miercuri, 6 mai 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (12)


STEPHEN BAXTER




Interiorul


— Bun-venit în Interior! Anunţă Nebogipfel, caraghios cu umbrela lui de soare.
Pilastrul nostru de sticlă cu diametrul de un sfert de milă parcurse ultimii câţiva iarzi absolut silenţios. Aveam senzaţia că mă ridicam precum un asistent de iluzionist pe o scenă. Mi-am scos ochelarii şi mi-am apărat ochii de soare cu mâna

Platforma încetini până când se opri, muchea sa îmbinându-se perfect cu pajiştea de iarbă scurtă şi ţepoasă dimprejur, ca şi cum acolo tocmai ar fi fost turnată o fundaţie de beton. Umbra mea era un petic întunecat şi bine definit, exact sub mine. Aici era amiază. Fireşte, pretutindeni în Interior era amiază, toată ziua şi în fiecare zi! Soarele orbitor îmi cădea pe creştet şi pe grumaz – am bănuit că în curând aveam să mă aleg cu ceva arsuri – însă sentimentul plăcut provocat de această lumină solară captivă merita preţul. În acel moment, m-am întors, studiind peisajul. Iarba – o câmpie întreagă, fără denivelări – creştea pretutindeni, până la orizont, numai că aici, în această lume aplatizată, nu exista orizont. Mi-am ridicat privirile, aşteptându-mă să observ curbura ascendentă a lumii: căci, la urma urmei, nu mă mai aflam lipit de suprafaţa exterioară a unei bile de piatră ca Pământul, ci stăteam în interiorul unei imense carapace goale pe dinăuntru. Nu exista un asemenea efect optic, vedeam doar alte întinderi de iarbă şi poate câteva pâlcuri de arbori sau tufişuri, la mare depărtare. Bolta cerească era o întindere albăstrie de nori înalţi şi pufoşi, care se contopea cu pământul într-o linie dreaptă de ceaţă şi praf.
— Mă simt ca şi cum aş sta pe tăblia unei mese nesfârşite, i-am zis lui Nebogipfel. Am avut impresia că va fi un peisaj cuprins într-un imens bol. Paradoxul este că nu-mi pot da seama dacă mă aflu în interiorul unei enorme Sfere sau pe exteriorul unei planete gigantice!
— Există totuşi modalităţi de a-ţi da seama, replică Nebogipfel de sub umbrela sa de soare. Uită-te în sus.
Mi-am lăsat capul pe spate. La început nu am izbutit să văd decât văzduhul şi Soarele – ar fi putut să fie un cer din orice zonă a Pământului. Apoi, încetul cu încetul, am început să desluşesc ceva dincolo de nori. Era acea neomogenitate pestriţă din aspectul cerului pe care o observasem în vreme ce urcasem. Petele se asemuiau cu nişte tuşe îndepărtate de acuarelă, în albastru, gri şi verde. Însă bine detaliate, astfel încât cea mai amplă dintre ele era neînsemnată în comparaţie cu cel mai minuscul crâmpei de nor. Aduceau mai degrabă cu o hartă – ori cu câteva hărţi, îngrămădite laolaltă şi văzute de la mare distanţă. Şi aceasta a fost analogia care m-a condus la adevăr.
— Este partea opusă a Sferei, dincolo de Soare... Îmi închipui că acele culori pe care le observ sunt oceane, continente, lanţuri muntoase şi prerii – poate chiar oraşe!

Era o privelişte remarcabilă – ca şi cum învelişurile stâncoase a mii de Pământuri jupuite ar fi fost atârnate ca tot atâtea blănuri de iepure. Curbura nu se percepea deloc, atât de grandioase erau dimensiunile Sferei. Mai degrabă, era ca şi cum aş fi fost prins între această prerie netedă de iarbă şi capacul acelui cer pestriţ, cu Soarele suspendat la mijloc, precum un felinar, şi cu adâncimile spaţiului la numai o milă ori două sub picioarele mele!
— Nu uita că, atunci când priveşti spre partea opusă a Interiorului, te uiţi pe diametrul orbitei lui Venus, mă atenţiona Nebogipfel. De la o asemenea distanţă. Pământul însuşi ar fi redus la un simplu punct luminos. Multe dintre elementele topografice de aici au fost realizate la o scară mult mai mare decât Pământul însuşi.
— Pesemne că există oceane care ar putea să înghită Pământul, am gândit eu. Bănuiesc că forţele geologice dintr-o structură ca aceasta sunt...
— Aici nu există nici pic de geologie, mi-o tăie Nebogipfel. Interiorul şi peisajele sale sunt artificiale. Tot ce vezi cu ochii a fost, în linii generale, proiectat, absolut intenţionat, să fie aşa cum este acum – şi să rămână astfel. Părea neobişnuit de îngândurat. Diferă multe în această Istorie faţă de cealaltă pe care ai descris-o. Însă unele lucruri sunt constante: aceasta este lumea zilei perpetue – spre deosebire de propria mea lume, tărâmul nopţii, într-adevăr, ne-am despărţit în specii antagonice, ale întunericului şi ale Luminii, exact ca în cealaltă Istorie.

Nebogipfel mă călăuzi acum până la marginea discului nostru de sticlă. El rămase pe platformă, cu umbrela ţinută deasupra capului; eu însă am păşit îndrăzneţ pe iarba din preajmă. Pământul era tare sub tălpile mele, dar eram încântat să simt o altă suprafaţă dedesubt, după zilele în şir petrecute pe acea Podea elastică şi monotonă. Deşi scurtă, iarba era viguroasă şi aspră, din acel soi întâlnit adesea în apropierea ţărmurilor marine; când m-am aplecat şi mi-am băgat degetele în pământ, am descoperit că solul era foarte nisipos şi arid. Am scos la lumină un mic cărăbuş, acolo, în şirul de gropi micuţe pe care le-am săpat cu degetele. El se îngropa mai adânc în nisip, până ce nu se mai văzu.
Un vânticel şuiera prin iarbă, nu se auzea nici un tril de pasăre, am observat eu, şi nu am remarcat nici o chemare de animal.
— Solul nu este prea mănos! I-am strigat lui Nebogipfel.
— Nu, rosti el. Însă – un cuvânt lichid pe care nu l-am putut recunoaşte – îşi revine.
— Ce-ai spus?
— Mă refeream la ansamblul de plante, insecte şi animale care se dezvoltă împreună, în interdependentă. Au trecut numai patruzeci de mii de ani de la război.
— Ce război?
Acum, Nebogipfel ridică din umeri – omoplaţii îi zvâcniră, făcând ca părul de pe corp să-i freamete – un gest care nu putea fi copiat decât de la mine!
— Cine mai ştie? Motivele au fost date uitării, iar combatanţii – naţiunile şi copiii lor – au pierit cu toţii.
— Mi-ai zis că aici nu există nici un război, l-am acuzat eu.
— Nu printre Morloci, spuse el. Însă în Interior... Acesta a fost foarte distructiv. Au căzut nişte bombe gigantice. Pământul de aici a fost distrus – toate vietăţile nimicite.
— Însă în mod cert plantele, animalele mai mici...
— Totul. Nu pricepi? Totul a murit, cu excepţia ierbii şi a insectelor, pe o întindere de un milion de mile pătrate. Şi abia acum regiunea a încetat să fie periculoasă.
— Nebogipfel, ce soi de fiinţe trăiesc aici? Seamănă cu mine? El făcu o pauză.
— Unele imită aspectul tău arhaic. Însă există forme chiar şi mai vechi; am ştiinţă de o colonie de neanderthalieni reconstruiţi, care au reinventat riturile acelei seminţii dispărute... Şi există unii care s-au dezvoltat mult dincolo de tine: care diferă de tine la fel de mult ca şi mine, însă în alte feluri. Sfera este enormă. Dacă asta doreşti, am să te duc la o colonie alcătuită din făpturi relativ asemănătoare cu tine...
— Oh – nu sunt sigur că asta vreau! Am exclamat eu. Cred că sunt copleşit de acest loc, de această lume de lumi, Nebogipfel. Vreau să văd ce pot distinge din ea, înainte să aleg unde îmi voi petrece viaţa. Poţi să înţelegi asta?
El nu refuză propunerea; părea nerăbdător să scape de lumina solară.
— Foarte bine. Când vei dori să mă vezi din nou, întoarce-te la platformă şi rosteşte numele meu.
Şi astfel mi-am început sejurul solitar în Interiorul Sferei.


În acea lume a amiezei eterne nu exista un ciclu al zilelor şi nopţilor pentru a putea măsura curgerea vremii. În orice caz, aveam ceasul meu de buzunar: ora pe care o indica era, bineînţeles, lipsită de semnificaţie, din pricina transferurilor mele prin timp şi spaţiu, însă îmi servea să delimitez perioadele de douăzeci şi patru de ore.
Nebogipfel invocă un adăpost din platformă – o colibă simplă, pătrată, cu o singură fereastră mică şi o uşă dintre cele care se dilatau, aşa cum le-am descris mai sus. Îmi lăsă o tavă cu mâncare şi apă şi îmi arătă cum să obţin alte provizii: trebuia să împing tava înapoi în suprafaţa platformei – aceasta era o senzaţie bizară – iar după câteva secunde, o nouă tavă se ridica la suprafaţă, complet încărcată Acest proces nefiresc îmi trezea un sentiment de dezgust, însă nu aveam altă sursă de hrană, aşa că mi-am stăpânit îndoielile. Nebogipfel îmi demonstra, de asemenea, cum să împing obiectele în platformă pentru a le face curate, iar el îşi şterse chiar şi degetele. Eu am folosit această posibilitate pentru a-mi curăţa hainele şi ghetele – deşi pantalonii mi-au fost înapoiaţi fără o nici o cută – însă n-am izbutit să mă conving să-mi introduc vreo parte a corpului. Gândul de a-mi băga o mână ori un picior – sau, mai rău, faţa – în acea suprafaţă simplă era mai mult decât puteam îndura, aşa că am continuat să mă spăl cu apă
Fiindcă veni vorba, încă eram lipsit de ustensile pentru ras; barba îmi crescuse lungă şi bogată – însă constituia un ghem deprimant de compact, cenuşiu ca fierul.
Nebogipfel îmi arătă cum puteam să diversific funcţiunile ochelarilor mei. Atingând suprafaţa într-un anume fel, era posibil să-i determin să mărească imaginea obiectelor îndepărtate, făcându-le să arate atât de apropiate şi de limpezi ca şi cum ar fi fost lângă mine. Mi-am pus numaidecât ochelarii şi i-am focalizat pe o pată din zare despre care crezusem că era un pâlc de copaci, dar se dovedi că nu era altceva decât un pinten de stâncă, care părea puternic erodat sau topit.
În primele zile m-am mulţumit pur şi simplu să fiu acolo, pe acea pajişte decolorată. M-am apucat să fac lungi plimbări; îmi scoteam ghetele, bucurându-mă de senzaţia ce mi-o produceau nisipul şi iarba care îmi mângâiau degetele, iar adesea rămâneam numai cu rufăria de corp, în lumina dogoritoare a Soarelui. Curând am ajuns să am tenul de culoarea boabelor de cafea – deşi proeminenţele frunţii mele pleşuve mai degrabă se arseseră – de parcă m-aş fi găsit la cură de odihnă în Bognor21!

Seara mă retrăgeam în coliba mea. Era destul de tihnit înăuntru, cu uşa închisă, iar eu dormeam bine, cu haina pe post de pernă şi cu moliciunea caldă a platformei sub mine.

Cea mai mare parte a timpului mi-am petrecut-o studiind Interiorul cu ochelarii mei care măreau. Stăteam pe marginea platformei sau mă tolăneam pe un petic mătăsos de iarbă, cu capul rezemat de haină, şi mă uitam în jur la văzduhul complex.

Regiunea Interiorului din partea opusă poziţiei mele, dincolo de Soare, trebuie că se afla pe ecuatorul Sferei; aşa că mi-am închipuit că această zonă se asemăna cel mai mult cu Pământul – unde gravitaţia era puternică, iar presiunea aerului mare. Fâşia centrală era comparativ îngustă – nu mai mult de câteva zeci de milioane de mile lăţime. (Spun „nu mai mult” cu destulă uşurinţă, însă fireşte că ştiam că tot Pământul s-ar fi pierdut, ca o simplă firimitură, pe acest fundal titanic!) Dincolo de banda mediană, suprafaţa părea a fi de un cenuşiu monoton, greu de distins prin filtrul albastru al văzduhului, şi am putut să remarc doar puţine detajii. Într-una dintre acele regiuni de mare latitudine se găsea o pată alb-argintie, cu nişte forme de mări de culoare gri-deschis închise în ea, ce mi-a amintit întrucâtva de Lună; iar în altă parte se zărea un crâmpei de portocaliu-aprins – aproape perfect eliptic – a cărui natură nu am putut să o descifrez absolut deloc. Mi-am adus aminte de acei Morloci transformaţi pe care îi întâlnisem, ce veniseră din zonele cu gravitaţie scăzută ale cochiliei exterioare, de la depărtare de Ecuator, şi m-am întrebat dacă existau oameni deformaţi care trăiau în acele hărţi-lumi cu gravitaţie redusă de la latitudinile mai mari ale Interiorului.

Când am privit în ansamblu acea centură mediană interioară, asemănătoare Pământului, o mare parte din aceasta părea a fi nepopulată; reuşeam să observ imense oceane şi deserturi ce ar fi putut să înghită lumi întregi, strălucind în necontenita lumină a Soarelui. Acele pustiuri de uscat ori de apă separau insulele-lumi: regiuni bogate în detalii, ceva mai mari decât ar fi fost Pământul, dacă ar fi fost jupuit şi desfăşurat pe acea suprafaţă.

Într-un loc am văzut o lume a ierbii şi a pădurii, cu oraşe alcătuite din clădiri scânteietoare ce se înălţau deasupra arborilor, într-altul am desluşit o lume ce părea a fi din gheaţă, ai cărei locuitori supravieţuiau, pesemne, precum strămoşii mei din erele glaciare ale Europei; poate că lumea era atât de rece deoarece o montaseră pe vreo platformă imensă. – M-am gândit eu, ridicată la limita atmosferei. În unele dintre lumi puteam să descopăr semne de industrializare: un complex covor de oraşe, fumul neguros al fabricilor, golfurile tăiate de poduri, siajele navelor pe mările împrejmuite de uscat – şi, uneori, câte o dâră de vapori în înalturile văzduhului, despre care îmi închipuiam că provenea de la vreo navă zburătoare.

Acestea erau destul de obişnuite, cu toate că unele dintre lumi treceau dincolo de capacitatea mea de înţelegere.
Am zărit oraşe care pluteau în aer, deasupra propriilor lor umbre, şi clădiri colosale, care ar fi făcut Zidul Chinezesc să pară ridicol, lăţindu-se prin peisajele modificate artificial... Nu puteam să-mi închipui soiul de oameni care erau nevoiţi să locuiască în asemenea locuri.


În unele zile mă trezeam într-o relativă întunecime. O pânză groasă de nori atârna deasupra solului, iar nu mult după aceea pornea să cadă o aversă puternică. Mi-a trecut prin minte că vremea din Interior fusese pesemne reglată – căci îmi imaginam cu uşurinţă colosalele energii ciclonice pe care le-ar fi putut genera rotaţia rapidă a acelei lumi imense. Mă plimbam prin ploaie un pic, savurând parfumul tare al apei proaspete. În astfel de zile, locul părea mult mai asemănător cu Pământul, uluitoarea parte opusă a Interiorului şi orizontul său imprecis fiind ascunse de ploaie şi de nori.

După îndelungate cercetări cu ochelarii telescopici, am descoperit că întinderea ierboasă din jurul meu era la fel de lipsită de relief cum mi se arătase la prima vedere. Într-o zi – luminoasă şi caldă – am hotărât să încerc să ajung la pintenul stâncos despre care am pomenit, care era singura formă distinctă până la zarea conturată de ceaţă, chiar şi în cea mai senină dimineaţă. Am băgat alimente şi apă în desaga pe care mi-o improvizasem din haina boţită şi am pornit la drum; am mers cât de mult am putut, până când am obosit, apoi m-am întins pe jos, încercând să adorm. Însă nu puteam să rămân pe loc, nu în plin soare, iar după câteva ceasuri m-am lăsat păgubaş. Am mai parcurs o scurtă bucată de drum, însă pintenul stâncos nu părea să se apropie şi începu să mă cuprindă teama, atât de departe de platformă. Dacă mă prăbuşeam la pământ istovit, sau mă accidentam cine ştie cum? Nu aş fi putut să-l chem pe Nebogipfel şi aş fi abandonat orice nădejde de a mă întoarce în propriul meu timp: de fapt, aş fi murit în iarbă precum o gazelă rănită. Iar toate acestea, numai pentru o plimbare până la o grămadă anonimă de piatră!
Simţindu-mă ridicol, m-am întors şi am pornit înapoi spre platforma mea.


Noii Eloi


La câteva zile după aceasta, am ieşit din coliba mea după o perioadă de somn şi mi-am dat seama că lumina era ceva mai intensă decât de obicei. M-am uitat în sus şi am văzut că surplusul de lumină provenea dintr-un punct insuportabil de strălucitor, situat la câteva grade de arc de Soarele static. Am înhăţat ochelarii şi am studiat acel nou astru.

Era o insulă-lume în flăcări. Cum mă uitam, o serie de explozii uriaşe zguduiră suprafaţa, ridicând nori ce se deschideau ca nişte flori frumoase şi ucigătoare. Deja, am gândit eu. Insula-lume era pesemne pustiită de viaţă, căci nimic nu putea supravieţui conflagraţiei la care fusesem martor, dar exploziile încă se prăvăleau pe pământ din înalturi – şi toate acestea într-o tăcere sinistră!

Vreme de câteva ore, insula-lume a scânteiat mai intens decât Soarele, iar eu am înţeles că asistam la o tragedie titanică, provocată de om – sau de urmaşii acestuia.
Pretutindeni pe bolta mea de piatră – acum, că începusem să caut – am văzut stigmatul Războiului.

Într-un loc, am remarcat o lume în care enorme fâşii de uscat păreau a fi luate în stăpânire de un război de poziţii epuizant şi distrugător: am văzut brazde maronii în ţinuturile rurale răscolite, imense tranşee cu lăţimea de sute de mile, în care, îmi închipuiam eu, oamenii luptau şi piereau, an după an. În altul, se zarea un oraş arzând, cu fuioare de vapori albi deasupra sa, şi m-am întrebat dacă nu cumva acolo fusese utilizată vreo armă aeriană. Iar altundeva, am dat peste o lume devastată de consecinţele războiului, cu continentele pustiite şi carbonizate, cu siluetele oraşelor de-abia vizibile printr-o pătură învolburată de nori negri.

M-am întrebat oare câte dintre aceste desfătări se abătuseră asupra propriului meu Pământ, în anii de după plecarea mea!
După câteva asemenea zile, nu mi-am mai pus ochelarii perioade îndelungate. Am început să găsesc acest acoperiş al bolţii, zugrăvit pretutindeni cu războaie, insuportabil de apăsător.

Unii dintre oamenii vremurilor mele erau în favoarea războiului – l-ar fi întâmpinat cu braţele deschise, cred, socotindu-l, de pildă, o modalitate de eliberare a tensiunilor dintre marile Puteri. Aceştia considerau războiul – următorul, cel puţin – ca fiind o mare purificare, ca fiind ultima încleştare ce se impunea să fie purtată vreodată. Însă nu era aşa, puteam eu să văd acum; oamenii duceau războaiele din pricina moştenirii fiarei lăuntrice, iar orice explicaţie era o simplă raţionalizare furnizată de creierele noastre supradimensionate.

Mi-am închipuit ce s-ar fi întâmplat dacă Marea Britanie şi Germania ar fi fost proiectate într-o regiune de-aici, ca alte două pete de culoare pe văzduhul de stâncă M-am gândit la cele două naţiuni care acum îmi păreau, din perspectiva mea detaşată, într-o stare de mizerie economică şi morală fără rost. Şi m-am îndoit că existase vreo persoană din 1891, din oricare dintre cele două ţări, care ar fi putut să-mi vorbească despre avantajele războiului, indiferent de rezultat! Cât de ridicol şi de zadarnic ar fi părut un astfel de conflict, dacă Noua Britanie şi Germania ar fi fost într-adevăr proiectate pe Interiorul acestei monstruoase Sfere.
Pe întreg cuprinsul Sferei, milioane de vieţi umane de neînlocuit erau irosite în asemenea confruntări, care îmi păreau la fel de îndepărtate şi de absurde, ca şi picturile de pe tavanul unei catedrale. Aţi fi tentaţi să credeţi că oamenii care trăiau în Sferă aceea – capabili să vadă un milion de insule-lumi precum cea a lor – se lepădaseră de ambiţiile lor meschine şi descoperiseră genul de perspectivă pe care o aveam eu acum. Însă – se părea – nu era aşa; componentele fundamentale ale instinctelor omeneşti încă dominau, chiar şi în anul de graţie 657208. Aici, pe Sferă, nici măcar pilda cotidiană a unei mii sau a unui milion de lupte ce se dădeau pe tot întinsul cerului de fier nu era suficientă, aparent, pentru a-i face pe oameni să priceapă deşertăciunea şi cruzimea Războiului.
Mi-am dat seama că mintea mea revenea, prin contrast, la Nebogipfel şi la semenii lui, şi la societatea lor Raţională. Recunosc că o anumită repulsie încă îmi stârnea fiori, când mă gândeam la Morloci şi la practicile lor nefireşti, însă acum am înţeles că aceasta izvora din propriile mele prejudecăţi primitive şi din experienţa nefericită în lumea Weenei, care era absolut irelevantă pentru aprecierea lui Nebogipfel.

În acel moment eram în stare – fiindcă avusesem timp să reflectez – să-mi dau seama cum survenise probabil eliminarea diferenţierilor sexuale la Morloci. M-am gândit la modul în care, în cazul oamenilor, se întind cercurile de loialitate ale unui individ. Mai întâi, acesta trebuie se lupte pentru supravieţuirea personală şi a urmaşilor săi direcţi. Apoi se va lupta pentru fraţi – însă poate numai cu o ardoare diminuată, de vreme ce trebuie împărţită agoniseala comună. Ca următoare prioritate, omul se va lupta pentru copiii fraţilor şi pentru rubedenii mai îndepărtate, cu o râvnă din ce în ce mai mică.

Astfel, cu o deprimantă certitudine, devotamentul şi acţiunile oamenilor pot fi prevăzute; căci numai printr-o asemenea ierarhizare de loialităţi – într-o lume stăpânită de lipsuri şi de instabilitate – este posibil ca moştenirea cuiva să fie păstrată pentru generaţiile viitoare.
Însă moştenirea Morlocilor era la adăpost – şi nu prin intermediul copiilor sau familiilor individuale, ci prin uriaşa resursă colectivă care era Sfera. Iar astfel, diferenţele şi specializările sexelor au devenit lipsite de relevanţă – ba chiar dăunătoare, pentru bunul mers al lucrurilor.

Straşnică ironie, mi-am zis, că exact acest diagnostic – al dispariţiei sexelor dintr-o lume ce devenise stabilă, abundentă şi paşnică – îl aplicasem cândva Eloilor decadenţi şi splendizi; iar acum, ajungeam să înţeleg că rudele lor slute, Morlocii, fuseseră acelea care, în această variantă a lucrurilor, atinseseră în fapt acest ţel dificil!
Toate astea îşi făcură efectul în mintea mea Şi, încetul cu încetul – am avut nevoie de câteva zile – am ajuns la o decizie în privinţa viitorului.

Nu mai puteam rămâne în Interior; după perspectiva aproape divină pe care mi-o oferise Nebogipfel, n-aş mai fi suportat să-mi irosesc viaţa şi energiile în oricare dintre acele conflicte fără noimă care măturau ca nişte incendii acele imense câmpii. Nici să rămân cu Nebogipfel şi cu Morlocii nu puteam; pentru că nu sunt Morloc şi necesităţile mele umane fundamentale aveau să-mi facă insuportabil un trai ca al lui Nebogipfel.
În plus – aşa cum am mai zis – nu eram capabil să trăiesc cu ideea că Maşina Timpului încă exista, un dispozitiv ce putea face atât de multe pentru a strica Istoria!
Am început să întocmesc un plan pentru a rezolva toate acestea, iar apoi l-am convocat pe Nebogipfel.


— Când a fost construită Sfera, spuse Nebogipfel, s-a produs o schismă. Aceia care au dorit să trăiască în felul în care trăiseră oamenii dintotdeauna au venit în Interior. Iar aceia care au vrut să lase în urmă străvechea dominaţie a genelor...
— ... au devenit Morloci. Şi astfel, războaiele – eterne şi fără sens – scaldă precum valurile această nemărginită suprafaţă a Interiorului.
— Da
— Nebogipfel, Sfera este menită să-i întreţină pe aceşti cvasioameni – pe aceşti Noi Eloi – să le ofere spaţiu pentru a-şi purta războaiele, fără a distruge Umanitatea?
— Nu. Îşi ridică umbrela de soare într-o atitudine demnă, pe care n-am mai găsit-o caraghioasă. Fireşte că nu! Sfera este menită pentru Morloci, aşa cum ne zici tu: pentru a face disponibile energiile unui astru în vederea achiziţiei de cunoştinţe. Nebogipfel clipi din ochii săi enormi. Căci ce scop pot avea fiinţele inteligente, decât acela de a colecta şi de a stoca toate informaţiile disponibile?

Memoria mecanică a Sferei, mai spuse el, semăna cu o imensă Bibliotecă, în care era păstrată înţelepciunea speciei, acumulată pe parcursul a jumătate de milion de ani; iar o mare parte din truda perseverentă a Morlocilor pe care îi văzusem era dedicată strângerii în continuare de informaţie, sau clasificării şi. Reinterpretării datelor deja colectate.

Aceşti Noi Morloci erau o rasă de erudiţi! Şi întreaga energie a Soarelui fusese afectată dezvoltării răbdătoare, ca a unui coral, a acelei măreţe Biblioteci.
Mi-am frecat barba.
— Înţeleg asta – cel puţin motivul. Am impresia că nu diferă mult de imboldurile care mi-au dominat propria viaţă, însă nu vă temeţi că, într-o bună zi, veţi termina această căutare? Ce veţi face când matematica va ajunge la perfecţiune, de pildă, iar Teoria finală a universului fizic va fi probată?
El scutură din cap – alt gest pe care îl preluase de la mine.
— Aşa ceva nu e cu putinţă. Un om din propria ta vreme – Kurt Gödel22 – a fost primul care a demonstrat aceasta.
— Cine?
— Kurt Gödel, un matematician care s-a născut cu vreo zece ani după plecarea ta în timp...
Acest Gödel – am fost uimit să aflu, în vreme ce Nebogipfel îşi dovedea din nou cunoştinţele temeinice asupra epocii mele – avea să demonstreze, prin 1930, că matematica nu poate fi niciodată epuizată; în schimb, sistemele sale logice trebuie să fie etern amplificate prin încorporarea adevărului ori falsităţii unor noi axiome.

— Mă apucă durerile de cap când mă gândesc la asta! Pot să-mi închipui cum a fost primită ideea acestui biet Gödel când a adus asemenea noutăţi la cunoştinţa lumii. Bătrânul meu profesor de algebră l-ar fi dat afară din clasă.
— Gödel a arătat că strădaniile noastre, spre a dobândi cunoaştere şi înţelegere, nu pot fi finalizate niciodată, rosti Nebogipfel.
Înţelegeam.
— V-a oferit un scop infinit.
Morlocii erau ca o lume de călugări stăruitori, pricepeam eu acum, care trudeau neobosiţi pentru a descifra lucrarea marelui nostru Univers.

În cele din urmă – la Sfârşitul Timpului – acea colosală Sferă, cu mintea ei mecanică şi cu răbdătorii ei slujitori, Morlocii, avea să devină un soi de Dumnezeu, cuprinzând Soarele.
Am fost de acord cu Nebogipfel că nu putea exista un scop mai înalt pentru o specie inteligentă!
Repetasem în minte următoarele cuvinte, pe care le-am rostit cu atenţie:
— Nebogipfel, vreau să mă întorc pe Pământ. Vreau să lucrez cu tine la Maşina Timpului.
Capul său se aplecă în faţă.
— Sunt încântat. Valoarea pentru cunoaşterea noastră va fi imensă.
Am continuat cu discutarea acestei sugestii, însă nu am mai avut nevoie de alte mijloace de persuasiune – căci Nebogipfel nu păru bănuitor şi nu mă luă la întrebări.


Şi astfel am făcut puţinele pregătiri pentru a părăsi această Prerie fără sens. În timp ce trebăluiam, mi-am păstrat gândurile doar pentru mine.

Ştiusem dinainte că Nebogipfel – atât de dornic să obţină tehnologia călătoriei în timp – avea să-mi accepte propunerea. Şi mă durea întrucâtva, în lumina noii mele înţelegeri cu privire la demnitatea constitutivă a Noilor Morloci, că acum eram silit să-l înşel!
Urma să mă întorc într-adevăr pe Pământ împreună cu Nebogipfel – însă nu aveam intenţia de a rămâne acolo; căci de îndată ce puneam din nou mâna pe maşina mea, intenţionam să fug cu ea, în trecut.



va urma










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu