Moartea Ceausestilor (13)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

22-25 decembrie 1989: Se instalează haosul! (I)

Se pune întrebarea dacă Ceauşescu nu avea chiar
nimic de spus, nici un proiect consistent, alternativ
faţă de perestroika şi glasnost, propuse de Gorbaciov.
Discursul său era într-adevăr atât de găunos, închis în
retorica epuizantă a limbii de lemn? Nu. Şeful statului
nu a vorbit în gol la ultimul congres din noiembrie
1989, care fixa liniile de urmat pentru următorii cinci
ani şi pe termen mai lung, pentru 2000-2010. Principiul
fundamental rămâne neschimbat: materialismul dialectic
şi istoric. Metoda rămâne apelul la spiritul critic şi autocritic.
Un congres al partidului nu este niciodată momentul
unui bilanţ autosatisfacut, ci implică un du-te-vino
între aspectele pozitive şi negative şi o analiză minuţioasă
pentru a progresa. Procedeele lui Ceauşescu sunt conforme
cu ceea ce se practicase decenii la rând în URSS
şi în celelalte ţări din blocul comunist.

Ne amintim de şocul provocat de Nikita Hruşciov în
februarie 1956, la Moscova, când şi-a asumat riscul de
a denunţa, în timpul celui de-al XX-lea congres al Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice, crimele - nişte
crime selecţionate - comise de Stalin. Hruşciov nu ataca
partidul, ci numai pe conducătorul Stalin. Critica îşi
propune deci să înlăture uscăturile dintre cadrele puterii
şi să justifice o mobilizare legitimă. în 1968, Ceauşescu
condamnase el însuşi epurările făcute de predecesorul
său în 1954, reabilitând victimele executate. în urma
criticii, cei nehotărâţi vor fi eliminaţi, iar cei credincioşi,
promovaţi. Este un mod de a-şi preciza poziţia şi de a
testa stabilitatea propriei sale puteri.

Imperturbabil, în noiembrie 1989, Ceauşescu aminteşte
importanţa unităţii de neclintit dintre Partid şi popor
şi anunţă un număr de angajamente uluitoare: 23 000
de delegaţii şi 6 000 de invitaţi au participat la conferinţele
judeţene ale Partidului. La data Congresului
al XlV-lea, numărul membrilor de partid este de 3 831 000,
ceea ce înseamnă o creştere cu peste 400 000 faţă de
congresul anterior... 66 % dintre membri sunt muncitori.
Partidul numără 50 % femei, 16 % ţărani şi 20 %
intelectuali. Ceauşescu reia temele cunoscute, aceleaşi
în toate discursurile sale din 1965: productivitate, educaţie,
ameliorarea nivelului capacităţilor ştiinţifice. Subliniază
pretinsa omogenitate a dezvoltărilor regionale
şi confirmă că nu există tensiuni între naţionalităţile
conlocuitoare din ţară.

La sfârşitul lui noiembrie, şeful statului pune accentul
pe trei aspecte: dezvoltarea resurselor energetice care
pot asigura independenţa, succesul României, care a
reuşit, spre deosebire de ţările surori, să-şi achite datoria
externă. Şi... noutatea care ar fi trebuit să-l mulţumească
pe un Gorbaciov preocupat de protecţia planetei,
într-un demers ecologic, Ceauşescu propune o reflecţie
la nivelul ONU privind protecţia mediului. Această propunere
este ovaţionată: „Ceauşescu-Pace!“

Bătrânul Conducător are grijă să amintească apartenenţa
României la CAER: un răspuns la cererile repetate
de cooperare formulate de Moscova din 1987 şi un mod
discret de a face cunoscută dezvoltarea schimburilor
comerciale şi tehnologice dintre România şi URSS?
Lucrul asupra căruia va insista însă cu multă forţă este
suveranitatea deplină şi inalienabilă a României.

Declaraţiile sale sunt salutate îndelung. Nu are deci
motive să fie liniştit? Este încurajat de ovaţiile prelungite,
atunci când se opune ungurilor şi sovieticilor, declarând,
cu felul său de a vorbi sacadat şi solemn, că trebuie să
se înţeleagă bine că lichidarea capitalismului şi construirea
socialismului sunt garanţia dezvoltării societăţii. în
termeni brutali: nici o deviere de la linia partidului. Şi
el, comunistul român, salută în mod special Revoluţia
din Octombrie, ca pentru a împrospăta memoria slabă a
ruşilor! El este adevăratul revoluţionar, ducând mai departe
moştenirea anului 1917! Revine neobosit asupra
necesităţii de a continua Războiul Rece, asupra confruntării
ineluctabile dintre capitalism şi socialism: Ceauşescu
rămâne fidel liniei adoptate în 1947, în momentul instalării
comunismului la putere.

Viziunea sa nu s-a schimbat. Ceslav Ciobanu, care a
însoţit delegaţia sovietică la cel de-al XlV-lea congres,
confirmă douăzeci de ani mai târziu: „Ceauşescu nu s-a
îndoit niciodată de modelul socialist românesc şi era
mândru de a-1 fi iniţiat. Incercase chiar să-l convingă pe
Gorbaciov să ia în considerare «realizările» poporului
român din epoca socialistă, în mod deosebit modul în
care România a reuşit să scape de datorii. El era foarte
preocupat de experienţele lui Gorbaciov, perestroika şi
glasnost, considerând că nici România, nici celelalte
ţări surori nu aveau nevoie să urmeze acest exemplu.“

Era îngrijorat şi neliniştit, în ciuda certitudinii că are
dreptate. Obosit totodată după pregătirea congresului în
plin proces de transformare a ţărilor surori. „Ceea ce
m-a frapat, scrie Ceslav Ciobanu, a fost comportamentul
lui Ceauşescu. A fost foarte agitat pe toată durata congresului,
nu-şi privea interlocutorii în ochi şi avea
mâinile umede. Pentru prima dată îl vedeam pe Ceauşescu
într-o asemenea agitaţie psihologică, foarte nervos,
deşi avea controlul deplin asupra congresului; participanţii
respectau ordinele, se ridicau ca să ovaţioneze îndelung;
au făcut acest lucru de şaptezeci de ori, în timpul
prezentării raportului. Dar el bănuia probabil că ceva se
clatină în propriul său regat.“

A existat un element, un element strâns legat de
problema naţională română, care ar fi putut să-i atragă
susţinerea delegaţilor sau, dimpotrivă, să-i neliniştească
profund: în plin discurs, clamând sus şi tare independenţa
naţională, Ceauşescu declară că, la patruzeci şi cinci de
ani de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial,
era momentul să se ceară anularea pactelor şi tratatelor
semnate cu Germania hitleristă, mai precis, anularea
pactului Ribbentrop-Molotov. Auditorii puteau crede
că Ceauşescu bate câmpii. Nimeni nu reacţionează, o
linişte mormântală domneşte în sală. A anula acest pact
încheiat în august 1939 între Reich şi URSS ar fi însemnat
a pune în discuţie anexarea Moldovei la URSS, deci
frontierele acesteia din urmă. Pentru că sovieticii puseseră
stăpânire pe Moldova românească, în iunie 1940,
printr-o clauză secretă a acestui celebru pact! Un astfel
de discurs nu putea decât să scandalizeze Moscova, să
surprindă Washingtonul, pentru care dezmembrarea
imperiului sovietic nu era de actualitate în noiembriedecembrie
1989. La acea dată, obiectivul rămânea, în
primul rând, reunificarea Germaniei în cadrul structurilor
militare occidentale. Pe agenda lui Bush, ca şi pentru
Mitterrand şi Thatcher, aceasta era chestiunea-cheie. Şi
pentru Gorbaciov era riscant.

Nu, discursul lui Ceauşescu nu era găunos! Dar a
reuşit să-i decepţioneze pe reformatori, care ardeau de
nerăbdare, şi să intrige - şi nu numai atât - cancelariile
occidentale. Nu era treaba dictatorului de la Bucureşti
să decidă ordinea de zi! Preşedintele român nu a mai
revenit asupra acestui subiect legat de frontiere în
discursurile din balconul Comitetului Central, întrerupte
şi huiduite, pe 21 şi 22 decembrie. Ce degradare pentru
el să fie obligat să se ocupe de treburi atât de mărunte!
Se vedea deja un mare şef de stat exprimând în faţa
întregii lumi, împotriva Moscovei, cererea de recuperare
a Moldovei, puternic sovietizată în 1989. Căzuse, fără
îndoială, în capcana epopeii eroice a istoriei naţionale
pe care i-o fabricau istoricii săi de serviciu. Succesorul
său, Ion Iliescu, se va feri să ceară unirea Moldovei cu
România în momentul destrămării URSS. Nu te joci cu
marele urs rusesc...

Pe 22 decembrie, Silviu Brucan, ca vechi internaţionalist,
cunoscător al politicii sovietice, aflat în contact
cu prietenii săi de la Moscova, a evaluat implicaţiile: a
avut grijă să amintească în proclamaţia citită la televiziune
de Ion Iliescu faptul că România îşi respecta angajamentele
în cadrul Pactului de la Varşovia. Iar acolo, comandantul
suprem este Moscova. în haosul care se
instalează la Bucureşti şi în oraşele de provincie, chestiunea
Moldovei nu este pe ordinea de zi; şi nici pentru
populaţie. Aceasta se ocupă de chestiuni mai urgente:
soţii Ceauşescu au plecat într-adevăr şi definitiv? Cum
să-i stârpească pe „teroriştii” care continuă să tragă în
majoritatea oraşelor mari?

Zilele dintre 23 şi 25 decembrie, data procesului şi
execuţiei lui Ceauşescu, sunt trăite într-un amestec de
entuziasm de către unii, de aşteptare angoasată de
majoritatea, de o frenezie de informare şi dezinformare
de către toată lumea. Pe de o parte, ceea ce se întâmplă
în mod real pe teren, pe de altă parte, ceea ce oamenii
cred că trăiesc prin intermediul televiziunii sau al posturilor
de radio occidentale. Ştirile curg fără încetare şi
lumea le înghite fără să-şi mai pună întrebări cu privire
la surse. Bombardaţi cu informaţie, unii cred că ştiu
deja foarte multe despre personalităţile de pe lista citită
de Ion Iliescu.

Iliescu? Toată lumea are impresia că acest nume
circulă. Pentru unii, o minoritate, încă din 1987, Iliescu
era perceput ca un disident atipic, un activist comunist
de formaţie ştiinţifică, opozant al lui Ceauşescu, pus la
index la conducerea unei edituri tehnice din Bucureşti.
Roland Dumas, pe atunci ministru de externe în Franţa,
confirmă astăzi: „Da, Iliescu, desigur, este un nume care
circula." Din direcţia sovietică, şeful de la Inturist nu
este surprins să-l vadă pe Iliescu apărând la televiziune:
„Da, toată lumea vorbea despre Iliescu. “ Iar Ceslav
Ciobanu precizează: „Am primit multe scrisori, în special
de la români emigraţi în Israel, în Statele Unite şi în
alte ţări occidentale, vorbind despre Ion Iliescu ca despre
un «Gorbaciov român» şi lider potenţial al unei
«noi Românii». Autorii acestor scrisori îi recomandau
cu insistenţă lui Gorbaciov (rezumam cu regularitate
toate aceste scrisori şi le transmiteam la cabinetul său)
«să găsească o modalitate de a-1 înlocui pe Ceauşescu
cu Iliescu şi să salveze România de tiranie»/4 Universitarii
de la Craiova confirmă: „Iliescu, desigur. Se vorbea despre
el. Se spunea ca e simpatic."

De fapt, în decembrie 1989, marea majoritate a românilor
ştiu foarte puţine lucruri despre Ion Iliescu, dar
este un nume care nu şochează. Personajul, trecut de
cincizeci de ani, nu e nici prea tânăr, nici prea în vârstă,
se exprimă ferm şi fără emfază. Adoptă un stil mai puţin
rigid, fară eternul costum gri-spălăcit, un soi de uniformă
a activiştilor. Roland Dumas, ajuns la Bucureşti înainte
de Crăciun în 1989, spune despre el: „Părea simpatic,
un muncitor evoluat... Vorbea franţuzeşte.44 Posturile
de radio occidentale vor transmite informaţii mai precise
despre etapele carierei sale: născut în 1930, fiu al unui
militant comunist, se implică din tinereţe în viaţa de
partid. Student conştiincios, format în URSS şi apoi şef
al Asociaţiei Studenţilor Comunişti din România, timp
de mulţi ani. în 1956, Iliescu conduce represiunea împotriva
mişcării studenţilor români care îndrăzniseră
să-şi exprime solidaritatea cu revolta anticomunistă de
la Budapesta. Potrivit serviciilor de informaţii franceze,
în 1970, Ion Iliescu apare ca un element briant, un „favorit44
chiar al lui Nicolae Ceauşescu în aparatul de
partid. După ce a fost membru în Comitetul Central, a
căzut în dizgraţie. A fost totuşi numit prim-secretar de
partid în judeţele Timiş şi Iaşi, după care, în 1984,
devine director al Editurii Tehnice, o editură oficială
importantă. Acest post marchează un regres în ascensiunea
sa politică.

In decembrie 1989, în vâltoarea şi confuzia evenimentelor,
nimeni nu are timp să facă cercetări mai
aprofundate. Faptul că tiranul nu-1 iubise era un fel de
garanţie. Importanţa rupturii sale cu Ceauşescu este mult
exagerată prin intermediul zvonurilor. în 2009, unii îşi
amintesc de Iliescu ca despre cineva care se ascundea şi
se refugiase într-o editură obscură ca să supravieţuiască!
Or, în decembrie 1989, Ion Iliescu nu e câtuşi de puţin
ameninţat de Ceauşescu. Nu s-au găsit nici scrieri politice,
nici eseuri, nici o operă de referinţă. Unii observatori
atenţi citează însă un articol destul de îndrăzneţ în favoarea
reformei, publicat în 1987, în România literară.



va urma