezgheţul! ". Nimeni nu a prezentat vreodată dovezi de dezgheţ şi liberalizare, însă în timpul lui Hruşciov s-au făcut alte lucruri, odioase : tancurile noastre au strivit oameni în Germania de Răsărit, în Polonia, în Ungaria, soldaţii-eliberatori au împuşcat demonstranţi la Novocerkassk. Pentru un viitor mai luminos. Dar bine hrăniţii „copii ai Congresului al XX-lea" urlau cît îi ţinea gura că au început să trăiască mai bine şi numai într-o veselie. Comunistul fanatic Hruşciov era gata ca pentru comunism să nimicească întreaga lume. El a dus planeta în pragul catastrofei nucleare. De dragul vieţii pe pămînt. Lumea a fost salvată de Oleg Vladimirovici Penkovski, un viteaz colonel GRU, care şi-a dat viaţa pentru a stăvili nebunia hruşciovistă.
Interesantă naţie mai sîntem: ridicăm la Moscova monu­ment după monument - nici nu mai ştim pe cine să-l mai înălţăm -, dar pe un om care a salvat planeta de un Cernobîl mondial îl socotim trădător. A dat pămîntul şi un asemenea „ticălos" : nu a permis scumpului nostru Nikita Sergheevici să declanşeze al treilea război mondial. Da, lumea după al treilea război mondial ar fi fost cea mai frumoasă dintre toate! Fără capitalişti.
Straşnic ! Însă atunci cine ne-ar fi dat de mîncare ? Putem spune despre Stalin cîte-n lună şi-n stele, însă totuşi lui Stalin nu i-a trecut prin cap să aducă lumea pe marginea prăpastiei. Acest lucru l-a făcut scumpul nostru iubitor de pace şi liberal Nikita Sergheevici. Nu s-a întîlnit în istorie ceva mai groaznic decît Hruşciov şi ghiftuiţii lui „copii ai Congresului al XX-lea", ceva mai obtuz şi mai sălbatic şi mai animalic. Poate doar Lenin şi Marx sau Hitler şi Pol Pot.
În 1961, Hruşciov a declarat triumfal că „generaţia actu­ală de oameni sovietici va trăi în comunism, că fiecare va avea de toate, după necesităţi". Aşa să fie ? Fiecare va avea apartament atît de mare cît îi place şi unde-i doreşte sufletul. Şi toate vor fi cu faţa la soare. Şi mobilă cîtă vrea. Iar dacă vor, la toţi poate fi din mesteacăn de Carelia. Şi fiecare va avea cîte cărţi doreşte. Fiecare va avea vilă cu piscină. Fiecare va avea o maşină după nevoile largului suflet rus. Şi fiecare va avea icre de nisetru după pofta inimii. Şi coniac -se va putea scălda în el. Şi se va putea odihni în Crimeea. Şi va avea servicii medicale la fel ca şi Hruşciov.
Numai un idiot poate promite asemenea lucruri. Pro­blema este că dorinţele şi necesităţile noastre se sprijină întotdeauna pe posibilităţile pe care le avem. Întotdeauna. Satisface toate trebinţele şi vor apărea altele noi. Poţi satisface toate nevoile porcului, şi acesta va grohăi satisfăcut în coteţul său. Dar este impo­sibil să satisfaci toate trebuinţele unui om adevărat. De aceea am şi devenit oameni : pentru că întotdeauna ceva nu ne-a ajuns. Şi vom rămîne oameni atîta timp cît vom dori ceva, vom năzui spre ceva, vom visa la ceva. Să creezi o societate în care fiecare să aibă după necesităţi... Acesta e visul lui Ţugulea cel prost, care stă tolănit după sobă. Aşa ceva numai lui Marx, Lenin, Troţki şi Hruşciov le‑a venit în cap.
Hruşciov făgăduia maluri de mămăligă şi rîuri de lapte, iar ţara stătea la rînd după chibrituri şi sare. Din ordinul lui Hruşciov, doi nemţi isteţi au făcut filmul Miracolul rusesc - despre cît de rău era înainte şi cît de bine este acum, sub Hruşciov. Iar în ţară nu era pîine. Nu ne mai deranja că lipsea carnea şi untul, dar dispăruse şi pîinea - şi nu primă­vara sau toamna, ci imediat după recoltă. De aceea panica a luat amploare. S-a ajuns la păruieli din cauza unui coltuc de pîine. Iar la Moscova, la Horoşevka, cineva a renunţat la raţie : a atîrnat de un felinar o pîine neagră cu cartofi şi a scris Miracolul rusesc. . .
Şi pe măsură ce rafturile magazinelor erau mai goale, trompeţii hruşciovişti răsunau tot mai tare, demascîndu-l pe Stalin. Pe măsură ce puneau mai mult cartof şi mazăre în pîine, se întindeau cozile la magazine, Hruşciov căuta să îndepărteze mînia poporului de la sine. Oriunde. Şi povestea cît de rău trăiesc negrii în America. Nu era de ajuns. Povestea cît de rău trăiesc negrii în Africa. Iar nu era de ajuns. Şi atunci Hruşciov s-a decis să inventeze un mare erou mucenic, în locul conducătorului răsturnat trebuia pus cineva. Trebuia un nou cult. Nimeni nu se potrivea cu rolul noului idol. Dar parcă are mare importanţă din cine faci idol? Poţi să faci idol din cine vrei. Hruşciov n-a stat prea mult pe gînduri (niciodată nu gîndea prea mult), a arătat la întîmplare, cu degetul său de conducător, primul portret care i-a apărut în cale: să fie cultul lui Tuhacevski. Şi lucrurile s-au pus în mişcare. Au început să apară plăci comemorative pe ziduri. Legenda a fost bine potrivită. Stalin l-a ucis pe Tuhacevski, cel mai mare strateg al tuturor timpurilor şi popoarelor, a decapitat armata. De aceea războiul nu a mers cum trebuie, de aceea a pierit în război atîta lume şi s-au pierdut atîtea bogăţii, de aceea au fost distrugerile, de aceea nu ne putem reveni cu nici un chip, de aceea nu e carne, unt şi pîine... Isteria tuhacevskiană a năpădit atunci ţara şi lumea. S-au scris rafturi întregi de cărţi despre marele geniu, articole în toate ziarele, au răsărit ca din pămînt veterani tuhacevskieni, s-au încropit amintiri. S-a dat ordin să se ridice un monu­ment închinat lui Tuhacevski. Dar unde? Clar:  în Piaţa Roşie. Unde altundeva? Dar Organizaţia Naţiunilor Unite s-a arătat indignată: Piaţa Roşie intră în rîndul monumen­telor de arhitectură de importanţă mondială - nu se poate să i se schimbe înfăţişarea. Atunci unde să fie aşezat monu­mentul ? Bineînţeles că în apropiere. La Muzeul de istorie, în Piaţa manejului, ca să alerge în galop.
Hruşciov a fost dat jos la timp. Fanteziile hruşcioviste au fost scoase din buget. Altminteri, genialul strateg şi-ar fi jucat calul în Piaţa manejului.
N-a fost să fie monument, dar legenda a rămas: lipsa pîinii e din cauza războiului, iar nenorocirile războiului sînt din cauza absenţei celui mai mare geniu strategic, tovarăşul Tuhacevski. Şi totul se îmbină în această legendă, fiecare lucru reiese din celălalt, însă dacă scoţi prima carte din acest castel din cărţi, totul se năruie.
Şi e lesne să scoţi această carte: Tuhacevski nu a fost strateg.
Aşadar, primul care l-a declarat geniu pe Tuhacevski a fost Hruşciov. Numai acest lucru ar fi destul ca să ne îndoim de corectitudinea aprecierii.
Hruşciov putea să spună cîte-n Lună şi-n stele. Nu răspundea de spusele sale. Nici de de acţiunile sale. Nu avea decât să se manifeste ca un huligan la tribuna Adunării generale a ONU , putea să debiteze asemenea vorbe încît să se crucească întreaga lume. Ieşirile sale sînt pomenite şi acum.
Trebuie să arătăm multă prudenţă atunci cînd Hruşciov vorbeşte de strategie.
Cele mai dezastruoase catastrofe din întreaga istorie militară mondială sînt două : încercuirea trupelor sovietice la Kiev, în septembrie 1941, şi încercuirea trupelor sovietice la Harkov, în mai 1942. Vinovaţii direcţi ai primei catastrofe sînt Eremenko şi Hruşciov. Vinovaţii celei de-a doua catas­trofe sînt Timoşenko, Hruşciov, Bagramian. Dintre cei cinci vinovaţi principali, patru s-au făcut vinovaţi cîte o dată, Hruşciov - de două ori. Nimeni în lume nu a admis atîtea greşeli strategice. Nimeni în lume nu a pierdut în zadar atîtea tancuri, tunuri, avioane, muniţie, nu a dus la moarte într-aiurea atîţia soldaţi şi ofiţeri cum a făcut Hruşciov.
Atunci să nu-l credem pe Hruşciov dacă ne arată cu degetul : uite, acesta a fost mare strateg !
E prea îndoielnică fişa de serviciu a strategului Hruşciov, ca să mai credem în recomandările sale.
În 1964, în numărul din februarie al Revistei de istorie militară a fost publicat un articol al mareşalului Uniunii Sovietice S.S. Biriuzov despre Tuhacevski. Biriuzov vestea lumii că încă din 1927, şeful Statului-Major al RKKA (din 1935, Marele Stat-Major) Mihail Tuhacevski a trimis o scrisoare lui Stalin, în care a expus programul unei profunde şi totale reorganizări a Armatei Roşii. Tuhacevski insista să se dezvolte aviaţia, artileria, trupele de desant aerian şi de tancuri, să fie reechipată tehnic armata. Mareşalul Biriuzov sublinia:  „Luînd în considerare dezvoltarea impetuoasă a tehnicii militare şi influenţa ei asupra unui viitor război, M.N.  Tuhacevski a arătat mare grijă pentru dezvoltarea unor noi genuri de trupe, în primul rînd a celor de aviaţie, de motomecanizate şi de desant... Cu toate acestea, propu­nerile lui M.N. Tuhacevski nu numai că nu au fost apreciate şi susţinute pe cît meritau de către Voroşilov şi Stalin, dar au fost şi întîmpinate cu ostilitate, în concluziile lui Stalin, la care a aderat în totalitate Voroşilov, se afirma că acceptarea acestui program ar fi dus la lichidarea construcţiei socialiste şi înlocuirea acesteia cu un sistem sui-generis de «militarism roşu»... După aceasta, Tuhacevski s-a adresat de nenumărate ori lui Stalin cu cererea de a examina din nou propunerile sale privind reconstrucţia RKKA... Iată în ce circumstanţe grele şi complicate a trebuit să lucreze M.N. Tuhacevski...". Tuhacevski insista, Stalin dădea din mînă alungind parcă o muscă supărătoare. Tuhacevski se încăpăţîna. Şi atunci Stalin l-a scos din postul de şef al Statului-Major al RKKA şi l-a numit pe un post inferior: comandant al trupelor Regi­unii militare Leningrad. Astfel, propunerile lui Tuhacevski nu au fost acceptate. Nu au fost apreciate. Nu au fost înţelese. S-a interzis reorganizarea armatei. A fost stîrpită în stadiul de proiect, în 1937, marele strateg Tuhacevski a fost arestat. Pe lîngă alte acuzaţii, în timpul simulacrului de proces, lui Tuhacevski i s-au amintit şi încercările de a reforma Armata Roşie - propunerile lui Tuhacevski au fost apreciate ca fiind dăunătoare, fiind folosite împotriva lui ca dovezi ale unei activităţi subversive.
Aceasta este istoria pe care a povestit-o în timpul lui Hruşciov mareşalul Uniunii Sovietice S.S. Biriuzov.
Şi apoi să te ţii. Scîrţîiau stilourile, băteau maşinile de scris ca mitralierele. Iar de la înălţimea tribunelor se bom­barda la conferinţe ştiinţifice: Stalin n-a înţeles nimic din strategie ! Stalin a fost inamicul progresului tehnic ! Stalin s-a înconjurat de nişte cavalerişti obtuzi, rămaşi în stadiul luptei cu sabia. Stalin s-a orientat spre prostănaci, care trăiau în trecut, cu victoriile din războiul civil. Cavaleriştii nu pricepeau nimic din strategia modernă, se pronunţau împotriva tancurilor şi avioanelor, în afară de cai, şei şi hamuri nu recunoşteau nimic. Voroşilov, Budionnîi, Şciadenko îl invidiau pe Tuhacevski - invidiau educaţia lui aleasă, cunoştinţele profunde, cutezanţa planurilor sale. Cavaleriştii lipsiţi de talent obstaculau pe orice căi înfăptuirea reformei militare şi făceau tot posibilul ca aceasta să nu aibă loc.
Tot ceea ce mareşalul Biriuzov a scris despre Tuhacevski în 1964 a fost repetat de mii de ori de „frăţia" ştiinţifică mondială. Ceea ce a scris Biriuzov a fost repetat cuvînt cu cuvînt de colonelul A. Horev la un sfert de secol după aceea, în Krasnaia zveida (4 iunie 1988): „Narkom Voroşilov nu-şi iubea deloc locţiitorul, pentru că-i invidia cultura vastă. Ca şi Stalin, Voroşilov se arăta sceptic şi chiar ostil la orice propuneri de reorganizare a armatei, în con­cluzia lui Stalin la unul din rapoartele lui Tuhacevski se afirma că adoptarea programului său ar fi dus, cică, la lichidarea construcţiei socialiste şi la înlocuirea sa cu un sistem de «militarism roşu»".
Aici e timpul să ne odihnim puţin. Să ne tragem suflarea. Sîntem în pragul unei mari descoperiri!
Tuhacevski este într-adevăr unic. Mareşalii noştri au primit reproşuri şi au fost învinuiţi de cîte şi mai cîte: de lipsa talentului, alcoolism, prostie, neglijenţă, descompunere morală, cupiditate, hoţie, venalitate... Mareşalii au fost acuzaţi de bonapartism, trădare de patrie, spionaj în favoarea Germaniei, Japoniei, Marii Britanii, Poloniei, Franţei, au fost acuzaţi de transmiterea secretelor tuturor serviciilor de spionaj din lume, de pregătirea unor comploturi împotriva tovarăşului Stalin şi a tovarăşului Hruşciov, de simpatie faţă de Troţki, de devieri de dreapta şi devieri de stînga... Mare­şalul Uniunii Sovietice Lavrentie Pavlovici Beria a fost acuzat la proces, în afară de altele, de viol asupra unor minori... Dar iată o acuzaţie cu adevărat unică pentru mareşalul nostru: „militarism roşu" !
La altele ca la altele, dar nu am cruţat bani pentru armament, nici timp n-am cruţat, nici vieţi omeneşti. De dragul armamentului am ruinat ţara şi am mînat-o în „lumea a treia". De dragul armamentului am murdărit pentru tot­deauna apele Siberiei cu deşeuri radioactive. De dragul armamentului am poluat mările, lacurile, pădurile şi stepele. De dragul armamentului am înnegrit de fum oraşele noastre din cauza unor cantităţi inimaginabile de deşeuri chimice. De dragul armamentului am adus ţara în pagul degenerării -la noi, speranţa de viaţă este la nivelul celei din Volta Superioară şi Sudan. De dragul armamentului am ucis mili­oane de oameni. De dragul armamentului am despărţit rîuri cu ajutorul unor baraje monstruoase: avem nevoie de aluminiu. De dragul armamentului poporul nostru a fost înfometat, se îmbrăca în trenţe şi locuia în vizuini de pămînt. De dragul armamentului am jefuit bisericile. De dragul armamentului am vîndut tezaurele muzeelor noastre. De dragul armamentului am risipit rezerva de aur. De dragul armamentului am silit marii inventatori şi ingineri să cugete numai la război. Şi iată că, după cum se vede, s-au găsit oameni care au protestat împotriva acestei nebunii, împotriva „militarismului roşu".
Să primeşti în ţara noastră reproşul de „militarism roşu" ? ! Uite că a fost un asemenea caz. Hotărît, Tuhacevski a fost un mare om. Pentru ca în ţara NOASTRĂ să primeşti un asemenea reproş, trebuie să fi săvîrşit ceva de seamă.
Şi cine îi reproşează lui Tuhacevski „militarismul roşu" ? Tovarăşul Stalin. Să fi fost tovarăşul Stalin pacifist? Să fi dorit pace şi prietenie între popoare ? Vai, ce interesant! Tovarăşi generali şi mareşali, tovarăşi istorici şi ideologi de la Kremlin, ceva se ascunde sub toate acestea. De ce nimeni dintre dumneavoastră nu ne-a atras atenţia asupra unor amă­nunte atît de interesante ?
Şi îmi vine să strig din ultimul rînd, ca la şedinţele de partid la analiza chestiunilor personale privind descompu­nerea morală, adică plăcerile cu sexul frumos : „Amănunte, daţi amănunte ! ". Dar nu ni se comunică amănunte. Se pare că Tuhacevski propune reorganizarea armatei, iar Stalin şi Voroşilov se opun. Atunci publicaţi documente, povestiţi ce a propus concret Tuhacevski şi cu ce nu a fost de acord, la concret, Stalin. Dar nu... Secret de stat. Dacă Tuhacevski a propus ceva rezonabil, comunicaţi-ne şi nouă: nu în expunere la a doua mînă, nu în fraze generale. Daţi amănunte! Dar nu ni s-au dat informaţii despre propunerile lui Tuhacevski. Secret! Din 1927 au trecut atîţia ani... Plus că dacă propu­nerile nu au fost acceptate, de ce să fie păstrate secrete ?
Prima eroare a omenirii: fiecăruia i se pare că el vorbeşte pe înţeles. Cu toate acestea, majoritatea covîrşitoare a conflictelor dintre oameni apare tocmai pe terenul neînţele­gerii elementare. Avem în vedere una şi sîntem înţeleşi altfel. Randamentul scăzut din şcoli nu se explică prin capacitatea mentală scăzută a şcolarilor, ci în primul rînd prin neştiinţa pedagogilor de a expune conţinutul materialului de studiat în mod simplu, lesne, clar, folositor şi interesant.
Stalin era unul dintre foarte puţinii oameni care îşi putea exprima gîndul extrem de clar şi extrem de precis. Toţi remarcă această însuşire a lui Stalin.
Harry Hopkins, reprezentantul personal al preşedintelui) Statelor Unite, l-a întîlnit pe Stalin în cele mai grele zile ale războiului, în iunie 1941. El mărturiseşte: „Stalin nu se repeta niciodată. Vorbea precis şi direct... Parcă vorbeai cu o maşină perfect pusă la punct... Întrebările sale erau ' limpezi, precise şi directe. Răspunsurile - repezi, fără echi-vocuri. Erau rostite de aşa manieră că păreau chibzuite cu mulţi ani înainte".    
Robert Conquest observa că forţa lui Stalin consta în absoluta claritate a demonstraţiilor.                                  
Winston Churchill: „Stalin avea un puternic simţ al umorului şi sarcasmului, precum şi capacitatea de a-şi exprima exact gîndurile. Stalin îşi scria singur articolele şi cuvîntările, iar în acestea vibra o forţă urieşească". 
Mareşalul Uniunii Sovietice G.K. Jukov : „Am apreciata întotdeauna - nu puteai să nu apreciezi - concizia prin care el ştia să-şi explice ideile şi să dea sarcini fără să spună nici o vorbă în plus. La rîndul său, aprecia această concizie la ceilalţi şi cerea rapoarte scurte şi cuprinzătoare. Nu suporta vorbele de prisos şi îi obliga pe ceilalţi, în astfel de situaţii, să treacă la fondul problemei" (VIJ, 1987, nr. 9, p. 55).
Mulţi au scris despre Stalin, e greu să-i enumeri pe toţi: mareşalii A.M. Vasilevski, I.S. Konev, K.K. Rokossovski, M.V.   Zaharov,  A.I.   Eremenko,   E.I.   Saviţki,   generalii S.M. Ştemenko, A.S. lakovlev. Toate descrierile lui Stalin coincid:   reţinere,   memorie   fenomenală,   capacitate  de analiză şi sinteză - pe care n-o întrecea nici unul dintre contemporanii săi -, putere de voinţă nelimitată şi, în principal, ştiinţa de a-şi exprima ideile pe scurt, limpede şi pe înţelesul tuturor.   
Stalin cerea cu stăruinţă această claritate şi de la subordo­naţii săi. El considera că dacă un om nu este capabil să vorbească simplu şi pe înţeles, înseamnă că e haos în capul său. Războiul necesită o deosebită precizie în gîndire şi în cuvinte. Să ne închipuim numai: comandantul are în vedere un lucru, iar subordonaţii nu-l înţeleg cum trebuie... Pot fi aduse multe exemple în acest sens.
Stalin s-a pregătit de război. De aceea a ales comandanţi care raţionau clar şi vorbeau şi scriau la fel de clar. În 1937, este momentul cînd Stalin şi-a format echipa pentru război. Pe cei proşti trebuia să-i dea deoparte, pe cei deştepţi - să-i ridice. Stalin s-a achitat de această sarcină. A ales oamenii care trebuie. De pildă, pe mareşalul Uniunii Sovietice R.I. Malinovski. Acesta considera că ordinul trebuie scris în propoziţii scurte, pe înţeles şi simplu, pentru ca acela care îl citeşte să-l înţeleagă în orice situaţie, chiar şi atunci cînd nu vrea să-l înţeleagă.
Însă iată că mareşalul Uniunii Sovietice M.N. Tuhacevski nu se apropia nicidecum de acest standard. Nivelul intelec­tual al lui Stalin, care vorbea şi gîndea clar şi precis, depăşea într-atît nivelul lui Tuhacevski, încît conlucrarea lor era imposibilă. Este un caz clasic de incompatibilitate mentală şi psihologică.
Lui Tuhacevski îi plăcea să arate că e tobă de carte, îi plăceau cuvintele absconse: polemostrategie! După Tuhacevski, strategia e ceva, iar polemostrategia - altceva. Sună frumos şi misterios. Nimeni nu înţelegea termenul născocit de Tuhacevski şi de aceea unii îl considerau geniu ; să-ţi vină în minte un asemenea cuvînt! Nu are nici un înţeles, dar tare năzdrăvan mai este!
Iată un alt termen: dekavilki. Cu pasiunea-i specifică, Tuhacevski demonstra că în războaiele secolului XX, dekavilkii vor avea o importanţă uriaşă. Cine va îndrăzni să conteste un geniu? Eu personal nu. Sînt de acord. O dată ce Tuhacevski a spus că dekavilkii trebuie dezvoltaţi, înseamnă că aşa trebuie să fie.
Fac doar o mică întrerupere: nu ştiu ce sînt dekavilkii. Fără să mă uit în Enciclopedia militară sovietică, sînt gata să afirm că lucrarea nu conţine un astfel de termen. Nu scotocesc prin dicţionare din principiu: consider că un comandant militar trebuie să vorbească în aşa fel încît să-l poată înţelege fiecare. Chiar şi un prost, în plus, am impresia că nu găseşti în toate dicţionarele termeni ca dekavilki, pentru care luptă Tuhacevski.
Sau altul:  „sporeşte facultativul feroviar". E bine sau rău? Dacă facultativul sporeşte, trebuie oare să mă bucur ? Sau să mă întristez ?
S-a făcut mult zgomot în jurul cărţii lui Tuhacevski, Noile probleme ale războiului. Fragmente consistente au apărut în culegerea Tactica şi strategia în studiile militare sovietice publicată de Revista de istorie militară (1962, nr. 2). Aici se întîlnesc termeni ca: „perdeaua defensivă extracompactă". Ce înseamnă asta? Perdeaua se compac­tează sau nu ?
Tot aici: „armonica eşalonării forţelor". Recunosc pe dată: nu pot înţelege. Oameni buni, lămuriţi-mă şi pe mine ce-i cu armonica asta?
Dar Tuhacevski, fără să aibă milă de capetele noastre proaste, ne pironeşte un termen de nimeni înţeles: „lupta aviamecmoto în spatele frontului inamicului".
Va fi existînd o seminţie de oameni învăţaţi cărora să le placă aceşti termeni incomprehensibili. Dar eu nu vreau să o fac pe-a învăţatul. Recunosc că nu înţeleg acest termen. Nu-mi pot imagina ce este lupta aviamecmoto. Ba încă şi în spatele frontului inamicului.
Sînt doar cîteva exemple din două tomuri de opere ale renumitului gînditor militar. Dar se găsesc acolo cu ghiotura. Caracterul ştiinţific e bine reliefat.
Iar frazele lui Tuhacevski au sens triplu: poţi înţelege într-un fel, poţi în alt fel şi poţi să nu înţelegi deloc. Iată un singur exemplu din multe mii. În anii '20 a luat naştere o gîlceavă în eşaloanele superioare ale Armatei Roşii. Unii demonstrau că legile strategiei sînt veşnice pentru toate armatele şi statele. Sub influenţa circumstanţelor şi timpului, abia dacă mai sînt interpretate puţin. Alţii demonstrau la fel de furibund că războiul civil a dat la iveală un tip absolut nou şi superior de strategie, care nu a existat nicăieri nicio­dată. Gîlceavă a reprezentat o încăierare obişnuită pentru fotoliile de conducere şi era camuflată sub frumosul termen de controversă. Discuţia despre legile permanente ale stra­tegiei, ca multe alte discuţii asemănătoare, n-a avut nici o importanţă practică. Dacă va învinge prima opinie, în război, în acţiunile fiecărui comandant concret nu se va schimba nimic. Dacă va învinge a doua părere, la fel nu se va schimba nimic în activitatea comandanţilor. Nu era vorba de cum să acţionezi în luptă. Era vorba de altceva: voi sînteţi proşti, iar noi sîntem deştepţi; noi trebuie să fim ridicaţi în funcţii, iar voi trebuie să vă cărăbăniţi la birourile inferioare. Şi adversarii demonstrau tocmai invers: ba voi sînteţi proşti, voi trebuie să vă cărăbăniţi. Au polemizat, au polemizat, au agitat lăncile pînă ce le-au frînt. Cei deştepţi nu s-au băgat în asemenea discuţii - ce rost au ele ? Dar Tuhacevski s-a băgat. Este interesant ce considera el: sînt permanente legile strategiei sau războiul civil a germinat o strategie nouă, unică, incomparabilă? Iată opinia lui Tuhacevski:   „Fără să negăm laturile permanente ale strategiei, dimpotrivă, analizînd esenţa războiului civil, noi, conducîndu-ne după aceste adevăruri eterne, voim să indicăm acele noi date strategice ale războiului civil pe care nu le-am luat în calcul mai înainte" (Tuhacevski M.N.,   Opere alese, Moscova, Voenizdat, 1964, voi. I, p. 32).
Înţelege cum vrei. Tuhacevski ar fi putut să nu se arunce în acest schimb de focuri. Dar dacă s-a aruncat, atunci să explice simplu şi clar : acest punct de vedere nu este al meu, este greşit, iar acesta este corect. Şi să mai explice de ce consideră acest lucru. Dar Tuhacevski poate trata orice frază cum îi place.
Măreţia lui Tuhacevski tocmai în asta constă. Fiecare poate găsi în lucrările lui tot ce caută şi poate trata ideile aşa cum o cere situaţia de azi. Iar mîine poţi demonstra că Tuhacevski nu a avut în vedere acest lucru, ci cu totul altul...
În teorie lucrurile mergeau cum mergeau. Dar imediat ce Tuhacevski a încercat în război să se lămurească prin acelaşi limbaj cu subordonaţii, divizii, corpuri de armată şi armate, ba şi un întreg front au ajuns în situaţii fără ieşire.
În afară de întrebuinţarea unor termeni şi fraze lungi, intenţionat de neînţeles, care puteau fi interpretate cum voia fiecare, Tuhacevski avea încă un punct slab: nu înţelegea valoarea cifrelor.
Întotdeauna a vrut să şocheze imaginaţia cititorilor şi ascultătorilor cu cifre nemaipomenite, în timpul lui Hruşciov, în perioada înfloririi cultului lui Tuhacevski, au fost editate două volume din lucrările sale principale. Se înţelege că acestea au fost aşezate în rafturile din birourile şefimii, dar mă îndoiesc că cineva le-a citit vreodată.
Dacă acestea sînt lucrurile cele mai bune pe care le-a scris Tuhacevski, în. acest caz cum vor fi arătat cele mai proaste ? Şi nu ne vom afunda în teorii şi termeni ştiinţifici care mai de care mai deştepţi. Să ne îndreptăm atenţia asupra cifrelor: „Armate de multe milioane de oameni au chemat în scenă fronturi pe o distanţă de sute de mii de kilometri". Astfel descrie Tuhacevski primul război mondial. Fronturi pe o distanţă de sute de mii de kilometri ? Nu cumva este o aiureală ? Franţa, Marea Britanic, vasalele lor din colonii, iar apoi şi SUA au luptat împotriva Germaniei. Frontul de Vest era de la litoralul Mării Nordului pînă la graniţa Elveţiei, în linie dreaptă nu atinge nicidecum cinci sute de kilometri. Fireşte, frontul nu e configurat în linie dreaptă. Dar şi cu toate cotiturile şi ocolişurile nu poţi aduna o mie de kilometri. Iar toate aceste milioane de francezi, britanici, australieni, neo-zeelandezi, canadieni, iar apoi şi de americani, erau aşezate pe aceşti kilometri. Dar dacă frontul ar fi fost de o lungime de sute de mii de kilometri? Cîte milioane de soldaţi ar fi fost necesare ?
Frontul de Răsărit era de la Marea Baltică pînă la Marea Neagră - mai puţin de două mii de kilometri. Bine, admitem că frontul nu e în linie dreaptă. Să fie trei mii de kilometri. Unde sînt atunci fronturile pe o distanţă de SUTE de mii de kilometri ? Dacă emisfera de nord ar fi luptat împotriva celei de sud şi dacă tranşeele ar fi fost săpate şi pe fundul mărilor şi oceanelor, nici atunci nu s-ar fi obţinut mai mult de patruzeci de mii de kilometri. Cunoştea oare Tuhacevski care e lungi­mea ecuatorului ? Unde oare să îngrămădeşti pe această mică planetă fronturi cu lungimea de sute de mii de kilometri ?
Să abordăm problema din alt unghi, în armata rusă erau mobilizaţi peste zece milioane de soldaţi. Şi toţi aceştia stăteau în tranşeele de la Marea Baltică pînă la Carpaţi. Pe două mii de kilometri. Dar dacă frontul ar fi fost pe o lungime de sute de mii de kilometri, cîte milioane trebuiau mobilizate ?
Douăzeci de kilometri reprezintă frontul de apărare al unei divizii. La o mie de kilometri trebuie să ai 50 de divizii, în primul eşalon. Şi în al doilea. Şi în rezervă. Iar la o sută de mii de kilometri trebuie să ai 5.000 de divizii, în primul eşalon, însă şi inamicul trebuie să aibă pe acelaşi front 5.000 de divizii numai în primul eşalon. Dar dacă frontul nu e de o sută de mii de kilometri, ci de cîteva sute de mii... Atunci unde a văzut tovarăşul Tuhacevski astfel de armate ?
De decenii întregi aceste lucruri se publică nu numai în „operele alese" ale lui Tuhacevski, ci şi în antologii menite să demonstreze măreţele realizări ale gîndirii noastre strate­gice. Un exemplu : Probleme de strategie şi de artă militară în cercetările militare sovietice (1917-1940) (Moscova, Voenizdat, 1965). La pagina 117 există un fragment din articolul lui Tuhacevski despre fronturi cu o lungime de sute de mii de kilometri.
De decenii întregi se ţin conferinţe ştiinţifice, iar de la înaltele tribune şefi sus-puşi vorbesc despre marele gînditor militar Tuhacevski... Iar sala pe jumătate adormită bate din palme. Şi eu mi-am ros turul pantalonilor la astfel de conferinţe, şi eu am ascultat referate „ştiinţifice", şi eu am bătut din palme. Băteam şi mă gîndeam: tovarăşe referent, tovarăşe mareşal al Uniunii Sovietice, dumneavoastră chiar aţi citit creaţiile geniale ale lui Tuhacevski ?
Despre ce spuneam? Despre faptul că în 1927, Tuhacevski a scris o scrisoare lui Stalin şi a propus o reformă militară, în articolul său elogiator privitor la acestea, mareşalul Uniunii Sovietice S.S. Biriuzov observă ca din întîmplare: „Modul de abordare a acestor probleme de către Tuhacevski a fost corect şi original, în ceea ce priveşte indicatorii concreţi, ei vor fi supuşi unor precizări ulterioare" (VIJ, 1964, nr. 2, p. 41).
Poftim! Totul este admirabil la genialul Tuhacevski, el pune problemele corect şi original... Numai în privinţa cifrelor, ca întotdeauna, e puţin... Într-un cuvînt, cifrele propuse lui Stalin sufereau la capitolul precizie. Să ne imagi­năm o scenă: un elev deştept foc rezolvă bine şi corect o problemă, îl lăudăm pentru asta. îl mîngîiem pe cap. Numai că rezultatul nu se potriveşte, răspunsul e deficitar în privinţa preciziei... Sau, să zicem, bufetiera Niurocika şi-a făcut bilanţul înainte de revizie şi totul a ieşit minunat... Numai că în gestiune cifrele nu coincid... Nu ajung zerourile din coloană. Un fleac, nu-i aşa?
Dar iată-l pe tovarăşul Tuhacevski. În loc să-şi îndepli­nească obligaţiile directe de serviciu, el a făcut o pasiune din a elabora un anume proiect. Un geniu, ce mai! Totul e corect, original şi extrem de necesar. Numai cu cifrele nu iese cum trebuie. Merită oare să dăm atenţie unui asemenea fleac? Cred că da.
Marele Stat-Major este creierul armatei. Nu poate exista într-un stat un om mai exact ca şeful Marelui Stat-Major. Iar această exactitate se manifestă, mai presus de orice, în lucrul cu cifrele. Şeful Marelui Stat-Major are în subordine mii de ofiţeri de cea mai înaltă calificare. Şeful Marelui Stat-Major există pentru ca totul să fie cumpănit, calculat şi răscalculat, iar apoi, după ce se cîntăreşte totul, să se adreseze şefului statului. Dar Tuhacevski vine cu o propunere de reorganizare a Armatei Roşii, cifrele lăsînd însă de dorit.
A înţeles oare Tuhacevski că cifrele suferă în privinţa preciziei ?
Dacă a înţeles, dacă a cerut reorganizarea cunoscînd dinainte că planul nu e bine chibzuit, că cifrele nu se bazează pe nimic, atunci acţiunea lui poate fi calificată ca irespon­sabilă, dacă nu dăunătoare. Iresponsabilul şef al Marelui Stat-Major, care propune un plan nefundamentat şi nechib­zuit suficient, trebuie scos din post. Nu are ce căuta acolo.
Dar poate nu ştie că cifrele sînt imprecise? Dacă este aşa, înseamnă că a fost un prost. Toţi ştiu că cifrele trebuie bine precizate, numai şeful Marelui Stat-Major nu ştia. Şi în acest caz trebuie scos din funcţie. Căci cel mai periculos om într-un Mare Stat-Major este omul prost. Un prostălău şef de Mare Stat-Major e ca un operator dezordonat la reactorul de la Cernobîl.
Şi despre ce cifre este vorba? Concret. Ce anume i-a propus Tuhacevski lui Stalin! De zeci de ani savanţii îl elogiază pe inovatorul Tuhacevski, care a propus ceva foarte interesant, dar din cine ştie ce cauză, nimeni nu spune ce. Poate că propunerile lui Tuhacevski au fost teribil de intere­sante, dar nici unul dintre adepţii lui nu zice în ce constau ele.
Imediat o să aflăm ce anume i-a propus Tuhacevski lui Stalin. Deocamdată să ne gîndim: putea oare să propună ceva inteligent, cu cap un om care nu ştia să-şi exprime clar ideile şi nu înţelegea valoarea cifrelor?
Tuhacevski are cete de apărători. Dar nu e deloc greu să-l trînteşti jos din şa pe oricare dintre ei. Trebuie pur şi simplu să-i pui o întrebare: ce lucrări ale lui Tuhacevski aţi citit ?
îl loveşti astfel drept în plex. Acţionează negreşit. Ca un baros în maxilar. Pun de mulţi ani această întrebare susţină­torilor lui Tuhacevski. În urma unei asemenea lovituri îşi pierd darul vorbirii. Regula nu are excepţii: dacă cineva îl ridică în slăvi pe Tuhacevski, înseamnă că nu ştie nimic despre Tuhacevski, înseamnă că nu l-a citit pe Tuhacevski. Cine a citit măcar zece pagini din opera lui Tuhacevski, nu-l poate elogia.

Şi încă un procedeu: dacă întîlnesc vreun apărător cu gura mare al lui Tuhacevski, îl apuc uşor de un nasture de la haină şi îl întreb duios: „Dar ce sînt aceia dekavilki ?".

va urma