miercuri, 20 mai 2015

CORĂBIILE TIMPULUI (14)


STEPHEN BAXTER




Pe Dealul Richmond


Nebogipfel comandă dilatarea capsulei, iar eu am ieşit din ea, îndesându-mi ochelarii pe faţă. Peisajul cufundat în noapte deveni limpede şi detaliat şi, pentru prima dată, am putut să disting câteva amănunte ale acestei lumi din anul de graţie 657208.
Firmamentul era plin de stele, iar cicatricea de întuneric provocată de Sferă era conturată şi distinctă. Se simţea un miros de rugină, venind dinspre nisipul omniprezent, şi o anumit iz de stătut, precum cel al lichenilor şi al muşchilor. Pretutindeni, aerul se saturase de miasma dulceagă a Morlocilor.

Eram uşurat că scăpasem din acea structură romboidală şi că puteam să simt sub ghete pământul solid. Am urcat cu paşi mari panta colinei, către piedestalul cu plăci de bronz al Sfinxului, şi am rămas acolo, la jumătatea drumului până în vârful Dealului Richmond, în locul în care ştiam că, odinioară, se aflase casa mea. Ceva mai în sus se găsea o nouă construcţie, o colibă mică şi pătrată. N-am izbutit să zăresc nici ţipenie de Morloc. Ce diferenţă clară faţă de impresiile mele anterioare, când – în vreme ce bâjbâiam prin beznă – avusesem senzaţia că aceştia se găseau peste tot.
Nu se vedea nici urmă de Maşina Timpului – numai făgaşele săpate adânc în nisip şi acele amprente bizare şi înguste de picioare, specifice Morlocilor. Oare maşina mea fusese din nou târâtă în interiorul bazei Sfinxului? Aşadar, Istoria se repeta! Sau aşa socoteam eu. Mi-am simţit pumnii încleştându-se, atât de repede încât detaşata mea stare interplanetară se evaporă, iar panica prinse să clocotească în mine. M-am calmat. Oare chiar eram atât de smintit, încât să nădăjduiesc că Maşina Timpului avea să mă aştepte lângă capsulă de îndată ce aceasta se deschidea? Nu puteam să recurg la violenţă – nu acum, când planul meu de evadare ajunsese aşa departe! Nebogipfel mi se alătură.
— Se pare că suntem doar noi doi aici, am rostit eu.
— Copiii au fost evacuaţi din această regiune.
Mă cuprinse iarăşi o izbucnire de ruşine.
— Chiar sunt atât de periculos?... Spune-mi, unde se află maşina mea?
El îşi scosese ochelarii, însă nu puteam să citesc ceva în acei ochi cenuşii-roşietici.
— Este la adăpost. A fost transportată într-un loc mai convenabil. Dacă doreşti, o poţi inspecta.

Aveam senzaţia că eram legat de Maşina Timpului cu un cablu din oţel, care mă trăgea într-acolo! Năzuiam să dau fuga la maşină şi să sar în şa – să scap de această lume a beznei şi a Morlocilor şi să mă îndrept spre trecut!... Însă se cerea să fiu răbdător. Străduindu-mă să păstrez un ton normal, am răspuns:
— Nu este necesar.
Nebogipfel mă conduse pe deal, până la micuţa structură pe care o remarcasem mai devreme. Avea obişnuita construcţie simplă, dintr-o bucată, a Morlocilor; aducea cu o casă de păpuşi, cu o singură uşă prinsă în balamale şi cu un acoperiş în pantă, înăuntru se găseau o saltea pe post de culcuş, cu o pătură pe ea, un scaun şi o mică tavă cu mâncare şi apă – toate având un aspect solid, fapt reconfortant pentru mine. Raniţa mea se afla pe saltea.

M-am întors spre Nebogipfel.
— Aţi fost atenţi, am spus eu, cu sinceritate.
— Îţi respectăm drepturile.
Apoi, Morlocul se depărta de adăpostul meu. Când mi-am scos ochelarii, acesta se topi într-o umbră.

Am închis uşa cu oarece uşurare. Era o plăcere să mă întorc chiar şi o vreme la tovărăşia mea umană. Mă simţeam ruşinat că plănuiam, atât de sistematic, să-i înşel pe el şi poporul lui! Însă proiectele mele deja mă purtaseră peste o distanţă de sute de milioane de mile – până la câteva sute de iarzi de Maşina Timpului – iar acum nu puteam îndura gândul unui eşec.
Ştiam că dacă eram nevoit să-i pricinuiesc vreun rău lui Nebogipfel pentru a scăpa, aveam să o fac!

Am deschis raniţa pe dibuite şi am găsit o lumânare, pe care apoi am aprins-o. O lumină galbenă liniştitoare şi un fuior de fum transformă acea cutie inumană într-un cămin. Morlocii îmi reţinuseră vătraiul – aşa cum aş fi fost în stare să anticipez – însă cea mai mare parte a celorlalte lucruri îmi fusese lăsată. Până şi cuţitul meu cu plasele se afla acolo. Folosindu-mă de el şi de o tavă a Morlocilor pe post de oglindă rudimentară, mi-am dat jos ţepii iritanţi din barbă şi m-am ras cât am izbutit de bine. Am fost în stare să-mi lepăd rufăria de corp şi să îmbrac alta nouă – n-aş fi crezut vreodată că nişte şosete cu adevărat curate ar putea să-mi producă atâtea senzaţii de desfătare senzuală – şi m-am gândit cu drag la doamna Watchets, care împachetase aceste articole nepreţuite pentru mine.
În cele din urmă – şi lucrul cel mai plăcut – mi-am scos o pipă din raniţă, am umplut-o cu tutun şi am aprins-o de la flacăra lumânării.
Exact în aceste condiţii, cu câteva dintre posesiunile mele în jur şi cu mirosul pătrunzător al celui mai bun tutun de care dispuneam încă persistând, m-am aşezat în acel culcuş, am tras pătura peste mine şi am adormit.


M-am trezit în beznă


Era un lucru straniu să mă scol fără lumina zilei – de parcă aş fi fost deranjat în primele ceasuri ale dimineţii – şi nu m-am simţit niciodată odihnit după un interval de somn, în tot răstimpul cât m-am aflat în Noaptea cea Neagră a Morlocilor; era ca şi cum trupul meu n-ar fi putut să calculeze în ce perioadă a zilei era.

Îi spusesem lui Nebogipfel că mi-ar plăcea să inspectez Maşina Timpului şi am fost stăpânit de o puternică nervozitate câtă vreme am luat un mic-dejun frugal şi mi-am făcut toaleta Planul meu nu cuprindea prea multe în ceea ce priveşte strategia: pur şi simplu, voiam să iau maşina, de îndată ce mi se oferea ocazia! Mă bazam pe presupunerea că Morlocii, după milenii de dispozitive sofisticate, care îşi puteau schimba total forma, nu ştiau ce să facă cu un aparat atât de primitiv, aflat în construcţie, cum era Maşina Timpului. Eram de părere că nu se aşteptau ca o acţiune atât de simplă precum ataşarea celor două „manete” să poată să redea funcţionalitatea maşinii – sau cel puţin aşa mă rugam!

Am ieşit din adăpost. După toate peripeţiile mele, manetele de la Maşina Timpului se găseau în siguranţă în buzunarul interior al hainei.

Nebogipfel se apropie de mine, cu mâinile goale şi picioarele sale subţiri lăsând în nisip nişte urme ca de leneş. M-am întrebat de câtă vreme stătea în preajmă, aşteptând să ies.
Am mers împreună pe coasta dealului, îndreptându-ne spre Sud, în direcţia Parcului Richmond. Am pornit fără vreun preambul, căci Morlocii nu erau adepţii conversaţiei inutile.
Cum am mai spus, casa mea se aflase pe Petersham Road, în porţiunea de sub Hill Rise. Ca atare, se găsise la jumătatea spinării Dealului Richmond, la câteva sute de iarzi depărtare de râu. Avusese o vedere frumoasă către Vest – sau aşa ar fi fost, în lipsa copacilor ce o blocau – şi se putuse observa o porţiune din pajiştile de la Petersham, de dincolo de râu. Ei bine, în anul de graţie 657208, toată puzderia de obstacole fusese rasă, iar eu eram în stare să mă uit în jos spre povârnişul unei văi adâncite, pe unde Tamisa îşi croise noua sa matcă, scânteind în lumina aştrilor. Puteam să remarc, din loc în loc, gurile de jeratic ale puţurilor de căldură ale Morlocilor, punctând peisajul întunecat O mare parte din panta dealului era nisip gol ori năpădit de muşchi, însă puteam sa zăresc nişte petice dintr-o substanţă ce semăna cu acea sticlă moale care căptuşea Sfera, lucind în lumina sporită a astrelor.

Râul însuşi îşi săpase o nouă albie la circa o milă de amplasamentul din secolul al XIX-Iea; se părea că tăiase cotul dintre Hampton şi Kew, astfel că, acum, Twickenham şi Teddington se aflau pe malul estic. Aveam impresia că valea era mult mai adâncă decât în vremea mea – ori poate că Dealul Richmond fusese înălţat prin cine ştie ce proces geologic. Mi-am adus aminte de o migraţie similară a Tamisei în primul meu voiaj în timp. Aşadar, am avut eu senzaţia, discrepanţele dintre Istoriile umane erau simple mărunţişuri; la urma urmei, lentele procese geologice şi de eroziune aveau să-şi continue munca lor perseverentă indiferent de circumstanţe.

Am găsit o clipă pentru a arunca o privire pe panta dealului, către parc, căci mă întrebam oare cât timp supravieţuiseră vântului schimbării acei codri străvechi, cu cetele de cerbi roşii şi lopătari. Acum, parcul nu putea fi mai mult decât un pustiu întunecos, populat doar de cactuşi şi de câţiva măslini. Am simţit cum inima îmi împietreşte. Poate că aceşti Morloci erau înţelepţi şi răbdători – poate că strădaniile lor sârguincioase de pe Sferă. În slujba cunoaşterii, era demne de toată lauda – însă nepăsarea cu care tratau străbunul Pământ reprezenta o ruşine!
Am ajuns în apropierea porţii Richmond a parcului. În preajma, amplasamentului lui „Star and Garter”,24

 Poate la o jumătate de milă de poziţia casei mele. Pe o bucată plată de pământ fusese aşternută o platformă dreptunghiulară din sticlă moale; această platformă licărea în crâmpeiele de lumină siderală. Părea făcută din acel minunat material sticlos din care era realizată şi Podeaua Sferei, iar din această suprafaţă fuseseră invocate o multitudine de podiumuri şi paravane pe care ajunsesem să le recunosc ca fiind uneltele caracteristice Morlocilor. Acum erau abandonate; în preajmă nu exista nimeni, cu excepţia mea şi a lui Nebogipfel. Iar acolo – chiar în mijlocul platformei – am zărit o încâlceală butucănoasă şi urâtă, din alamă şi nichel, cu fildeşul ca osul albit strălucind în lumina astrelor, iar şaua de bicicletă plasată în centrul structurii: era Maşina Timpului, în mod evident intactă şi gata să mă ducă acasă!


Rotaţii şi decepţii


Am simţit cum îmi zvâcneşte inima; mi-a venit greu să merg cu paşi măsuraţi în urma lui Nebogipfel – însă am izbutit. Mi-am băgat mâinile în buzunarele hainei şi am apucat cele două manete de control aflate acolo. Deja eram suficient de aproape de maşină pentru a vedea ştifturile unde ar fi trebuit potrivite manetele, pentru ca aparatul să funcţioneze, şi intenţionam să lansez maşina de îndată ce puteam, pentru a scăpa din locul acesta!
— După cum observi, zicea Nebogipfel, maşina n-a suferit nici o pagubă – am deplasat-o, dar nu am încercat să ne băgăm în mecanismul ei...
Am căutat să-i distrag vigilenţa sporită.
— Ia spune-mi, acum, că ai studiat maşina şi ai ascultat teoriile mele pe acest subiect, ce impresie ai?
— Maşina ta este o realizare extraordinară – devansând cu mult epoca sa.
N-am fost niciodată o persoană care să se dea în vânt după complimente.
— Plattnerita mi-a oferit posibilitatea să o construiesc, am rostit eu.
— Da. Mi-ar plăcea să cercetez această „Plattnerită” mai îndeaproape. Îşi puse ochelarii şi studie barele scânteietoare de cuarţ ale aparatului. Am vorbit – un pic – despre Istoriile multiple: despre posibila existenţă a câtorva versiuni ale lumii. Tu însuţi ai fost martor la două...
— Istoria Eloilor şi a Morlocilor, şi Istoria Sferei.
— Trebuie să te gândeşti la aceste versiuni ale Istoriei ca la nişte coridoare paralele, întinzându-se în faţa ta. Maşina Timpului îţi oferă posibilitatea să parcurgi aceste coridoare înainte şi înapoi. 

Coridoarele există independent unele de celelalte: un om care priveşte în lungul unui coridor va vedea o Istorie completă şi necontradictorie. El nu poate avea cunoştinţă de alt coridor, şi nici coridoarele nu se pot influenţa reciproc. Însă, în anumite coridoare, condiţiile ar putea să fie foarte deosebite. În unele, până şi legile fizicii este posibil să difere...
— Zii înainte!
— Ai spus că funcţionarea maşinii tale depinde de o distorsiune a Spaţiului şi Timpului, rosti el. Transformarea unei călătorii în Timp într-una prin Spaţiu. Ei bine, sunt de acord: aşa îşi exercită Plattnerita efectele. Într-adevăr, dar cum se obţine acest lucru? Acum închipuie-ţi, zise el, un univers – o altă Istorie – în care această distorsiune Spaţiu-Timp este extraordinar de pronunţată.
Continuă cu descrierea unei variante de univers care aproape îmi depăşea imaginaţia: În care rotaţia era inclusă în înseşi structura universului.
— Rotaţia impregnează fiecare punct al Spaţiului şi Timpului. O piatră, aruncată în exterior dintr-o poziţie ar fi văzută ca urmând o traiectorie pe spirală: inerţia sa ar acţiona precum un compas, făcând-o să orbiteze în jurul punctului din care a fost lansată. Ba chiar, unii cred că până şi în universul nostru s-ar putea produce o asemenea rotaţie. Însă la o scară colosal de lentă: e nevoie de o sută de mii de milioane de ani pentru a realiza o singură învârtire...
— Ideea universului în rotaţie a fost descrisă întâia oară la câteva decenii după vremea ta – de Kurt Gödel, de fapt25.
— Gödel? Am avut nevoie de un moment pentru a localiza numele. Tipul care va demonstra imperfectibilitatea matematicii?
— Acelaşi.
Am dat ocol maşinii şi am rămas cu degetele crispate pe manete. Intenţionam să fac în aşa fel încât să ajung exact în cel mai favorabil loc pentru a mă întinde către maşină.
— Spune-mi cum explică aceasta funcţionarea maşinii mele.
— Are legătură cu schimbarea axelor. Într-un univers în rotaţie, este posibilă o călătorie prin spaţiu, însă prin care să se ajungă în trecut ori în viitor. Universul nostru se învârteşte, dar atât de încet, încât o astfel de traiectorie ar măsura o sută de mii de milioane de ani-lumină în lungime şi ar dura aproape un milion de milioane de ani pentru a fi străbătută!
— Nu prea folositoare practic, aşadar.
— Închipuie-ţi un univers cu densitate mult mai mare decât a universului nostru: un univers la fel de dens, în orice punct, precum miezul unui atom de materie. Acolo, rotaţia s-ar realiza într-o fracţiune de secundă.
— Însă noi nu ne găsim într-un astfel de univers, am replicat eu, fluturând din mână prin spaţiul gol. Asta este evident.
— Dar este posibil să ne găsim, pentru fracţiuni de secundă, şi asta graţie maşinii tale – ori cel puţin componentei de Plattnerită. Ipoteza mea este aceea că, datorită unor proprietăţi ale Plattneritei, Maşina Timpului pe care ai realizat-o oscilează prin acest univers ultra-dens şi, la fiecare itineraţie, exploatează schimbarea de axe din acea realitate pentru a ajunge, printr-o succesiune de salturi, în trecut ori în viitor! Aşadar, parcurgi o spirală prin timp...

Am meditat asupra acestor idei. Erau extraordinare, de bună-seamă, dar aveam senzaţia că nu reprezentau altceva decât o prelungire oarecum fantastică, a concepţiilor mele preliminarii referitoare la împletirea Spaţiului şi a Timpului şi la fluiditatea axelor lor relevante. Şi în plus, impresia mea subiectivă despre călătoria în timp se lega de senzaţia de învârtire – de rotaţie.
— Aceste idei sunt uimitoare, cu toate că sunt de părere că s-ar cădea să fie examinate mai adânc, i-am zis lui Nebogipfel.
El ridică privirea înspre mine.
— Flexibilitatea mentală de care dai dovadă este impresionantă, pentru o persoană din epoca ta evolutivă.
De-abia am auzit remarca sa de final. Acum mă găseam suficient de aproape. Nebogipfel atinse o şină a maşinii, cu un deget, prudent. Dispozitivul scânteie, punându-şi în evidenţă masivitatea, iar o boare răvăşi firele subţiri de păr de pe braţul Morlocului. El îşi retrase iute mâna. M-am uitat ţintă la ştifturi, repetând în minte acţiunea simplă de a scoate din buzunare manetele şi de a le potrivi. N-avea să-mi ia mai mult de o secundă! Oare eram capabil să termin această manevră înainte ca Nebogipfel să mă lase inconştient cu razele sale verzi?
Întunericul se strângea în jurul meu, iar miasma de Morloc era puternică. Într-o clipă – am gândit, copleşit de o ardoare de nestăpânit – s-ar putea să scap de toate astea!
— Este ceva în neregulă?
Nebogipfel îmi privea chipul cu acei ochi ai săi enormi şi întunecaţi, iar poziţia lui era dreaptă şi încordată. Deja era bănuitor! Oare mă trădasem? Şi deja, în bezna de dincolo, ştiam eu, gurile a nenumărate arme trebuie că erau ridicate spre mine – aveam doar câteva secunde înainte de a fi pierdut!

Sângele îmi urlă în urechi. Am tras manetele din buzunare şi, cu un ţipăt, m-am lăsat deasupra maşinii. Am înfipt micile pârghii în ştifturile lor, apoi, cu o singură mişcare, am tras manetele. Maşina prinse să tremure şi, în acel ultim moment, se produse o străfulgerare verde, iar eu am avut impresia că totul se terminase pentru mine! După care, stelele dispărură, şi tăcerea se lăsă asupra mea. Am simţit o extraordinară senzaţie de răsucire, apoi, sentimentul cumplit de prăbuşire, însă am întâmpinat cu bucurie acea lipsă de confort, căci era experienţa familiară a călătoriei temporale!
Am răcnit puternic. Izbutisem – mă întorceam prin timp – eram liber!

... Iar apoi am conştientizat o răcoare în jurul grumazului – ceva moale, ca şi cum acolo s-ar fi aşezat o insectă, un freamăt.
Mi-am ridicat mâna spre beregată – şi am atins părul unui Morloc!



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu