Dorin Popa
dintotdeauna
am fost vrăjit
de
clipa în care oamenii îşi pierd aripioarele,
de
clipa în care încep să se înşurubeze lent
în
vieţile lor
cu-n
soi de frenezie
dintotdeauna,
cu aceeaşi uimire,
am
privit intrigat cum se afundă semenii mei
în
vieţile acestea ale lor cu nepăsare,
cu
nepăsare şi oboseală,
cu
o sfârşeală dulce şi tristă ? Pietrificată
tăcuţi,
pe furiş, prietenii s-au înşurubat
-
unii ca într-o glumă, uşor, cu zâmbete discrete,
alţii
cu hotărâre, îndârjiţi, s-au scuturat
devreme
de fulgi şi tulee ?
şi
degeaba strig către ei, degeaba urlu disperat
şi-i
trag de picioare înapoi?
ei
au intrat până la brâu, până la urechi
în
vieţile lor
ei
nu mai vor, o, nu mai vor deloc
să
audă altceva decât sunetul hrănitor
al
înfiletării lor în lumea asta, în viaţa asta,
în
moartea asta
oho,
prietenii mei au dispărut complet
înghiţiţi
de vieţile lor serbede, flămânde, maron-disperate
iar
eu, straniu şi imatur, văd cum posibilul se îngustează
cum
s-a chircit într-o pată, într-o dâră
apoi,
în adierea părelnică a unei amintiri
despre
care nimeni nu poate mărturisi
nimic
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu