luni, 11 mai 2015

Darling Lilly (13)


Michael Connelly




Era obligat să-i spună acel nume. Propriile minciuni îl înfundaseră. Se consola spunându-și că Renner ar fi ajuns la ea, oricum. Site-ul lui Lilly Quinlan era legat de al ei. Nu putea să nu facă legătura. Cel puţin, dându-i numele lui Robin în acel moment avea şansa să ţină lucrurile sub control. Le va spune atât cât să îl lase în pace, şi o va suna ca s-o avertizeze.
— De la o fată pe nume Robin, spuse el.
Renner clătină aproape imperceptibil din cap.
— Ei, ei, un alt nume nou, rosti el. De ce nu mă surprinde asta, domnule Pierce? Acum spuneţi-mi cine e Robin.
— Lilly Quinlan menţionează pe site-ul ei disponibilitatea unei alte fete de a lucra împreună cu ea. Mesajul e „Dublează-ţi plăcerea”. Numele celeilalte fete e Robin. Lucrează împreună. Am deschis pagina şi am sunat la numărul lui Robin. Fata nu mi-a fost de prea mare ajutor. Mi-a spus că e posibil ca Lilly să se fi dus acasă în Tampa, unde locuieşte mama ei. Apoi am sunat la Informaţii în Tampa şi am cerut numerele persoanelor cu numele Quinlan. În cele din urmă, am ajuns la Vivian.
Renner încuviinţă.
— Trebuie să fi fost o grămadă de nume. Un nume irlandez precum e Quinlan este destul de frecvent.
— Aveţi dreptate.
— Şi litera „V” e la sfârşitul alfabetului. Presupun că aţi sunat la Tampa de multe ori.
— Da.
— Care e prefixul pentru Tampa?
— Opt unu trei.
Pierce respiră uşurat pentru că în sfârşit reuşise să răspundă la o întrebare fără să fie nevoit să mintă şi să-şi facă griji cum se va potrivi ceea ce spune. Apoi îl văzu pe Renner băgând mâna în buzunarul gecii lui scurte din piele şi scoţând un telefon celular. Îl deschise şi tastă prefixul opt, unu, trei.
Pierce îşi dădu seama că va fi prins imediat cu minciuna dacă numărul lui Vivian Quinlan nu era public.
— Ce faceţi? E trecut de trei dimineaţa în Tampa. O s-o speriaţi de moarte dacă…
Renner ridică o mână pentru a-l face să tacă.
— Un număr de locuinţă din Tampa. Numele e Vivian Quinlan, spuse el şi aşteptă. Pierce îi studia faţa aşteptând reacţia. Pe măsură ce secundele treceau, avea senzaţia că se sufocă.
— Bine, vă mulţumesc, spuse Renner.
Închise telefonul şi îl puse înapoi în buzunar. Îl privi pe Pierce un moment, apoi scoase un creion din buzunar şi scrise un număr de telefon pe partea exterioară a dosarului. Pierce recunoscu numărul; era acelaşi pe care îl găsise el în carneţelul lui Lilly Quinlan.
Expiră, aproape prea tare. Reuşise să obţină o pauză.
— Cred că aveţi dreptate, spuse Renner. Probabil voi vorbi cu ea la o oră mai rezonabilă.
— Da, poate că ar fi mai bine.
— Aşa cum cred că v-am mai spus, nu avem acces la Internet aici, aşa că nu am văzut site-ul pe care l-aţi menţionat. O să verific imediat ce ajung acasă. Spuneţi că site-ul e legat de cealaltă femeie, de Robin?
— Exact. Lucrau împreună.
— Şi aţi sunat-o pe Robin fiindcă nu puteaţi să daţi de Lilly.
— Aveţi dreptate.
— Şi aţi vorbit la telefon şi ea v-a spus că Lilly s-a dus acasă, în Tampa, la mami.
— A zis că nu ştie. Că ar fi putut să se ducă acolo.
— O cunoşteaţi pe Robin înainte de această convorbire telefonică?
— Nu.
— Să presupun că Robin e o fată pe care o plăteşti ca să te distrezi cu ea. O prostituată. Dumneavoastră susţineţi că o femeie implicată în genul ăsta de treburi primeşte un telefon de la un bărbat absolut necunoscut şi sfârşeşte spunându-i acestuia unde crede că s-a dus partenera ei de fărădelegi care e dată dispărută. Cam aşa vine treaba, nu?
Pierce aproape că gemu. Renner nu voia să se dea bătut. Continua să exploateze punctele fragile ale declaraţiei lui, ameninţând să descopere totul. Pierce nu voia decât să iasă de acolo, să plece. Brusc îşi dădu seama că trebuia să spună sau să facă orice pentru a pleca. Nu îi mai păsa de consecinţe. Trebuia să plece. Dacă ar fi putut ajunge la Robin înaintea lui Renner, mai exista o şansă ca lucrurile să meargă bine.
— Ei bine… Cred că într-un fel sau altul am reuşit să o conving că, ştiţi, chiar voiam să o găsesc şi să mă asigur că totul e în regulă. Poate că şi ea îşi făcea griji în privinţa lui Lilly.
— Şi asta aţi aflat la telefon?
— Da, la telefon.
— Înţeleg. Bine, păi, o să verificăm toate astea discutând cu Robin.
— Da, verificaţi. Pot să…
— Aţi accepta un test cu detectorul de minciuni?
— Cum?
— Nu durează mult, doar că va trebui să mergem până în oraş ca să rezolvăm.
— În seara asta? Acum?
— Probabil că nu. Nu cred că aş găsi pe cineva la ora asta ca să vă facă testul. Dar am putea încerca mâine de dimineaţă, la prima oră.
— Bine. Aranjaţi pentru mâine. Acum pot să plec?
— Aproape am terminat, domnule Pierce.
Detectivul se uita din nou pe declaraţie. În mod cert, gândi Pierce, am trecut prin tot ce scrie în formular. Ce mai e?
— Nu înţeleg. Despre ce mai avem de discutat?
Renner îl privi drept în ochii.
— Ei bine, numele dumneavoastră a apărut de câteva ori pe computer. M-am gândit că am putea vorbi despre asta.
Pierce se înroşi la faţă din cauza căldurii şi a mâniei. Arestarea care se petrecuse cu atâta timp în urmă trebuia să fi fost ştearsă din cazierul lui. Termenul legal era a radia. Perioada de probaţiune trecuse fără incidente şi executase o sută şaizeci de ore de muncă în serviciul comunităţii. Asta se întâmplase cu mult timp în urmă. De unde ştia Renner?
— Vă referiţi la chestia din Palo Alto? Nu am fost niciodată acuzat în mod oficial. S-a rezolvat fără condamnare. Am fost exmatriculat de la şcoală timp de un semestru, am executat o perioadă de probaţiune şi muncă în serviciul comunităţii. Asta a fost tot.
— Arestat sub bănuiala de a vă fi dat drept ofiţer de poliţie.
— Asta s-a întâmplat în urmă cu cincisprezece ani. Eram student.
— Înţelegeţi la ce mă gândesc. Atunci v-aţi dat drept ofiţer de poliţie. Acum vă comportaţi ca şi cum aţi fi un fel de detectiv. Poate e vorba de complexul eroului, domnule Pierce.
— Nu, e cu totul altceva. Atunci am dat un telefon, încercând să obţin nişte informaţii. M-am dat drept un poliţist din campus pentru a afla un număr de telefon. Atât. Nu sufăr de niciun complex.
— Al cui număr de telefon?
— Al unui profesor. Voiam numărul lui de telefon de acasă şi nu era înregistrat. A fost o copilărie.
— În raport scrie că dumneavoastră şi prietenii dumneavoastră aţi folosit numărul de telefon pentru a-l hărţui pe profesor, pentru a-i face o farsă cum scrie la carte. Au mai fost arestaţi încă cinci studenţi.
— A fost un gest inofensiv, dar trebuia să dea un exemplu. Era perioada în care spargerea fişierelor tocmai lua amploare. Am fost exmatriculaţi toţi şi am primit o perioadă de probaţiune şi muncă în serviciul comunităţii, dar pedeapsa a fost mult prea severă în comparaţie cu delictul comis. Ceea ce am făcut noi a fost o chestie minoră.
— Lui pare rău, dar pentru mine a te da drept ofiţer de poliţie nu e un lucru inofensiv şi nici minor.
Pierce fu cât pe ce să protesteze, dar renunţă. Ştia că nu-l va convinge pe Renner. Aşteptă următoarea întrebare. După o pauză, detectivul continuă.
— În raport scrie că v-aţi executat munca în serviciul comunităţii într-un laborator criminalistic din Sacramente. Pe vremea aceea vă gândeaţi să intraţi în poliţie?
— S-a întâmplat după ce mi-am schimbat profilul, optând pentru chimie. Lucram în laboratorul de analize ale sângelui. Stabileam grupa sanguină şi comparam probe, muncă de jos. Era departe de ceea ce se poate numi munca de poliţist.
— Vi s-a părut totuşi interesant, nu-i aşa? Să ai de-a face cu poliţiştii, să pui cap la cap dovezile unor cazuri importante, toate astea v-au făcut să continuaţi munca şi după ce v-aţi executat pedeapsa.
— Am rămas pentru că mi-au oferit o slujbă. Stanford e o facultate scumpă. De altfel nu-mi dădeau mie cazurile importante. Cele pe care le primeam eu soseau în colete FedEx. Îmi făceam treaba şi le expediam înapoi. De fapt, era destul de plictisitor.
Renner schimbă brusc subiectul.
— Arestarea dumneavoastră pentru că v-aţi dat drept ofiţer de poliţie a apărut pe computer după ce aţi fost menţionat în legătură cu un alt caz de crimă, aici.
Pierce clatină din cap.
— Nu. Nu am fost niciodată arestat aici. Doar atunci, la Stanford.
— Nu am spus că aţi fost arestat. Am spus că numele dumneavoastră se găseşte în raportul unei crime. Totul e stocat în computer. Sunteţi hacker, ştiţi asta. Arunci un nume la întâmplare în calculator şi uneori eşti uimit de ceea ce iese la iveală.
— Nu sunt hacker. Nu mai ştiu nici noţiunile de bază ale acestei ocupaţii. Oricare ar fi cazul de crimă la care vă referiţi trebuie să fie vorba de un alt Henry Pierce. Nu-mi amin…
— Cred că vă înşelaţi. Kester Avenue, cartierul Sherman Oaks. Aţi avut o soră pe nume Isabelle Pierce?
Pierce îngheţă, uimit de faptul că Renner făcuse legătura.
— Victima unei omucideri, 19 mai 1988.
Pierce fu nevoit să confirme.
— Presupusa victimă a unui ucigaş cunoscut sub numele de Fabricantul de Păpuşi, identificat mai târziu ca Norman Church. Caz închis la moartea lui Church, în 9 septembrie 1990.
Caz închis, se gândi Pierce. Ca şi cum Isabelle ar fi fost doar un dosar pe care-l puteai închide, pune într-un sertar şi uita. Îl privi pe Renner.
— Da, sora mea. Şi ce e cu asta? Ce legătură are cu ce se petrece acum?
Renner ezită, apoi, pe faţa lui obosită apăru un zâmbet.
— Cred că are şi n-are legătură.
— Ceea ce spuneţi nu are nicio logică.
— Ba da. Era mai în vârstă decât dumneavoastră, nu?
— Cu câţiva ani.
— Obişnuia să dispară şi vă duceaţi să o căutaţi, nu? Aşa scrie în computer, deci trebuie să fie corect. Noaptea. Împreună cu tatăl dumneavoastră. Vă…
— Tată vitreg.
— Tatăl dumneavoastră vitreg vă trimitea în clădirile abandonate pentru a o căuta deoarece, copil fiind, ceilalţi copii din adăposturi nu fugeau de dumneavoastră. Aşa scrie în raport. Şi mai scrie ca    n-aţi găsit-o niciodată. Nu a găsit-o nimeni, înainte de a fi prea târziu.
Pierce încrucişă braţele la piept şi se apleca peste masă.
— Uite ce e, toate astea au şi o concluzie? Pentru că mi-ar face mare plăcere să plec de aici dacă nu vă deranjează.
— Concluzia e că v-aţi dus din nou să căutaţi o fată pierdută, domnule Pierce. Mă întreb dacă nu cumva încercaţi să vă luaţi revanşa, ştiţi ce vreau să spun?
— Nu, spuse Pierce cu o voce care-i păru lui însuşi pierdută.
Renner îl privi cu îngăduinţă.
— În regulă, domnule Pierce, puteţi pleca. Pentru moment. Permiteţi-mi însă să vă spun, oficial, că nu m-aţi convins că mi-aţi spus tot adevărul. E obligaţia mea să stabilesc dacă oamenii spun adevărul şi cred că dumneavoastră fie minţiţi, fie omiteţi anumite lucruri. Totuşi asta nu mă deranjează prea mult pentru că, ştiţi, lucrurile de genul ăsta ies întotdeauna la iveală. Poate că mă mişc încet, domnule Pierce. Sigur, v-am lăsat prea mult să aşteptaţi, pe dumneavoastră, un cetăţean corect, onorabil. Şi asta din cauză că sunt meticulos şi destul de eficient în meseria mea. Curând, voi avea întreaga imagine. Vă garantez. Şi dacă aflu că aţi încălcat măcar o regulă, va fi plăcerea mea, dacă înţelegeţi ce vreau să spun.
Renner se ridică.
— Ţinem legătura pentru testul acela de poligraf. Dacă aş fi în locul dumneavoastră m-aş întoarce la apartamentul acela drăguţ din Ocean Way şi aş sta acolo, departe de toate acestea.
Pierce se ridică, ocoli masa şi pe Renner cu un mers ciudat, îndreptându-se către uşă. Brusc, îşi aminti ceva şi se opri.
— Unde mi-e maşina? întrebă el.
— Maşina dumneavoastră? Cred că acolo unde aţi lăsat-o. Duceţi-vă la biroul din faţă. O să vă cheme un taxi.
— Mulţumesc mult…
— Noapte bună, domnule Pierce. Ţinem legătura.
În timp ce străbătea încăperea goală a secţiei îndreptându-se spre holul care ducea la biroul din faţă şi la ieşire, Pierce se uită la ceas. Era ora douăsprezece şi jumătate. Trebuia să dea de Robin înaintea lui Renner, dar numărul ei de telefon se afla în rucsacul lui, pe care-l lăsase în maşină.
În timp ce se apropia de pupitrul din faţă, îşi dădu seama că nu avea bani pentru un taxi. Îi dăduse lui Robin toţi dolarii pe care îi avea. Ezită un moment.
— Vă pot ajuta cu ceva, domnule? i se adresă poliţistul din spatele pupitrului. Pierce îşi dădu seama că omul îl privea fix.
— Nu, mulţumesc.
Se întoarse şi ieşi din clădirea poliţiei. Pe bulevardul Venice începu să alerge spre vest, în direcţia plajei.



va urma



















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu