Epurarea (12)

Victor Suvorov

O DEFINIRE ABSOLUT CORECTĂ

După aceste atrocităţi nemaiauzite, bolşevicii nu mai aveau drum de întoarcere spre acel popor pe care ei l-au trădat, l-au condamnat la foame şi extincţie. A rămas refugiul năprasnic la propriul mormînt, sub steagul de partid, sub conducerea lui Stalin. 
V. Rapoport, I. Alekseev, Trădarea Patriei

La mijlocul anului 1919, situaţia de pe front s-a lămurit. Mirosea a victorie. Şi iată că lakir îşi schimbă cariera de comisar şi călău. Acum aspiră să intre în rîndul coman­danţilor. Cele mai înalte funcţii de comandanţi sînt, ca de obicei, ocupate. Există numai funcţia de comandant de divizie. Trecerea de la membru RVS de armată la comandant de divizie reprezintă o cădere, însă lakir acceptă această înjosire, numai să comande acum, la sfirşitul victorios al războiului civil. Primeşte divizia 45 infanterie, în perioada mai-august 1920, lakir a comandat gruparea de trupe Fastov, apoi Lvov de pe Frontul de Sud-Vest. Nu se desparte de credincioşii săi chinezi, care sînt mereu lîngă el.

Aşadar, în 1920, lakir şi trupa lui de pedeapsă întîmpină prima oară un inamic adevărat - nu mujici înarmaţi cu topoare şi coase, ci armata poloneză desculţă, dezbrăcată, cu şpăngi de pe vremea bunicii, dar totuşi o armată regulată, în urma acestei ciocniri, rămăşiţele diviziei 45 a lui lakir şi ale întregii grupări Lvov s-au salvat prin fugă. Au fost mai avantajaţi cei cu picioarele mai lungi. Şi cei care aveau un tren blindat personal cu mecanic chinez.
Iată un lucru interesant: în memoriile sale, marele conducător de oşti lakir îşi aducea aminte de multe lucruri.

Îşi amintea cum a comandat batalionul chinez, cum a temperat revoltele populare (cu vorba bună, prin bună înţelegere şi cu ajutorul adevărului leninist), dar este total amnezic în privinţa felului în care a comandat gruparea de trupe Lvov de pe Frontul de Sud-Vest.

Întrebarea este: poate fi lakir declarat comandant de oşti dacă el însuşi se jenează să-şi amintească această scurtă şi atît de ruşinoasă perioadă din viaţa sa ?

După războiul civil, lakir reprezintă aproape permanent puterea militară supremă în Ucraina. lakir este copărtaş la una dintre cele mai înfricoşătoare fărădelegi din toată istoria omenirii. Nu am dreptul să descriu foametea organizată de comunişti în Ucraina şi moartea a milioane de oameni doar într-un singur capitol. Acea tragedie nu se poate descrie nici în mai multe tomuri, însă cred cu sfinţenie că poporul Ucrainei nu-şi va uita călăii. lakir se află printre aceştia, în primii cinci. Această crimă sălbatică s-a făcut cu ajutorul forţei. Cu forţa Armatei Roşii. Acolo cekiştii nu erau de ajuns. Iar în Ucraina, Armata Roşie era subordonată lui lakir. Pentru că în mîinile sale era puterea. Practic, în timpul colectivizării, lakir a fost numărul unu în Ucraina.

Krasnaia zvezda (4 februarie 1989) se exprimă acade­mic : „În-1933, în Ucraina a izbucnit foametea". Uite aşa: a pornit de la sine şi a izbucnit.

Însă nu a izbucnit de la sine. Foametea a fost organizată de marxişti. Marx cerea armate truditoare, îndeosebi în agricultură. Iar marxismul s-a înfăptuit numai în ţările cu trecut totalitar, însă noi, ruşii, sîntem oameni liberi. Tradi­ţiile libertăţii sînt atît de adînc înrădăcinate în poporul nostru, încît în ţara noastră era imposibil să se înfăptuiască pe deplin sîngeroasele planuri marxiste. De aceea nu au luat fiinţă armate truditoare marxist-troţkiste, ci colhozuri mult mai blînde şi umane, însă poporul nostru deprins cu liber­tatea nu a vrut să treacă nici în colhoz. De aceea marxiştii au organizat foametea : cine nu va intra în colhoz, va muri de foame.
În locul unei statistici sinistre a colectivizării, redăm doar un fragment din Babii iar, de Anatoli Kuzneţov :
„Noi lor: colhozuri sau moarte. Ei: mai bine moartea... Nouă, comuniştilor, ne dădeau cîte puţin pe taloane, ca să nu ne dăm duhul, activiştilor de la sate la fel, dar ce crapă EI mintea nu poate pricepe. Broaşte şi şoareci nu mai există, nu a mai rămas nici o pisică, toacă iarbă şi paie, rup coajă de pin, o pisează şi fac turte din ea. Fenomenul canibalismului apare la fiecare pas.
...Ne aflam la sovietul sătesc. Vine în fugă un activist din sat, raportează: la casa cutare o familie îşi mănîncă fata. Ne adunăm, luăm armele, mergem la acea casă. Familia e toată adunată acasă, numai fata lipseşte. Şed dormitînd, sătui. În casă miroase apetisant a fiertură. Plita e încinsă, pe plită -cîteva oale. Încep să anchetez:
-  Unde-i fiica dumneavoastră ?
-  O mers în oraş...
-  De ce a mers ?
-  Să-şi cumpere material pentru rochie.
-  Dar ce aveţi în oalele de pe plită ?
-  Coleaşă...
Încep să învîrt în această «coleaşă» : carne, carne, o mînă cu unghii pluteşte în untură.
-  Adunarea, mergeţi cu noi.
Se adună ascultători ca nişte muşte bezmetice, nu mai sînt în toate minţile. Plecăm. Ce vom face mai departe cu ei? Teoretic, trebuie să-i judecăm, însă în legile sovietice nu există vreun articol privitor la canibalism! Se pot judeca pentru ucidere, însă cîtă alergătură pe la judecătorii. Şi apoi foametea: e o circumstanţă atenuantă sau nu ? Instrucţiunile spun: să se rezolve la faţa locului. Îi scoatem din sat, o cotim undeva pe cîmp, într-o mlaştină, le trosnim cîte un pistol în ceafă, punem ceva pămînt peste ei. Pe urmă să-i mănînce lupii".

Dar ce putea face lakir ?

El putea face tot ce voia. Colectivizarea a fost posibilă numai sub focul de mitralieră al Armatei Roşii a Muncitorilor şi Ţăranilor. Foametea a fost organizată, cu ajutorul baionetelor, de către aceeaşi armată eliberatoare. Detaşa­mentele de luptă ale acesteia au confiscat tot ceea ce putea fi considerat hrană şi au distrus rară cruţare. Nu e vorba aici numai despre lakir. Toţi aceşti strategi au pus mîna la aceste fărădelegi. lakir este doar un exemplu. Iar din cauză că el a fost chiar în mijlocul tragediei şi crimei, avea cele mai mari posibilităţi faţă de rezistenţă. Astfel, dacă lakir n-ar fi manifestat atîta rîvnă în împuşcarea înfometaţilor, marxiştii n-ar fi putut nicicum să-i mîne pe oameni în colhozuri, n-ar fi avut puteri să înăbuşe flacăra mîniei populare. Nu existau alte mijloace în afara mitralierelor lui lakir. Dacă lakir n-ar fi dovedit atîta zel în deschiaburirea şi strîngerea produselor alimentare, nu ar fi fost nici un fel de colectivizare, nici un fel de foamete.

Şi iarăşi ne punem problema motivelor. Pentru ce a venit lakir în revoluţie? De ce a luptat pentru roşii? În timpul ţarului nu s-a petrecut nici o foamete asemeni celei din 1933, nicăieri în toată vastitatea Imperiului Rus. Pentru ce a instaurat lakir un regim canibalic? Pentru ce chinezii lui lakir îi ardeau pe ofiţeri în focarele navelor? Pentru un viitor fericit în care oamenii se vor fierbe în oale unii pe alţii ? De ce a năzuit lakir la putere ? Pentru a organiza o foamete cum nu a mai fost alta?

Dacă lakir a aspirat la putere ca să apere poporul, atunci să-l apere! De fapt, nici nu trebuie să-l aperi. Trebuie pur şi simplu să nu-i iei grînele, să nu-i tai vacile şi porcii, să nu-i torni clor peste carne, să nu-i arzi pîinea... Dar pîinea a fost arsă. Peste carne s-a turnat clor. Vitele au fost minate în vagoane şi ţinute cu săptămînile fără apă şi nutreţ, numai să crape. Ca să nu ajungă la oameni. Pentru ca poporul să se supună. Pentru ca poporul să fie mînat în colhozuri.
Dar dacă lakir n-ar fi manifestat atîta rîvnă...

Şi nu vreau să pun totul numai pe seama bietului lakir. Toţi tovarăşii comandanţi roşii, care au slujit în timpul colectivizării în Armata Roşie, toţi pînă la unul au fost duşmanii poporului. Toţi fără excepţie. Toţi s-au pus în slujba unei puteri satanice. Toţi au luptat împotriva semenilor lor. Nu degeaba în 1935 au fost introduse titlurile de mareşal. Ne putem întreba de ce în timp de pace? Doar nu era război. Şi deodată încep să se înmîneze comandanţilor de oşti stelele acelea imense ! Pentru care biruinţe ?

Pentru colectivizare. Pentru foametea pe care coman­danţii roşii au instaurat-o în ţara lor. Pentru victoria asupra ţărănimii. Pentru trădarea patriei. A fost frîntă coloana vertebrală a ţărănimii prin înfometare, însă coloana ţărănimii este coloana Rusiei. Şi a Ucrainei. Şi a Bielorusiei. După aceea Rusia a rămas gîrbovită. Şi Ucraina. Şi Bielorusia.

însă putea oare lakir să se pună în fruntea poporului? După primul val de confiscări ale şeptelului, păsărilor, grînelor şi, în general, a tot ce putea fi consumat, ţara s-a încrîncenat de groază şi mînie. lakir avea în subordine cea mai puternică regiune militară a Uniunii Sovietice, cele mai bune divizii, armamentul cel mai modern. Dincolo erau zeci de milioane de oameni înfometaţi, care erau sortiţi morţii şi care nu aveau ce pierde. Dacă lakir s-ar fi declarat adversarul acestei crime, armata i s-ar fi subordonat. Iar poporul l-ar fi sprijinit.

Succesul era garantat. Dar chiar dacă nu ar fi reuşit să-i învingă pe marxişti, atunci lakir ar fi pierit în luptă şi Ucraina recunoscătoare i-ar fi ridicat un monument.
Însă lakir a fost un asasin şi un călău. Cică şi-a schimbat profesia de călău cu cea de comandant, dar nu a ajuns un adevărat comandant, ci a rămas tot un călău. lakir a intrat în revoluţie nu ca să apere poporul - alte calcule i-au condus deciziile...

Propagandiştii de la Kremlin spun că dacă Stalin nu l-ar fi îndepărtat de la putere pe comandantul Regiunii militare Kiev, komandarm de rangul l lakir, atunci lakir ar fi salvat Ucraina de invazia germană, ar fi nimicit gruparea 2 de tancuri a lui Guderian şi nu ar fi permis intrarea în Kiev a gauleiterului Koch.

Poate fi şi aşa. Dar este o mare diferenţă, oare, între puterea comuniştilor şi puterea arienilor? Oare puterea lui lakir era mai bună decît cea hitleristă ? Să fim de acord : sub lakir au fost nimiciţi unii, iar alţii au fost favorizaţi ; sub Koch - invers.

Însă în metodele lor nu sînt multe diferenţe. Şi anvergura e aceeaşi. Şi cruzimea la limita nebuniei. La ambii. Marxis­tul lakir şi hitleristul Koch sînt fraţi gemeni. Unul este socialist, şi celălalt este socialist. Sub conducerea socialistă a gauleiterului Koch s-a hotărît să se refacă pînă şi colho­zurile, pentru a strînge în chingi tot satul deodată, nu doar pe cîte un ţăran separat.

Un detaliu interesant: în timpul ocupaţiei hitleriste a Kievului, Gestapoul s-a instalat în casa cu numărul 33 de pe Vladimirovskaia. În clădirea NKVD-ului din RSS Ucrai­neană. Cînd au plecat, cekiştii nu au aruncat în aer clădirea şi nu i-au dat foc, deşi au aruncat în aer Kreşciatikul şi lavra. Însă şi gestapoviştii, cînd au plecat, au dat foc la toate, dar au lăsat intactă reşedinţa temporară a cekiştilor. Cekiştii şi gestapoviştii şi-au predat unii altora, ca o ştafetă, casa de tortură şi de execuţie.

Şi încă un detaliu. Călăul Ucrainei, Koch, îşi avea reşedinţa în Mejghirie, dincolo de Vîşgorod. Acolo se aflau vilele lui Kosior, Postîşev, Petrovski, Hruşciov. Însă, din cine ştie ce pricină, lui Koch îi plăcea mai mult castelul lui lakir.

Tuhacevski numea procedeul său de conducere a Rusiei ocupaţie. El recunoştea că „războiul nu se duce în principal cu bandele, ci cu toată populaţia locală” („Lupta cu revoltele contrarevoluţionare” ll Voina i revoliuţia [Război şi revo­luţie], 1926, nr. 7-9). Tuhacevski considera că „este nevoie să se ducă nu lupte şi operaţiuni, ci, se prea poate, un război total, care să se încheie printr-o ocupaţie”.
lakir a fost pe deplin solidar cu prietenul şi tovarăşul său de fărădelegi şi a făcut acelaşi lucru în Ucraina : a purtat un război adevărat împotriva poporului său, care s-a încheat printr-o ocupaţie.
Ca şi Tuhacevski, ca şi Blücher, ca şi alţi trădători ai patriei, lakir a fost un ocupant. Iar dacă e să se ridice monumente lui Tuhacevski, Blücher, lakir, atunci nu trebuie uitat nici gauleiterul Koch.

Cu ce este el mai rău decît lakir şi Tuhacevski ?

Apărătorii lui lakir afirmă că el nu a fost numai sadic şi călău, ci, într-un anume fel, şi puţin strateg. Am auzit asemenea declaraţii, dar nimeni nu s-a gîndit să le confirme, lakir n-a repurtat niciodatâ vreo victorie pe front. Campa­niile de pedepsire nu intra în calcul,. Nu a scris lucrări teoretice. Nu s-a manifestat nicicum în ştiinţa militară, în timpul său, Regiunea militară Kiev era cea mai puternică, însă şi înainte de lakir şi după el, aceasta a fost întotdeauna cea mai puternică grupare de forţe a Armatei Roşii. Nu pentru că era lakir, ci pentru că aici e mai propice să ataci Occidentul.

lakir nu a fost un militar. A trecut prin instanţele de comandă cu mari salturi: comandant de batalion, comandant de divizie, comandant de armată. De la student cu studii neterminate pînă la comandant de armată au trecut doi ani. Nimeni nu face asemenea salturi fără să aibă merite deose­bite. Toată experienţa sa de luptă se reducea la trei luni - cu finalul ruşinos despre care v-am vorbit. Numele său nu a fost eternizat prin vreo cercetare teoretică. Nu a îmbogăţit ştiinţa militară prin vreo descoperire strălucită.

În 1927, lakir a studiat într-o academie germană. L-a lăudat generalul-feldmareşal Hindenburg. Iar acum ni se spune: iată o mărturie a genialităţii.

Să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu susţinem acest punct de vedere. L-a elogiat Hindenburg? Să-l scuzăm: feldmareşalul putea greşi, căci era cam dus cu pluta. Şi reprezenta o ţară care a început două războaie mondiale şi... În 1927, Hindenburg dăduse faliment cu un război mondial şi pregătea generali pentru următorul război. I-a pregătit de aşa manieră că aceştia au dat iarăşi chix. Se poate replica: nemţii ştiu să lupte, dar nu obţin victorii. Se poate spune şi aşa. Însă pentru mine, neştiinţa de a învinge înseamnă neştiinţa de a lupta. Să ne imaginăm un boxer zdravăn, muşchi asemenea, tehnică de invidiat, şort roşu, joc de picioare de efect, în duruitul tobelor şi zăngănitul timpanelor. Gongul dă sem­nalul de luptă. Numai că la fiecare pas boxerul nostru o ia în freză. Restul însă e perfect. La fel se întîmplă întotdeauna cu feldmareşalii germani: oameni extraordinar de deştepţi, piepturi pline de medalii, memorii. Nu te pui cu ei!
Numai că au figurile pocite de pumni.

Aşa că elogiul unor astfel de strategi nu însemna prea mult. Şi nu prea aveam ce învăţa de la nemţi în 1927. În acel moment, la noi se puseseră bazele (în absenţa lui lakir) „Operaţiunii în adîncime" - iar în 1933, în Germania nu exista ceva similar. E suficient să examinez regulamentul german „Conducerea trupelor" din anul respectiv.

Iar dacă Hindenburg l-a elogiat pe lakir, asta nu înseamnă că elogiul era şi sincer. lakir lucra cu chinezii şi ar fi trebuit să ştie o veche maximă chineză: TEME-TE, CÂND TE LAUDĂ DUŞMANUL!
Se zice că lakir s-a pronunţat împotriva terorii staliniste şi pentru aceasta a plătit cu capul, într-adevăr, se aud şi asemenea voci. Însă chestiunea stă de fapt invers. General--colonel D.A. Volkogonov a reuşit să citească documentele staliniste (vezi D.A. Volkogonov - Triumf şi tragedie, cartea I, partea 2, p. 213). Istoria este următoarea. Plenara CC din februarie-martie 1937. Este chiar plenara, care a slujit drept punct de plecare pentru epurarea vîrfurilor partidului, armatei şi NKVD-ului. Ia cuvîntul narkom-ul de Interne, tovarăşul, Ejov, şi propune excluderea foştilor membri ai Biroului Politic Buharin şi Rîkov din componenţa CC şi din partid, judecarea şi executarea lor.

Aici trebuie remarcat în mod deosebit că propunerea vine din partea lui Ejov. Stalin este prezent, dar parcă nu are nici în clin, nici în mînecă cu această afacere. Parcă e deasupra acestor lucruri şi nu se amestecă deloc. S-a înaintat propunerea de executare a lui Buharin şi Rîkov. Mă rog, judecaţi şi singuri, tovarăşi.

Cine este acest Rîkov ? Lenin eăte primul cap al guver­nului sovietic, Rîkov - al doilea.

Dar cine este Buharin ? După definiţia lui Lenin, mezinul preferat al partidului.

Şi iată o cauză personală a unor tovarăşi sus-numiţi. Şi o propunere: nu o admonestare cu consemnare în procesul--verbal, ci o execuţie. Cine este pentru această propunere? Vă rog să votaţi, tovarăşi.
Şi diverşi tovarăşi au început să tremure. Nu puţini. Nu tremurau pentru mezinul preferat al partidului şi nici pentru Rîkov, înlocuitorul lui Lenin, ci pentru inestimabila lor piele. Astăzi se află sub satîr preferatul partidului şi fostul preşe­dinte al Sovnarkom-ului - dar mîine cine va fi ?

Printre cei care tremură sînt şi cei pe care Stalin i-a susţinut întotdeauna, pretutindeni şi în toate cele: Şkiriatov şi Hruşciov. 
Votul este nominal. Fiecare îşi notează opţiunea pe hîrtie. Unii aşa cum s-a poruncit: să fie scoşi din partid, judecaţi şi executaţi. Iar cei care tremură sînt mai precauţi: să fie scoşi din partid şi judecaţi. Cum va hotărî, cică, iubitul nostru tribunal sovietic. Tovarăşul Stalin nu se amestecă în chestiune, dar urmăreşte cu atenţie ceea ce se petrece. Se conturează o rezistenţă, deşi ascunsă. Nu se prea grăbesc conducătorii să-i predea pe foştii tovarăşi. Ceva nu iese cum trebuie. Ce să facă Stalin?

Pe de o parte, Stalin nu vrea să piardă susţinerea celor care sînt pentru teroare, pe de altă parte, nu se arată dez­gustat de opoziţia precaută a fricoşilor. Decizia lui Stalin e demnă de marii înţelepţi din vechime : haideţi, tovarăşi, să nu ne grăbim. Să dăm înapoi chestiunea la NKVD. Să facă o cercetare suplimentară. Să se descurce NKVD-ul. Apoi vom lua o hotărîre. Toţi sînt mulţumiţi.
Bine, socot partizanii terorii, NKVD-ul va cerceta şi o să-i împuşcăm pe Buharin şi Rîkov.

Bine, socot precauţii, Buharin şi Rîkov nu vor fi împuş­caţi. Cel puţin pe moment.
Secretarul personal a lui Stalin, Boris Bajanov, a înţeles de mult tactica stalinistă extrem de simplă, dar şi extrem de eficace. Stalin se pronunţă numai pentru acele hotârîri care vor fi adoptate necondiţionat. Dacă există probabilitatea ca o hotărîre agreată de Stalin să nu fie adoptată, ea este amînată pentru mai tîrziu. În acest mod, Stalin (spre deosebire de Lenin) nu a pierdut niciodată la vot. Şi acum: tovarăşii au anumite îndoieli - nu-i nimic, nu ne grăbim să luăm hotărîrea, să lăsăm NKVD-ul să lucreze, să-l lăsăm pe tovarăşul Ejov să adune materiale suplimentare, să lămu­rească situaţia. Atunci o să decidem, deocamdată nu-i judecăm şi nu-i executăm pe Buharin şi Rîkov. Cine este pentru această propunere, tovarăşi ? Majoritatea susţine pro­punerea. Şi adepţilor terorii şi adversarilor precauţi le place propunerea stalinistă.
Însă în Comitetul Central sînt şi extremişti - doi: comsomolistul numărul unu al ţării, Kosarev, şi comandantul Regiunii militare Kiev, komandarm de rangul l lakir.

Poziţia lui Stalin: să se descurce NKVD-ul.
Poziţia lui Kosarev-Iakir : să fie scoşi din CC, din partid, să fie judecaţi şi executaţi.

Este interesant că lakir şi Kosarev cer concomitent judecata şi execuţia. Cu alte cuvinte, ei dau sentinţa de condamnare la moarte înainte de cercetarea judiciară, ştiind dinainte că tribunalul este doar un mijloc de a da formă juridică unei crime hotărîte dinainte. Pe lakir şi pe Kosarev nu-i tulbură acest lucru. Ei ştiu că tribunalul va da sentinţa care i se va ordona. Iar acest lucru le place.
Destinul se răzbună pe călăi.

Lui Buharin şi Rîkov li s-a dat sentinţa de condamnare la moarte, însă abia peste un an, la 13 martie 1938. Iar vagonul personal al lui lakir a fost detaşat la Briansk pe 28 mai 1937, la două luni după ce lakir cerea împuşcarea lui Buharin şi Rîkov. lakir a căzut sub glonţul călăului aproape cu un an mai devreme decît cei pentru care a cerut condamnarea la moarte.

Comportamentul lui Stalin în această situaţie necesită o apreciere specială. Scopul lui Stalin este să-şi lichideze duşmanii politici: în cazul de faţă, Buharin şi Rîkov. Pe cei care s-au pronunţat (fie şi foarte precaut) împotriva unor asemenea acţiuni (Hruşciov şi Şkiriatov), Stalin nu-i împuşcă. Însă pe cei care manifestau cruzime sîngeroasă (Kosarev şi lakir) Stalin îi împuşcă în primul rînd.
STALIN A CURĂŢAT CU ADEVĂRAT EŞALOANELE SUPERIOARE ALE PUTERII DE ARIERAŢI ÎMBĂTAŢI DE SÂNGE.

În fiecare an, de 1 mai, trupelor li se citeşte un ordin al narkom-ului (apoi al ministrului) Apărării şi un ordin al comandantului regiunii. Aceste ordine nu conţin nimic în afară de solicitări de a întări disciplina militară, de a însuşi pregătirea de luptă şi politică. Ordinul este pregătit de şeful de stat-major - mai precis, de unul dintre negrişorii de la statul-major. Şeful de stat-major corectează cu mîna sa de comandant şi dă textul dactilografei să-l bată la maşină. Apoi ordinul merge la comandantul regiunii, să-l semneze. Comandantul de regiune îl citeşte, mormăie ceva, face nişte observaţii greu de desluşit, iar textul este dactilografiat din nou luîndu-se la socoteală observaţiile comandantului de regiune. Acesta îl semnează, iar în dimineaţa zilei de sărbă­toare este citit, conform ordinului, „În toate companiile, bateriile, escadroanele, escadrilele şi pe nave".

În ultima zi a lui aprilie 1937, proiectul ordinului pentru ziua de sărbătoare a fost adus pentru semnare la comandantul Regiunii militare Kiev, komandarm de rangul l lakir. Ordi­nul este standard: sub conducerea marelui Stalin, mergem înainte către victoria comunismului! lakir a citit toate acestea, l-a şters pe Stalin şi a dat hîrtia la dactilografiat. Krasnaia zvezda (4 februarie 1989 şi 14 august 1996) este entuziasmată de fapta lui lakir : iată un exemplu de luptător împotriva cultului personalităţii! Ce cutezanţă ! Ce vitejie !

Personal nu văd nici un fel de vitejie în această faptă. Dacă lakir consideră că Stalin este preamărit din cale-afară, atunci el, ca membru CC, trebuia să spună acest lucru la ple­nara din februarie-martie. Sau cel puţin trebuia să se numere printre acei adversari precauţi ai terorii, precum Hruşciov şi Şkiriatov. Însă lakir a cerut sînge. La această plenară, lakir a manifestat o ferocitate mai mare decît a lui Stalin.

Dacă lakir se considera adversar al lui Stalin, trebuia să lupte împotriva lui. Se poate lupta deschis: cu arma în mînă, să ridici trupele şi pe ţăranii ucraineni. Sau se poate lupta în secret: să pregăteşti un complot şi să suceşti gîtul tovarăşului Stalin. lakir nu a apelat la lupta deschisă împo­triva lui Stalin. Dacă a organizat un complot, atunci şi-a năruit singur acţiunea prin fapta sa.

Fapta lui lakir nu este pur şi simplu o prostie - este ceva mai mult.
Iakir este membru CC şi are combinaţiile sale politice. Vrei să te ocupi de politică, ocupă-te, dar nu-i pune în pericol pe alţii. Prin acţiunile sale, lakir a periclitat situaţia şefului de stat-major, căci acesta răspunde de pregătirea ordinului. Şeful de stat-major este militar şi, probabil, nu are nevoie de marea politică. Dar pentru că lakir a scos castanele din foc cu mîna lui, şeful de stat-major trebuie să răspundă. Ce vină are el?

lakir nu păţeşte nimic. Este membru CC şi e liber să facă tot ce-i place. Dar şeful de stat-major nu are o astfel de situaţie, o asemenea influenţă şi putere, însă lakir, fără să ceară părerea şefului de stat-major, îl face copărtaş la o acţiune politică, la o manifestare împotriva conducerii poli­tice superioare a ţării.

lakir îşi face jocurile politice, dar o trage după sine şi pe dactilografa, fără s-o întrebe dacă acceptă. Dacă cineva va afla despre cele petrecute, o vor duce şi pe ea... unde trebuie. Şi vai, sărmana! Vai, domnişoară! Aşa tînără şi frumoasă şi ai pus botu' pentru un ţap bătrîn!

Şeful de stat-major, primind ordinul înapoi şi văzînd ce este şters, e obligat pur şi simplu să raporteze unde trebuie : iată, tovarăşi, textul meu şi iată corectura tovarăşului lakir. Eu nu-s implicat cu nimic. Nu joc asemenea jocuri. El a corectat.

Iar tovarăşii din Departamentul special sînt obligaţi să raporteze aceste lucruri la instanţele superioare. Pur şi simplu ca să-şi salveze propria piele. Foarte repede, această informaţie trebuie să ajungă pînă la tovarăşul Stalin. Cel care o reţine îşi pierde capul. Şeful de stat-major şi toţi ceilalţi au fost obligaţi să raporteze despre cele întîmplate pe toate canalele. Dar dacă e o provocare? Dacă prin inter­mediul prietenului şi tovarăşului său de beţie lakir, tovarăşul Stalin le verifică vigilenţa: vor raporta sau nu ?

Pe canalele sale, dactilografa era obligată să raporteze. Ea a dactilografiat un text cu elogii la adresa lui Stalin, iar acum i se ordonă să dactilografieze acelaşi text, dar cu Stalin şters. Cînd oamenii mureau cu milioanele, tovarăşul lakir nu i-a dat cu tifla lui Stalin. Iar acum a îndrăznit. De ce să fie şi ea părtaşă ? De aceea trebuie să facă numărul de telefon corespunzător şi să informeze pe cine trebuie. S-a gîndit la acestea tovarăşul lakir?

Plus că, pe lîngă tovarăşii săi de luptă, marii conducători de oşti şi înflăcăraţii revoluţionari, tovarăşul Stalin nu ţinea nişte simple fete dactilografe, telefoniste şi descifratoare de coduri. Fetele aveau o pregătire specială şi sisteme speciale de subordonare, control şi legătură. A cugetat la acestea tovarăşul lakir ? A bănuit ? Fiecare dintre noi, la vremea lui, a uns cu clei scaunul profesoarei preferate, a pus piuneze, a pus carbid în călimară sau a dat drumul unui şoricel în timpul lecţiei. Sau unui şarpe. Şi fiecare dintre noi a avut destulă minte pentru a se gîndi cum să se apere. Aşa, de pildă, trebuia ca sticluţa de cerneală să fie turnată în geanta ei astfel încît să nu afle care ticălos a făcut-o, să nu bănu­iască ! Dar lakir nu are destulă minte pentru a proceda fără să fie remarcat.

Comportarea lui lakir este comportarea unei muieri proaste din bucătăria în comun, care aruncă săpun în supa celorlalţi - dar se poartă de aşa manieră încît toţi ştiu cine a făcut treaba asta.
Iar acum aducem informaţii suplimentare. Cazacul cervoneţ Ilia Dubinski povesteşte : în 1935 a primit un nou birou. „A intrat pe la mine Schmidt. Lăudînd rigurozitatea perioadei prin care trecem, a spus:
- Trebuie să ai un portret al lui Stalin" (Osobîi sciot, p. 128).
În 1927, cînd Troţki se număra încă printre marii condu­cători, iar Stalin era considerat o „mediocritate eminentă", Schmidt, preferatul lui lakir, i-a declarat în public lui Stalin că o să-i taie urechile. În 1935, cînd Stalin a biruit decisiv, acelaşi Schmidt recomandă nu numai subordonaţilor săi, ci şi comandantului brigăzii învecinate să pună în birou portretul lui Stalin.

Iar acum chiar despre lakir : „Îmi amintesc şedinţa Comisiei de Apărare la Kiev. Cu ce dragoste vorbea lakir despre Stalin după ce s-a întors de la Moscova. Numai un fiu iubitor faţă de bunul său tată se poate extazia atît de fierbinte. Ce să fie asta : laşitatea unuia sau perfidia celui­lalt?" (Idem, p. 208).

În opinia mea, laşitatea unuia. Să judecăm şi singuri : la înalta tribună a Comisiei de Apărare, lakir este un stalinist credincios, duios, un fiu iubitor. Rămînînd singur, devine un luptător împotriva lui Stalin. Însă un luptător nu prea deştept. „Fiul iubitor" şterge numele lui Stalin din ordin, aşa încît oricine putea să-l pîrască tatălui iubitor.

Dar iată că lakir a fost arestat. Nu pentru că l-a şters pe Stalin. Cauzele arestării sînt oarecum mai serioase. Ajungem şi acolo. Şi lakir, arestat pe nepusă masă, se adresează din nou ca un fiu iubitor : „Voi muri cu vorbe de iubire faţă de Dumneavoastră".
Cît de cunoscute sînt aceste lucruri ! Cît de asemă­nătoare ! În 1934, Hitler a făcut şi el o epurare. Arestat, şeful SA Ernst Rohm ruga să i se transmită lui Adolf Hitler că el va muri avînd pe buze vorbe de iubire faţă de führerul său. Acelaşi lucru îl ruga şi gruppenführer-ul SA Karl Ernst. 

Similitudini există în toate. Auzind jurămintele de iubire, Hitler i-a numit pe Röh şi tovarăşii săi de luptă prostituate. Iar la aceste cuvinte ale führerului, Goebbels a rostit ceva care s‑ar putea traduce prin „o definire absolut corectă" ! Încă o paralelă. Mai nou, nişte şamani de la noi au căpătat un obicei :  să-i străpungă în piept pe Lenin şi pe Stalin din portrete. Şi asta nu pentru că-i iubeau, ci ca să le ocrotească viaţa. Este aceeaşi psihologie ca şi la lakir şi Rohm : cine va îndrăzni să-i împuşte, dacă ei îl iubesc pe cîrmaci? Cine va îndrăzni să tragă în Lenin sau în Stalin ? 

Calculul este corect. Nimeni nu va îndrăzni să tragă în pieptul de criminal al lui Lenin sau al lui Stalin. Oricum, la noi nu se trage în piept. Se trage în ceafă. Sau sînt minaţi toţi într-o carieră şi se trage cu mitraliera, la întîmplare: în piept, în spate...

O enigmă a istoriei: l-a iubit lakir pe Stalin sau nu ?

Dacă l-a iubit, lumea a rămas cu un stalinist mai puţin. De se să regretăm?

Dar mai degrabă lakir l-a iubit pe Stalin  cu o iubire vicleană. L-a iubit pentru public. Pentru_efect. De ochii lumii. Însă în general nu l-a iubit. Numai se fandosea - se prefăcea că-l iubeşte.

Nu dorm nopţile, mă frămînt şi mă tot gîndesc cum poate fi numit omul care face jurăminte de iubire de la o înaltă tribună, dar rămînînd singur dă cu tifla; apoi e prins cu aceste apucături şi iar face jurăminte...

Cum să-l numeşti ca să obţii o definire absolut corectă ?



va urma