Darling Lilly (14)

Michael Connelly

În timp ce Pierce mergea pe alee către maşină, observă că în apartamentul lui Lilly Quinlan continuau cercetările poliţiei. Aleea era blocată de câteva maşini şi fusese instalat un reflector mobil.
Îl observă pe Renner stând în picioare în faţa intrării şi discutând cu partenerul său, un detectiv al cărui nume Pierce nu şi-l amintea. Probabil că Renner trecuse pe lângă el spre scena crimei şi nu-l observase, sau îl ignorase în mod intenţionat. Pierce optase pentru a doua variantă. Un poliţist ar fi observat, chiar şi în toiul nopţii, un om care alerga.

Pierce se opri lângă maşină ca să-şi tragă sufletul, şi-l privi preţ de câteva minute pe Renner. Apoi acesta şi partenerul său intrară în clădire. Pierce descuie BMW-ul folosind telecomanda.
Se strecură în interior şi închise uşa încet încercă să introducă cheia în contact fără să-şi dea seama că lumina din plafon era stinsă. Când conştientiză acest lucru îşi zise că probabil se arsese becul deoarece plafoniera era setată să se aprindă când se deschidea uşa maşinii. Întinse mâna şi apăsă butonul, dar nu se întâmplă nimic. Îl apăsă din nou și lumina se aprinse. Rămase câteva clipe privind plafonul şi căutând o explicaţie. Ştia că lumina avea un ciclu cu trei reglaje, controlat de butonul de la bord. Prima poziţie aprindea lumina când uşa era deschisă. O dată uşa închisă, lumina se stingea cam la cincisprezece secunde sau la aprinderea motorului. A doua poziţie ţinea lumina aprinsă tot timpul, chiar şi cu uşa închisă. A treia poziţie stingea lumina complet.

Pierce ţinea întotdeauna lumina în prima poziţie, astfel încât interiorul să fie luminat când deschidea uşa. De data asta plafoniera nu se aprinsese. Comutatorul trebuie să fi fost în a treia poziţie a ciclului. Apăsase butonul o dată în poziţia întâi şi lumina nu se aprinsese deoarece uşa fusese deja închisă. Apăsase a doua oară butonul şi lumina se aprinsese în poziţia a doua.

Deschizând şi închizând uşa în mod repetat, trecu prin acest ciclu până când îşi confirmă teoria. Concluzia se impunea de la sine – în maşină fusese cineva şi schimbase reglajul luminii.

Cuprins de panică în urma acestei descoperiri, întinse mâna printre cele două scaune din faţă şi pipăi podeaua maşinii. Mâna lui întâlni rucsacul. Îl trase şi-i verifică rapid conţinutul. Carneţelele erau acolo. Nu părea să lipsească nimic. Deschise torpedoul; nici acolo nu părea să fi umblat cineva. Şi totuşi, era sigur că fusese cineva în maşina lui. Faptul că rucsacul din piele nu fusese luat îl duse la concluzia că maşina fusese doar percheziţionată, nu jefuită. Un hoţ nu s-ar fi deranjat s-o încuie.

Pierce privi uşa luminată a casei. Renner, poliţia. Ei îi percheziţionaseră maşina. Era sigur de asta. Comiseseră, totuşi, o greşeală, care-i dăduse lui certitudinea că îi cercetaseră maşina. Existau două posibilităţi. În conformitate cu prima, cel care cercetase deschisese uşa cu un dispozitiv introdus pe canalul ferestrei şi apoi apăsase de două ori butonul pentru plafonieră, astfel încât aceasta să se stingă pentru a nu fi văzut în maşină. A doua posibilitate era ca respectivul să fi intrat în maşină şi să fi închis uşa, caz în care plafoniera s-ar fi stins după o vreme singură. Pentru a vedea, intrusul apăsase de două ori butonul. Când îşi terminase percheziţia, apăsase din nou butonul pentru a stinge plafoniera, lăsând-o în poziţia în care o găsise Pierce.

Probabil că a doua posibilitate era cea valabilă. Îşi aminti că Renner nu se oferise să-l aducă cu maşina. Acum ştia de ce. Dorise să ajungă înaintea lui la locul crimei şi să percheziţioneze maşina. Dacă s-ar fi aflat şi el acolo, Renner n-o putea face fără acordul lui. Pierce nu era supărat. Ştia că în maşină nu se afla nimic care să-l poată incrimina. Se gândi la Renner şi la dezamăgirea pe care acesta trebuie să o fi simţit când descoperise că maşina era „curată”.
— Să te ia dracu’, nenorocitule, spuse Pierce cu voce tare.
În timp ce se pregătea să pornească motorul văzu doi bărbaţi care transportau cu grijă salteaua spre o dubiţă pe care scria DIVIZIA DE CERCETĂRI ŞTIINŢIFICE A POLIŢIEI DIN LOS ANGELES. Salteaua fusese învelită cu un plastic gros, prin care se vedea clar pata întinsă şi întunecată din centru. Vederea saltelei îi provocă lui Pierce o stare de deprimare, de parcă cei doi duceau un panou de publicitate care anunţa că el ajunsese prea târziu spre a mai face ceva pentru Lilly Quinlan.

Pentru că salteaua nu încăpea în dubiţă, o urcară pe portbagajul fixat deasupra maşinii şi o asigurară cu o frânghie. Pierce îşi zise că învelişul de plastic era menit să protejeze integritatea eventualelor probe care ar mai fi existat.

Când întoarse capul îl văzu pe Renner care stătea în pragul uşii şi-l privea. Pierce îi susţinu privirea o vreme, după care porni motorul. Din cauza maşinilor oficiale care blocau aleea, fu nevoit să meargă în marşarier până ieşi în stradă. Apoi întoarse maşina şi porni spre casă. Ajuns în apartamentul său, ridică receptorul şi imediat auzi tonul întrerupt care îl avertiza că avea mesaje, înainte de a le verifica, apăsă butonul pentru repetarea ultimului apel – ultima convorbire fusese cu Robin. Apelul fu preluat de mesageria vocală fără să sune, ceea ce indica faptul că Robin închisese telefonul sau se afla la o întâlnire.
— Ascultă, Robin, sunt eu, Henry Pierce. Ştiu că eşti supărată pe mine, dar, te rog, ascultă ce am să-ţi spun. După ce ai plecat, am găsit uşa apartamentului lui Lilly deschisă. Proprietarul era acolo şi golea locuinţa. Am găsit salteaua patului pătată de sânge şi am sunat la poliţie. Nu prea te-am…
Se auzi semnalul sonor şi fu întrerupt. Apăsă din nou butonul pentru repetarea ultimului apel, întrebându-se de ce îşi setase o fereastră aşa de mică de mesaje pe serviciul telefonic. Telefonul suna ocupat.
— La naiba!
Repetă operaţiunea, dar rezultatul fu acelaşi. Frustrat, străbătu dormitorul şi ieşi pe balcon. Briza mării era puternică şi rece Luminile roţii din parcul de distracţie erau încă aprinse. Apăsă din nou butonul pentru repetarea ultimului apel. De data asta sună. După primul apel îi răspunse Robin, cu o voce somnoroasă.
— Robin?
— Mda, Henry?
— Da, nu închide. Ţi-am lăsat un mesaj. Eu…
— Ştiu. Tocmai îl ascultam. Tu l-ai primit pe al meu?
— Ce? Un mesaj? Nu. Abia am ajuns acasă. Am fost la poliţie toată noaptea. Ascultă, ştiu că eşti supărată pe mine, dar, aşa cum încercam să îţi spun în mesaj, o să te sune poliţiştii. Nu te-am implicat. Nu le-am spus că tu m-ai dus acolo, sau ceva în legătură cu asta. Dar când m-au întrebat de unde ştiam că Lilly e din Tampa şi că mama ei stă acolo, le-am zis că am aflat de la tine. Era singura scăpare. Pentru mine, recunosc, dar m-am gândit că nu va fi o problemă pentru tine. Paginile voastre sunt legate. Oricum ar fi ajuns să vorbească şi cu tine.
— E în regulă.
Pierce tăcu o clipă, surprins de reacţia ei.
— Le-am spus că te-am convins de faptul că voiam să o găsesc pe Lilly pentru a mă asigura că totul e în regulă şi de aceea mi-ai dat informaţii despre ea.
— Ştii, chiar m-ai convins. De-asta te-am sunat şi ţi-am lăsat un mesaj. Voiam să-ţi spun că-mi pare rău de ceea ce am zis pe alee. A fost foarte naşpa.
— Nu-ţi face griji în privinţa asta.
— Mersi.
Urmă o pauză.
— Ascultă, spuse Pierce apoi. Salteaua… Era mult sânge. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu Lilly, dar dacă încerca să se retragă din afacere pentru a se duce la studii… Ştiu că ţi-e frică de Billy Wentz, dar ar trebui să-ţi fie mai mult decât frică, Robin. Orice ai face, ai grijă.
Cum Robin nu spuse nimic, Pierce continuă:
— Trebuie să scapi de el şi să ieşi din afacere. Când vei face asta nu spune nimănui nimic; dispari pur şi simplu. Ei nu trebuie să ştie ce ai de gând. Cred că aici a greşit Lilly. A vorbit cu el, sau cu altcineva care i-a transmis.
— Crezi că el a făcut asta? Ea îi aducea bani. De ce ar fi…
— Nu ştiu. Nu ştiu ce să cred. Poate că a fost cel care se afla la ea înainte de a sosi tu acolo. Orice este posibil. Am văzut acolo niște bice, măşti şi alte chestii de genul ăsta. Dumnezeu ştie ce i s-a întâmplat. Poate că Wentz a vrut să transmită un avertisment, ca să se ştie că nimeni nu se poate retrage. Oricum, lucrezi într-o lume periculoasă, Robin. Ar trebui să pleci de acolo şi să fii al naibii de atentă când o faci.
Tăcerea lui Robin îi spunea că ea ştia cum stau lucrurile. Apoi i se păru că o aude plângând, dar nu era sigur.
— Totul e bine?
— Da, spuse ea. Doar că nu e chiar atât de uşor să te laşi, să ieşi şi să te întorci la viaţa normală. Altceva nu ştiu să fac. Şi apoi, câştig o grămadă de bani. Mai mult decât aş câştiga oriunde altundeva. Ce să fac, să muncesc la McDonald’s? Probabil că nici nu aş reuşi să mă angajez acolo. Ce să scriu în cererea de angajare, că am fost târfă în ultimii doi ani?

Pierce intră în casă. Avea două scaune noi, dar se aşeză pe locul lui obişnuit de pe vechea canapea.
— Robin? Nici măcar nu-ţi ştiu numele de familie.
— LaPorte. De altfel Robin nu e numele meu.
— Dar care e?
— Lucy.
— Ei bine, îmi place mai mult ăsta. Lucy LaPorte. Da, sună bine.
— Trebuie să le dau totul acestor bărbaţi. Am decis să-mi păstrez numele.
Părea că-şi revenise.
— Ei bine… Lucy, păstrează numărul meu. Când vei fi gata să te desparţi de viaţa pe care o duci, sună-mă şi voi face tot ce îmi stă în putinţă să te ajut. Bani, slujbă, un apartament, sună-mă şi le vei avea.
— Ai face-o din cauza surorii tale, aşa-i?
Pierce medită o clipă înainte de a răspunde.
— Nu ştiu. Probabil.
— Nu-mi pasă. Mulţumesc, Henry.
— Bine, Lucy. Cred că acum o să mă culc. A fost o zi lungă şi sunt obosit. Îmi pare rău că te-am trezit.
— Nu-ţi face griji din pricina asta. Şi nici cu poliţiştii. Mă descurc eu cu ei.
— Mersi. Noapte bună.
Termină convorbirea şi îşi verifică mesageria vocală. Avea cinci mesaje. Mai bine zis, Lilly avea trei mesaje şi el două. Primul lui mesaj era de la Charlie.
„Voiam doar să văd cum a mers azi treaba în laborator şi să te întreb dacă ai apucat să te uiţi pe aplicaţiile pentru brevete. Dacă există vreo problemă, trebuie să aflăm până luni la prima oră ca să avem timp să o rezolvăm.”

Şterse mesajul. Intenţiona să treacă în revistă aplicaţiile pentru brevete dimineaţa şi să-l sune apoi pe Charlie.

Următorul mesaj era de la Lucy LaPorte.
„Bună, sunt Robin. Uite ce e, voiam doar să-ţi spun că-mi pare rău de lucrurile pe care ţi le-am zis la sfârşit. Adevărul e că în ultima vreme sunt supărată pe toată nenorocita asta de viaţă. Mi-am dat seama că-ţi pasă de Lilly şi că vrei să te asiguri că totul e în regulă. Poate m-am purtat aşa din cauză că-mi doresc să existe cineva în lume căruia să-i pese în felul ăsta de mine. Sună-mă cândva, dacă vrei. Putem să ieşim împreună. Data viitoare nu o să te pun să cumperi un suc. La revedere.”
Fără să ştie de ce, salvă mesajul şi închise telefonul. Poate va dori să-l asculte din nou. Rămase o vreme cu receptorul în mână, gândindu-se la Lucy. Făptura ei emana o blândeţe ascunsă, în ciuda a ceea ce făcea pentru a-şi croi un drum în lume. Se gândi la ceea ce spusese: Trebuie să le dau totul acestor bărbaţi. Am decis să-mi păstrez numele.

Brusc, şi-l aminti pe detectivul care venise să vorbească cu tatăl lui vitreg şi cu mama lui. Acesta le spusese că Isabelle folosise un alt nume pe stradă. Era cunoscută sub numele Angel.
Pierce ştia că detectivul Renner îl citise. Cele petrecute cu atâta timp în urmă rămăseseră aproape de suprafaţă şi ieşiseră la iveală când intervenise dispariţia lui Lilly Quinlan. Dorinţa lui de a o găsi pe Lilly, şi a o salva, era o datorie faţă de sora pe care o pierduse.
Pierce îşi zise că lumea în care trăia era uimitoare şi în acelaşi timp oribilă. Ceea ce îşi făceau oamenii unii altora, dar mai ales ce îşi făceau cu mâna lor îl oripila. Probabil că acesta era motivul pentru care se închidea în laborator atâtea ore pe zi. Încerca astfel să se izoleze, să nu audă şi să nu se gândească la lucruri rele. În laborator, totul era clar şi simplu. Se testau teorii ştiinţifice, care se dovedeau fie corecte, fie false. Fără zone de incertitudine. Fără umbre.

Simţi brusc o dorinţă copleşitoare de a vorbi cu Nicole, de a-i spune că în ultimele zile învăţase ceva ce nu ştiuse, ceva greu de exprimat în cuvinte, dar de care devenise conştient. Voia să-i spună că nu va mai vâna moneda de zece cenţi, că, în ceea ce îl privea, nu avea decât să îl vâneze ea pe el.

Ridică receptorul şi formă numărul ei. Amalfi Drive. Nicole răspunse după trei apeluri. Avea o vocea vioaie, dar îşi dădu seama că o trezise din somn.
— Nicole, sunt eu.
— Henry… Ce…
— Ştiu că e târziu, dar vreau să…
— Nu… am vorbit despre asta. Mi-ai spus că o să încetezi.
— Ştiu. Dar vreau să vorbesc cu tine.
— Ai băut?
— Nu. Vreau doar să-ţi spun ceva.
— E târziu.
— Te deranjez doar de data asta. Vreau să-ţi spun ceva. Lasă-mă să vin până acolo şi…
— Nu, Henry, nu. Dormeam buştean. Dacă vrei să vorbim, sună-mă mâine. Acum, pa.
Pierce se simţi umilit. Tocmai făcuse un lucru pe care era sigur că nu l-ar fi făcut niciodată înainte de noaptea asta.

Gemu, se ridică şi se duse la fereastră. Afară, dincolo de chei, către nord, desluşea colierul de lumini ce marca Autostrada de pe Coasta Pacificului. Munţii ce se profilau ca nişte forme întunecate abia se zăreau sub cerul întunecat al nopţii. Auzea oceanul mai bine decât îl vedea. Orizontul se pierdea undeva acolo, în întuneric.
Se simţea deprimat şi obosit. Gândurile îi alunecară de la Nicole înapoi la Lucy şi la ceea ce părea a fi soarta lui Lilly. Îşi promise să nu uite ceea ce îi spusese lui Lucy. Când se va hotărî să plece, avea să o ajute, dacă nu din alt motiv atunci măcar pentru el însuşi. Cine ştie, ar putea reprezenta cel mai bun lucru pe care îl făcuse vreodată în viaţă.

Luminile roţii din parcul de distracţii se stinseră. Pierce interpretă acest lucru ca pe un semnal, şi intră în încăpere, se aşeză pe canapea, ridică receptorul şi formă numărul căsuţei sale vocale. Mai ascultă o dată mesajul de la Lucy, apoi se duse să se culce. Cum nu avea încă cearşafuri, pături şi perne, trase sacul de dormit pe salteaua cea nouă şi se băgă în el. Apoi îşi dădu seama că nu mâncase nimic toată ziua. Adormi în timp ce compunea în minte o listă cu lucrurile pe care le avea de făcut a doua zi dimineaţa.

Curând, începu să viseze. Se afla pe un hol întunecos cu uşi deschise pe ambele părţi. În timp ce înainta de-a lungul lui privea prin fiecare uşă. Camerele erau asemănătoare celor de hotel: aveau un pat, un birou şi un televizor. Toate erau ocupate de oameni pe care nu-i cunoştea şi care nu observau că el se uita înăuntru. Erau cupluri care se certau, făceau dragoste şi plângeau. Apoi într-una din ele îi văzu pe propriii lui părinţi. Mama şi tatăl lui, nu tatăl lui vitreg, deşi păreau la vârsta la care divorţaseră deja. Se îmbrăcau pentru a pleca la o petrecere.

Pierce înaintă pe coridor şi într-o altă încăpere îl văzu pe detectivul Renner. Era singur şi se plimba pe lângă pat. Cearşafurile şi cuverturile erau date la o parte şi pe saltea. Se vedea o pată mare de sânge.

Pierce îşi continuă drumul şi în altă cameră o văzu pe Lilly Quinlan întinsă pe un pat, inertă ca un manechin. Era goală şi părea că se uită la televizor. Din unghiul în care se afla Pierce nu putea vedea ecranul televizorului, dar lumina albastră a acestuia făcea ca faţa lui Lilly să pară lividă. Pierce păşi în cameră şi Lilly îl privi zâmbind. El se întoarse să închidă uşa, dar descoperi că aceasta nu exista. Când se întoarse către ea pentru a-i cere o explicaţie, Lilly nu mai era.



va urma