Cei trei cercetasi (12)

Jean de la Hire

Spaima Savanei (I)

Prizonierul Makuaşilor

În Africa Sud-Orientală, se întinde pe o distanţă de 2400 kilometri de-a lungul Oceanului indian colonia portugheză a Africei orientale.
Acest vast ţinut, destul de puţin civilizat, e locuit în afara de puţinii albi, care cultivă pământul şi de funcţionarii administrativi împreună cu soldaţii, care fac paza, de nenumărata triburi de negri, împărţiţi în diverse sate răspândite prin văi şi şesuri, dintre care mare parte sunt acoperite de păduri virgine şi savane.
Indigenii, prea puţin agricultori dar, în schimb, mari vânători, simt destul de paşnici, dacă nu sunt provocaţi. Ei sunt chiar stăpâniţi şi terorizaţi de alte triburi, din regiunile Zambeziului şi care fac parte din marea rasă a Makuaşilor. Acest trib, împărţit în diverse trupe războinice, care trăiesc numai din vânat şi din prădăciuni, profită de incuria portughezilor şi circulă ca în ţară cucerită prin întreaga Rodezie.
Makuaşii sunt înalţi de statură, muşchiuloşi şi nu poarta drept îmbrăcăminte de cât o făşie de pânză în jurul coapselor. Sunt înarmaţi cu arcuri, săgeţi şi măciuci plumbuite pe care le mânuiesc cu o îndemânare înspăimântătoare.
Dar, fiindcă n-au decât două sau trei puşti de fiecare bandă, le e foarte frică de armele de foc. Ei sunt foarte feroci, şi la ospăţurile lor mănâncă adesea carne omenească.
Au un rege, care trăieşte într-o regiune sălbatecă şi muntoasă spre est de Muembe la şase sute kilometri, în interior, de staţia portugheză Zumbo.
Satul fortificat în care se găseşte „curtea” acestui rege sa numeşte Kossinko şi de aici pornesc trupele de Makuaşi care se duc prade satele indigenilor. Apoi ele se înapoiază cu prăzile şi prizonierii lor la Kossinko, unde au loc serbări sângeroase, în timpul cărora jumătate din prizonieri sunt torturaţi, ucişi şi devoraţi.
Una din aceste bande era condusă de fiul regelui, tânărul Loando care prin faptele sale îşi câştigase porecla de „Spaima Savanei”.
Acest Loando, care avea vreo douăzeci şi cinci de ani, petrecuse mai mult timp în colonia Capului, unde învăţase să învăţase ceva englezeşte şi să bea, dar fără a se civiliza. Întorcându-se acasă Loando întoarse spatele civilizaţiei şi reluă viaţii sălbatecă, căci din timpul şederii sale printre albi nu rămase decât cu o nemărginită ură pentru aceştia.
Mare de statură şi bine croit, cu chipul oribil tatuat, brutal şi crud, mai ales când bea din acel alcool pe care Makuaşii îl extrag din anumite fructe.
Deci, într-o frumoasă după amiază el sta bând şi fumând, în pragul casei sale, care ocupa centrul satului, locuit de banda sa. În jurul său femeile şi prizonierii, forfoteau, ocupându-se de diverse treburi casnice. Ceilalţi oameni, aşezaţi la umbră îşi ascuţeau lăncile. Alţii făceau de gardă, rezemaţi de armele lor, bâte terminate cu măciuci plumbuite.
Deodată răsunară în pădurea învecinată sunetele de tam-tam, întrerupte de strigătele ascuţite ale oamenilor. Loando nu se mişcă, dar ceilalţi alergând din toate părţile, începură să strige şi să gesticuleze făcând un zgomot infernal.
Acest zgomot se transformă în frenezie, când se ivi din pădure o ceată de vreo două sute de sălbateci, precedaţi de patru makuaşi înalţi, care duceau un fel de scaun făcut din ramuri, în care se afla un prizonier legat de mâini şi de picioare, Îmbrăcat cu o uniformă verzuie şi având pe cap o pălărie de pâslă cu margini late. Acest prizonier era un alb!
Loando, cu o exclamaţie guturală, urmată de o înjurătură englezească, lăsă să-i cadă pipa şi se sculă brusc în picioare, Un prizonier alb! Era prima oară când fiul regelui avea unul în mână.
Ceata negrilor se opri în spaţiul pătrat din faţa casei şi a umbrelei sub care se adăpostea Loando. Prizonierul alb era într-adevăr ciudat. El era extrem de tânăr şi chipul sau, slăbit, exprima oboseală şi suferinţă, dar privirea ochilor săi extraordinari de limpezi era mândră şi se fixa fără teamă asupra lui Loando. Părea că nici n-aude sălbatecele strigăte de bucurie şi înspăimântătoarele urlete de ură pe care le scoteau dindărătul turbaţilor, femeile makuaşe.
Deodată Loando se sculă şi făcând un gest puse capăt acelui zgomot infernal. Apoi un negru ieşi din rânduri şi înaintând vorbi îndelung în limba indigenă. Povestea desigur peripeţiile capturării prizonierului alb.
Loando, stând pe un trunchi de arbore sub umbrelă, făcu un gest şi purtătorii scaunului îl puseră jos.
Prizonierul şi şeful makuaş se priviră o clipă, apoi, brusc, Loando întrebă într-o englezească foarte corectă, dar ciudat accentuată.
— Înţelegi limba engleză?
— După cum poţi auzi, o înţeleg şi o vorbesc.
— Bine, zise şeful cu un zâmbet oribil.
Apoi reluă:
— Omul acesta mi-a povestit că erai pe plajă cu alţi doi camarazi şi că după ce au ucis doi din oamenii mei, tovarăşii tăi au fugit şi tu ai rămas prizonier. Iar tu, după ce ai omorât pe şeful trupei ai ispitit cu promisiunea de a-i da arma ta pe cel de al doilea şef. El te proteja, voia să înveţe să se servească de arma ta şi apoi să fugă poate cu tine. Dar credincioşii mei au ucis pe acel trădător şi tu eşti aici. Răspunde, din ce ţară eşti?
— Din Italia.
— Caţi ani ai?
— Cincisprezece ani.
— Oho! Şi tovarăşii tăi, care au fugit?
— Un an mai mult decât mine.
— Ce căutaţi atât de departe de ţara voastră?
Prizonierul dete din umeri, dar după o scurtă ezitare zise:
— Veneam din spre nord şi ne duceam la Mozambic. Ştii ce sunt cercetaşii?
— Nu, zise Loando.
— Ei bine, sunt băieţi şi tineri care, în orice ţară, duc de bună voie felul de viaţă pe care l-ar trăi dacă ar fi soldaţi, în timp de război. Tovarăşii mei şi cu mine suntem cercetaşi italieni.
— Aha! Şi ce faceţi atât de departe de ţara voastră?
Prizonierul ezită iarăşi şi cu un ton de profund dispreţ, răspunse:
— Dacă ţi-aşi spune, poate că n-ai înţelege. Dacă înţelegi, aşi face o greşeală spunându-ţi. Deci refuz a-ţi spune.
— Refuzi? exclamă celălalt mai mult uimit de cât furios.
— Da.
Loando scrâşni din dinţi şi cu chipul schimonosit de furie, strigă:
— Te voi tortura.
— Potoleşte-ţi furia, domnule sălbatec, cu aere de civilizat, îl întrerupse prizonierul cu o linişte batjocoritoare Degeaba te înfurii. Ştii ce e un genovez?
— Un genovez? Nu!
— Ei bine, în italieneşte, un genovez înseamnă un încăpăţânat, înţelegi? Am spus că refuz şi fiindcă sunt genovez mă ţin de cuvânt.
Urmă o tăcere. Apoi şeful reluându-şi aerul demn întrebă:
— Cum te numeşti?
De data asta genovezul, izbucni în râs, dar răspunse:
— Eşti curios să ştii? Poftim, să-ţi fac plăcerea! Mă numesc Jean Maria Calega, supranumit Jean Bart, fiindcă în Italie mă pregăteam să întru la şcoala navală.
Loando întrebă iarăşi:
— Şi cum se numesc camarazii tăi?
— La naiba, zise Jean Bart, râzând, n-am mai văzut un curios de felul ăsta. Deşi sunt rănit la picior, nu se stă rău în fotoliul ăsta. Tovarăşii mei se numesc Raimondo Balsan, roman şi Marius Colombo, milanez. Dacă vreodată te vei duce la Roma, n-ai decât să întrebi de noi la sediul cercetaşilor şi toţi îţi vor spune cine suntem. Şi, fără voie, la gândul că acest sălbatec ar putea veni la Roma, Jean Bart izbucni iară în râs.
Dar Loando strigă:
— De vreme ce tovarăşii tăi sunt şi ei în colonie, voi pune caute şi mă, voi răzbuna asupra lor de insolenţele tale…
Jean Bart, deveni grav şi zise cu dispreţ:
— Bravo, văd că eşti o canalie fără pereche. Cât pentru tovarăşii mei, cred că la ora asta sunt în posesia unui lucru, care îi va face să fie mai puternici de cât tine, tinere macac. Dar acum, basta! Am spus că nu voi mai vorbi şi mă voi ţine de cuvânt.
Şi tânărul cercetaş, stând pe scaunul lui ca un rege pe tron, strânse buzele, încrucişa braţele şi privi pe Loando ţintă. Urmă o tăcere lungă apoi tânărul şef se sculă şi vorbi în limba sa. Cei patru purtători, ridicară scaunul şi îl ţinură câteva secunde nemişcat pe când Loando zicea:
— Timp de şase zile vei fi îngrijit, hrănit şi bine păzit. Şi a şaptea zi, după ce luna plină va fi lucit o noapte întreagă pe cer, vei fi sacrificat zeilor noştri. Legat de stâlpul de tortură, vei vedea pe oamenii mei executând dansul suliţelor şi vei simţi pe femeile mele înţepându-te cu acele lor. Vei trece prin proba şerpilor, a furnicilor şi a focului şi însfârşit vei fi tăiat bucăţele.
Şi terminând zise, râzând sinistru:
— Vom vedea atunci dacă şi carnea unui genovez e tot atât de tare cum îi e capul.
Şi porunci ca prizonierul să fie dus în casă spre a fi îngrijit de femei şi pus în stare de a suporta fără a muri prea repede diversele chinuri ce-l aşteptau.

Urletul sirenei

Tocmai fiindcă şeful Makua cunoştea bine limba engleză – ceea ce dovedea că sălbaticul era în curent cu multe lucruri din lumea civilizată, Jean Maria Calega, zis Jean Bart, se ferise să-i spuie mai mult.
Căci dacă i-ar fi spus că el şi tovarăşii săi plecaseră din Italia cu aeroplanul, ca să câştige, trecând peste Atlantic, un premiu de cinci milioane de franci promişi de Carnegie, dacă ar fi spus că, în urma stricării busolei, aeroplanul zburase în sens opus direcţiei voite de dânşii şi aterizase pe plaja Africei orientale portugheze, dacă ar fi spus că tovarăşii săi, Raimondo şi Marius, după ce demontaseră aeroplanul îl ascunseseră în nisip şi în pădure şi se duseseră să caute benzină, pe când el căzuse prizonier al bandei de makuaşi, dacă ar fi spus, însfârşit, că avea speranţa nestrămutată că Raimondo şi Marius, după ce vor remonta aeroplanul vor veni să-l salveze, mulţumită indicaţiilor pe care el însuşi le scrisese cu sângele din rană pe o bucăţică de hârtie pe care o îngropase apoi pe jumătate în nisip în locul unde se găsea aeroplanul, dacă ar fi spus toate astea, desigur că şeful ar fi făcut tot posibilul ca să întindă a cursă lui Raimondo şi lui Marius şi mai sigur încă l-ar fi torturat pe el şi l-ar fi ucis înainte de sosirea aeroplanului.
Deci, nu spusese nimic, fiindcă aşa îi dictase prudenţa.
Şi în coliba în care fusese închis, el se gândea că făcuse bine că tăcuse, dar în acelaş timp se întreba cu îngrijorare, dacă prietenii săi reuşiseră să execute toate punctele planului ce-l stabiliseră la despărţire. Cât despre salvarea sa, ea îi părea mai mult decât sigură, dacă Raimondo şi Marius soseau la timp, cu aeroplanul. Făcându-şi calculele, îşi zise că cei doi camarazi trebuiau să fie în dimineaţa aceea la Mozambic. În şase zile ei trebuiau să se înapoieze să remonteze maşina şi să sosească.
Şeful Makua îi spusese că va fi torturat a şaptea zi la răsăritul soarelui, deci dacă cei doi prieteni întârziau cu 24 de ore, era pierdut.
Şi cu un oftat adânc, Jean Bart îşi zise:
— O! Cum aş voi să ştiu unde se găsesc în momentul ăsta Raimondo şi Marius! Dacă totul a mers bine până acum, trebuie să fie la Mozambic.
Jean Bart nu se înşela. Ceilalţi doi cercetaşi plecaseră chiar în seara aceea din Mozambic călări şi cu catârii care transportau benzina.
După diverse peripeţii dramatice, în care adeseori văzură moartea cu ochii, Raimondo şi Marius ajunseră în locui unde ascunseseră aeroplanul demontat. Remontară aparatul şi găsind biletul lui Jean Bart, plecară în direcţia arătată de el, în momentul în care zorile începeau să se ivească.
Pe bordul „Aeroc”-ului care zbura fără zgomot, la cinci sute metri şi cu o viteză de o sută kilometri pe oră, Raimondo şedea la volan pe când Marius, inspecta pământul printr-un ochean şi Raimondo spuse:
— Cu viteza cu care zburăm, dacă calculele lui Jean Bart sunt exacte, atunci vom ajunge în cel mult trei sferturi de oră la locul, unde se află satul makuaşilor…
— Să nu uităm, zise Marius, că în biletul lui, Jean Bart ne spune precis că satul e situat în mijlocul unei savane destul de vaste, înconjurată de pădure. Pentru un moment însă, nu văd încă nimic.
Şi zburau în eterul pur, străbătut de primele raze ale soarelui. Aerul era îmbălsămat de parfumurile pădurii. Şi singurul zgomot în mijlocul naturii încă adormite, era zbârnâitul, uşor al motorului şi al elicei.
Dar, după trei ore de zbor, nedescoperind nici un sat, ce doi tineri începură să fie îngrijoraţi.
— Mă tem, zise Marius că Jean Bart s-a înşelat în calculele sale. Ar fi bine să ne ridicăm mai sus, ca să cuprindem cu privirea un spaţiu mai vast.
— Ai dreptate, zise Raimondo şi manevrând pârghia de înălţime făcu ca aparatul să se ridice la o mie de metri.
Şi pe când aeroplanul se înălţa mereu, Marius strigă:
— Ascultă! Jean Bart nu ne va putea auzi, dacă e închis undeva. Aşa că ar trebui să facem să fluiere sirena.
— Şi eu aveam aceeaşi idee, zise Raimondo.
Marius Colambo apăsă pe pârghia, care făcea să răsune puternica sirenă şi în văzduhul liniştit izbucniră deodată acele sunete sonore, care făceau să tremure de spaimă sutele de păsări de pradă, care la ora aceia matinală umpleau crăcile arborilor de jos.

Stâlpul de tortură

În satul makuaşilor nimeni nu dormise în noaptea aceea. Conform unei tradiţii transmise din generaţie în generaţie, makuaşii adorau luna şi soarele. În fiecare lună, în ultima noapte cu lună plină, petreceau prosternându-se şi dansând pe rând, sau cântând cântece sălbatice.
Când luna pălea la primele licăriri ale soarelui, makuaşii tăceau: atunci sărbătoarea lunii, sărbătoarea paşnică, se sfârşea şi începea aceea a soarelui, sărbătoare războinică şi sângeroasă.
Atunci prizonierii din cursul lunii şi destinaţi sacrificiului erau scoşi din colibele unde fuseseră ţinuţi şi hrăniţi ca sa se îngraşe şi erau duşi la stâlpul de tortură, ridicat în ajun în mijlocul spaţiului pătrat, care se întindea în faţa casei şefului.
Deci, în dimineaţa aceea, riturile fură îndeplinite cu şi mai mare solemnitate, de oarece pentru prima oară de secole, era vorba să fie torturat un om alb. Această victimă de seamă, trebuia aşezată între vreo doisprezece cafri, capturaţi într-o recentă expediţie spre sud. E lesne de închipuit că deşi nu adora luna, nici Jean Bart nu dormise în noaptea aceea. În loc să refuze mâncarea copioasă şi substanţială ce i se servea regulat, el mâncase zicându-şi că, în ziua sacrificiului trebuia sa aibă putere.
Pe de altă parte nu-i lipsise nici exerciţiul în timpul acelor zile de aşteptare de oarece dimineaţa şi seara, i se permisese să se plimbe prin sat şi prin savană. Ce e drept, era legat cu nişte liane lungi ale căror capete le ţineau doi negri şi mâi era tot timpul escortat de alţi doi makuaşi, înarmaţi cu lănci, dar, oricum se putea mişca, dacă nu putea fugi.
De altminteri, Jean Bart, nu dispera şi, cu încăpăţânarea lui de ligur îşi zicea:
— Sau, Raimondo şi Marius nu sosesc la timp şi atunci sunt pierdut, dar, în cazul acesta, sacrificiul meu nu va fi în zadar, căci ei vor putea scăpa de makuaşi şi porni imediat spre New-York, câştigând astfel premiul; sau Raimondo şi cu Marius sosesc la timp şi mă eliberează şi, în cazul ăsta, toate vor merge şi mai bine.
Totuşi, dimineaţa, când uşa colibei se deschise şi văzu intrând doi makuaşi, care luându-l de braţ, îl duseră în faţa lui Loando, aşezat sub umbrelă şi ţinând între genunchi o puşca de cel mai nou model, Jean Bart simţi că i se stinge ultima licărire de speranţă.
Căci Loando îi zise:
— A sosit momentul Jean Bart! Întoarce-te şi priveşte stâlpul de colo. E singurul rămas neocupat între ceilalţi doisprezece de care sunt legaţi acei mizerabili cafri. Îi vezi? Ţi-e destinat ţie. E înalt şi solid. Vei fi legat de el şi de acolo vei asista la moartea repede a celor doisprezece cafri… Apoi, vei asista la propria ta moarte, care va fi mai înceată, căci tortura ta va începe în clipa în care prima rază de soare, trecând peste arborii pădurii, va străluci deasupra savanei şi-ţi va lumina fruntea şi nu se va sfârşi decât când soarele, la amiază, va cădea drept pe capul tău. Ce-ai de spus?
Tânărul cercetaş era să răspundă cu un cuvânt dispreţuitor, când un zgomot ciudat, îi opri vorbele pe buze, un zgomot care venea din adâncimile firmamentului, un zgomot care făcu pe toţi să ridice capetele, o voce însfârşit, pe care numai Jean Bart o cunoştea…
Tresări violent. Un glas lăuntric îi strigă:
— E „Aeroc”-ul!
Dar, se stăpâni la timp. Şi în aer, se auzea mereu acel zgomot, neînţeles şi sinistru pentru makuaşi, îmbucurător şi triumfal pentru Jean Bart. Totuşi intensitatea lui se micşora.
— Aeroc se depărtează, se gândi Jean Bart.
Dar nu pierdu speranţa.
— Desigur, că se vor întoarce, îşi zise el. Ei mă caută si îmi dau de veste că au sosit. Dar, deoarece toţi privesc în aer trebuie să ridic şi eu capul şi să am aerul uimit.
Şi luându-şi un aer de uimire se uită şi el în sus. Pe imens boltă a cerului nu se vedea nimic.
— E desigur ori prea sus, sau prea jos la orizont, îşi zis Jean Bart. Poate că boarea luminoasă a dimineţii îl maschează sau că arborii pădurii îl ascund. Se depărtează…
Într-adevăr acele mugete aeriene deveneau din ce în ce mai slabe, până ce nu se mai auziră.
Câteva minute încă toţi priviră şi ascultară, dar în zadar
Atunci, un bătrân negru, care şedea cu picioarele încrucişate pe o piele de jaguar, în faţa unei grămezi de şerpi se sculă brusc, cu braţele ridicate. Era magul tribului. El urlă ceva cu glas furios. La acel urlet cei doisprezece şerpi se deznodaseră, se întinseră spre dânsul, urcându-i-se pe picioare şi i se încolăciră în jurul gâtului şi al braţelor.
Şi de câte ori magul îşi întrerupea urletele ca să respire, toţi bărbaţii şi femeile adunaţi în jurul celor treisprezece stâlpi şi al umbrelei lui Loando, scoteau strigăte ascuţite agitând săgeţile şi lăncile.
Loando, nepăsător şi neclintit privea cu ochii injectaţi, de sânge spre prizonierul alb.
Magul se lăsă iarăşi la pământ cu picioarele încrucişate. Şerpii se descolăciră şi alunecând de-a lungul corpului gol se grămădiră iarăşi la picioarele lui.
Atunci se făcu o tăcere adâncă şi în mijlocul ei Loando zise:
— Tinere alb, magul a recunoscut glasul zeului soare, care de veacuri nu se mai auzise. Azi, zeul soare ne mulţumeşte că-i dăm ca jertfă un alb.
Făcu un gest şi doi makuaşi apucând cu brutalitate pe Jean Bart îl târâră spre stâlpul din mijloc de care-l legară de la gât până la glezne cu o liană groasă. În acelaşi timp o rază de soare ieşind dintr-un punct de foc ce se ivea la orizont, polei părul cercetaşului.
Loando ridică braţele, strigă un ordin şi masacrul cafrilor începu. Nu ţinu mult. Doisprezece makuaşi se aşezară în faţa celor doisprezece cafri şi la un strigăt gutural al şefului, le zdrobiră capetele cu măciucile lor plumbuite. Sângele se răspândi în valuri, crierii ţâşniră şi cei doisprezece cafri – oribile trofee – rămaseră în picioare, legaţi de stâlpi. După această execuţie în masă, cinci sau şase sute de glasuri urlară de bucurie. Din acel moment bărbaţi şi femei se transformată în fiare. Tremurând de oroare şi de milă, dar nepăsător în aparenţă Jean Bart îşi zicea că viaţa lui atârna de un fir de păr.
La un gest al lui Loando, blestemele sălbaticilor încetară brusc şi în cinstea prizonierului, începu dansul suliţelor, executat de bărbaţi pe când femeile îşi arătau între ele lungile ace de aloes, care trebuia să le servească la dansul spinilor.
Stâlpul de care era legat Jean Bart era destul de lat şi depăşea deoparte şi de alta spinarea cercetaşului, care era îmbrăcat cu costumul său complet şi cu pălăria pe cap, tradiţia cedând ca prizonierul să fie torturat aşa cum fusese prins. Dacă era îmbrăcat supliciul focului devenea şi mai teribil de oarece fainele îi ardeau încetul cu încetul, prelungindu-i suferinţa.
Deci, stâlpul era nu numai mai lat, dar şi mult mai înalt decât cercetaşul, ceea ce era necesar pentru ca dansul suliţelor să se execute cu toate figurile tradiţionale.
Şi iată cum se desfăşura acest dans. Unul câte unul bărbaţii mai mari de 21 de ani ieşiră din rândurile mulţimii. Fiecare avea în mână o suliţă şi pornind prin flanc câte unul, făcură înconjurul semicercului format de cei treisprezece stâlpi. Stâlpul lui Jean Bart era al şaptelea, la mijloc.
În faţa fiecărui cadavru de cafru, makuaşii se opreau, unul Supă altul şi făcând zece plecăciuni şi tot atâtea sărituri, împlântau suliţele în pieptul fiecărui cadavru.
Unii porneau din dreapta şi ceilalţi din stânga. Aşa că întâlnindu-se în faţa prizonierului alb, makuaşii dansau un minut cu paşi lenţi şi de la o distanţă de vreo zece metri azvârlind suliţele în stâlp, le împlântau în jurul capului şi corpului prizonierului.
Vai de acela, a cărui suliţă ar fi lovit în aşa mod încât să taie una din liane, care lega pe prizonier! El ar fi fost imediat condus la Loando, care i-ar fi împlântat pumnalul său de fabricaţie engleză în gâtlej, spre a-l pedepsi pentru neîndemânarea sa.
Dar, aşa ceva nu se putea întâmpla, de oarece toţi erau, de copii, obişnuiţi cu acel joc şi ambiţia lor era să nu dea greş.
Pe când Jean Bart fără să clipească vedea venind spre el lamele strălucitoare, ce se înfigeau în jurul corpului şi al capului sau cu lungi vibraţii, el îşi spunea cu îngrijorare:
— Se vor întoarce oare?…
Dar, deodată toţi se opriră şi inima cercetaşului bătu cu violenţă: mugetul sirenei aeroplanului răsună din nou în văzduh!



va urma