Michael Connelly
Când intră detectivul Renner, Pierce ridică privirea. Încerca să-şi controleze furia, ştiind că de calmul cu care se comporta depindea durata întâlnirii şi plecarea lui cât mai repede acasă. Totuşi, două ore petrecute într-o cameră de doi metri şi jumătate pe doi metri şi jumătate cu nimic altceva de citit în afara unui ziar de sport vechi de cinci zile îi consumaseră toată răbdarea. Dăduse deja două declaraţii. Prima poliţiştilor de patrulă care răspunseseră chemării telefonice a lui Wainwright, şi alta lui Renner şi partenerului acestuia când sosiseră la scena crimei. Apoi unul dintre poliţiştii de patrulă îl condusese la secţia de poliţie şi îl încuiase în camera de interogatoriu.
Renner ţinea în mână un dosar. Se aşeză faţă în faţă cu Pierce şi îl deschise. Pierce îşi dădu seama că era un fel de formular, cu toate rubricile completate de mână. Renner se uită o vreme fix la formular, după care îşi drese vocea. Părea să aibă mai multă experienţă în materie de omucideri decât majoritatea colegilor lui. Puţin trecut de cincizeci de ani şi încă în putere, îi amintea lui Pierce de Clyde Vernon, de felul taciturn de a fi al acestuia.
— Ai treizeci şi patru de ani?
— Da.
— Adresa ta este Ocean Way 2800, apartamentul 1201.
— Da.
În vocea lui Pierce se desluşi exasperarea. Pentru o fracţiune de secundă, Renner îl privi drept în ochi, apoi coborî din nou privirea pe formular.
— Adresa nu se potriveşte cu cea de pe carnetul de conducere auto.
— Nu, tocmai m-am mutat. Acum locuiesc pe Ocean. Înainte stăteam pe Amalfi Drive. Uite care e treaba, e trecut de miezul nopţii. Oare m-ai ţinut aici atâta timp ca să-mi pui întrebările astea cu răspuns evident? Am dat deja o declaraţie. Ce mai vrei?
Renner se lăsă pe spate şi îl privi încruntat.
— Nu, domnule Pierce. V-am ţinut aici pentru că a trebuit să anchetăm atent ceea ce părea a fi scena unei crime. Sunt convins că nu ne învinovăţiţi pentru asta.
— Nu asta mă deranjează, ci faptul că sunt ţinut aici ca un suspect. Am încercat uşa. Era încuiată. Am bătut şi nu a venit nimeni.
— Îmi pare rău, dar nu era nimeni în biroul detectivilor. Este miezul nopţii, dar ofiţerul de patrulă nu trebuia să încuie uşa, deoarece nu sunteţi arestat. Dacă vreţi să faceţi o plângere împotriva lui sau a mea, vă voi aduce formularele necesare pentru a o face.
— Nu vreau să fac o plângere, bine?!? Fără formulare. Vreau pur şi simplu să terminăm cu asta, ca să pot pleca de aici. E sângele ei?
— Care sânge?
— Cel de pe pat.
— De unde ştiţi că e sânge?
— Presupun. Ce altceva ar putea fi?
— Asta să-mi spuneţi dumneavoastră.
— Cum? Ce vreţi să insinuaţi?
— Era o întrebare.
— Staţi un pic, tocmai aţi spus că nu sunt suspect.
— Am spus că nu sunteţi arestat.
— Deci spuneţi că nu sunt arestat, dar sunt suspectat în cazul ăsta?
— Nu spun nimic, domnule Pierce. Pur şi simplu pun întrebări, încercând să-mi dau seama ce s-a întâmplat în acel apartament şi ce se întâmplă acum.
Pierce abia se stăpânea, dar tăcu. Renner se uită la formular şi vorbi fără să ridice privirea:
— Cum spuneam, în declarația pe care aţi dat-o mai devreme ziceaţi că numărul de telefon de pe Ocean Way i-a aparţinut cândva femeii la al cărei apartament v-aţi dus în această seară.
— Exact. De-aia eram acolo. Să aflu dacă i s-a întâmplat ceva.
— O cunoaşteţi pe această femeie, Lilly Quinlan?
— Nu, n-am întâlnit-o niciodată.
— Niciodată?
— Niciodată, în viaţa mea.
— Atunci ce v-a determinat să vă duceţi la apartamentul ei şi să intraţi în bucluc? De ce nu v-aţi schimbat numărul? De ce v-a interesat?
— Drept să vă spun, în ultimele două ore mi-am pus şi eu aceleaşi întrebări. Încerci să verifici ceva şi să faci o faptă bună, şi cu ce te alegi? Eşti încuiat într-o încăpere, timp de două ore, de poliţişti.
Renner îl lăsă să peroreze.
— Ce contează de ce mi-a păsat sau dacă am avut sau nu un motiv să fac ceea ce am făcut? Dumneavoastră n-ar trebui să vă pese de ce i s-a întâmplat? De ce mă întrebaţi pe mine? De ce nu se află Billy Wentz în această cameră, în locul meu? V-am dat informaţii despre el.
— O să stăm de vorbă cu Billy Wentz, domnule Pierce, nu vă faceţi griji, dar deocamdată vorbesc cu dumneavoastră. Spuneţi-mi din nou cum aţi aflat de acel apartament.
Declaraţiile anterioare ale lui Pierce fuseseră împănate cu deformări ale adevărului menite să acopere ilegalităţile pe care le săvârşise. Povestea pe care o spusese în legătură cu felul în care găsise apartamentul fusese o minciună sfruntată al cărei scop era acela de a o ţine pe Robin departe de anchetă. Dorise să-şi respecte promisiunea pe care i-o făcuse, aceea de a nu o expune ca sursă de informaţii. Dintre toate lucrurile pe care le spusese în ultimele patru ore, acesta era singurul care îl făcea să se simtă bine.
— Din clipa în care mi-am conectat telefonul am începu să primesc apeluri de la diverşi bărbaţi care doreau să vorbească cu Lilly. Câţiva dintre ei, clienţi mai vechi, voiau să o întâlnească din nou. Am încercat să-i fac să vorbească, pentru a vedea ce pot să aflu despre ea. Azi, unul mi-a dat adresa apartamentului şi m-am dus până acolo.
— Înţeleg. Şi cum îl chema pe acest fost client?
— Nu ştiu. Nu mi-a spus.
— Aveţi serviciu de identificare a apelurilor pe noul telefon?
— Da, dar suna de la un hotel, de la Ritz-Cariton. Sunt o mulţime de camere acolo. Bănuiesc că se afla într-una dintre ele.
Renner încuviinţă.
— Iar domnul Wainwright mi-a spus că l-aţi sunat azi-dimineaţă pentru a întreba despre domnişoara Quinlan şi despre o altă proprietate pe care aceasta a închiriat-o de la el.
— Da. O casă de pe Altair. Locuia pe Altair şi se întâlnea cu clienţii în apartamentul de lângă Speedway. După ce i-am spus că a dispărut, Wainwright s-a dus şi a golit casa.
— Aţi mai fost vreodată acolo?
— Nu. Niciodată. V-am mai spus.
— Dar în casa de pe Altair?
Pierce îşi alese cu grijă cuvintele.
— M-am dus acolo, dar nu a răspuns nimeni când am sunat. De asta l-am căutat pe Wainwright.
Spera ca Renner să nu fi sesizat uşoara schimbare din vocea lui. Detectivul punea mult mai multe întrebări decât la primul interogatoriu. Pierce era pe teren alunecos. Cu cât spunea mai puţine, cu atât avea mai multe şanse de a scăpa basma curată.
— Încerc să stabilesc ordinea corectă a evenimentelor, zise Renner. Ne-aţi spus că v-aţi dus mai întâi într-un local numit ECU, în Hollywood. Acolo aţi obţinut numele Lilly Quinlan şi adresa unei cutii poştale din Santa Monica. Vă duceţi acolo, şi folosiţi ceea ce dumneavoastră numiți angajare socială pentru a…
— Inginerie. Inginerie socială.
— Mă rog. Ingineriţi adresa casei de la tipu’ aflat la oficiul poştal, nu? Mergeţi la casa aceea, apoi îl sunaţi pe Wainwright şi după aceea daţi peste el la apartament. E bine până aici?
— Da.
— În ambele declaraţii pe care le-aţi dat în această seară aţi spus că aţi bătut la uşă, nu aţi găsit pe nimeni acasă şi aţi plecat. E adevărat?
— Adevărat.
— Între momentul când aţi bătut la uşă şi cel când aţi părăsit împrejurimile, aţi intrat în casă, domnule Pierce?
De asta îi fusese teamă. Trebuia să răspundă cu da sau nu. Adevărul sau o minciună care putea fi demascată cu uşurinţă. Se întreba dacă lăsase amprente în casă. Îşi aminti mai ales mânerele de pe biroul cu capac rulant şi corespondenţa prin care scotocise. Trecuseră mai bine de două ore de când le dăduse adresa de pe Altair, deci fuseseră deja acolo şi aveau amprentele lui. Întrebarea putea fi o capcană.
— Uşa era descuiată, spuse el. Am intrat ca să mă asigur că nu era acolo, că nu avea nevoie de ajutor.
Renner se aplecă către Pierce, peste masă, şi îl privi în ochi.
— Aţi fost în casă?
— Da.
— De ce nu ne-aţi spus asta înainte?
— Nu ştiu. Nu mi s-a părut necesar. Încercam să fiu concis. Cred că nu voiam să răpesc timpul nimănui.
— Ce să zic, mulţumesc că v-aţi gândit la noi. Care uşă era descuiată?
Pierce ezită, dar ştia că trebuie să răspundă corect.
— Cea din spate.
O spuse ca un criminal care pleda vinovat în instanţă. Ţinea capul plecat şi vorbea încet.
— Obişnuiţi să vă duceţi la uşa din spate a casei unui necunoscut?
— Nu, dar uşa aceea era descuiată. V-am spus, am vrut să văd dacă nu cumva s-a întâmplat ceva.
— Aha. Voiaţi să fiţi un salvator. Un erou.
— Nu, m-am gândit că…
— Ce aţi găsit în casă?
— Nu mare lucru. Mâncare stricată, un teanc enorm de corespondenţă. Mi-am dat seama că nu fusese de mult acolo.
— Aţi luat ceva?
— Nu.
O spuse fără să ezite, fără să clipească.
— Ce aţi atins?
Pierce ridică din umeri.
— Nu ştiu. O parte din corespondenţă. Era un birou. Am deschis nişte sertare.
— Vă aşteptaţi să o găsiţi pe domnişoara Quinlan într-un sertar de birou?
— Nu. Doar…
Se opri dându-şi seama că trebuie să-şi scurteze cât mai mult răspunsurile.
Renner se lăsă pe spătarul scaunului şi schimbă tactica de interogatoriu.
— De ce l-aţi sunat pe Wainwright?
— Pentru că el e proprietarul.
— Da, dar de unde aţi aflat asta?
Pierce îngheţă. Ştia că nu putea da un răspuns care să aibă vreo legătură cu carneţelul şi corespondenţă pe care le luase din casă. Se gândi la carneţelul cu numere de telefon ascuns în camera de copiere de la sediul Amedeo şi pentru primă dată simţi o transpiraţie rece pe frunte.
— Mm, cred… Nu, mda, era scris undeva pe biroul din casa ei. Ca o notiţă.
— Vreţi să spuneţi o notiţă care se afla la vedere?
— Mda, cred că da. Eu…
Se opri din nou, înainte de a-i da detectivului un alt indiciu cu care să-l încolţească. Era condus într-o capcană şi trebuia să găsească un mod de a scăpa. Greşise inventând notiţa şi nu mai putea da înapoi.
— Domnule Pierce, eu tocmai m-am întors de la casa de pe Altair. Am verificat tot biroul ăla. N-am văzut nicio notiţă.
Pierce dădu afirmativ din cap.
— Mi-am amintit. Am confundat-o cu propria mea notiţă. Am scris-o după ce am vorbit cu Vivian. Ea mi-a spus de Wainwright.
— Vivian? Cine e Vivian?
— Mama lui Lilly. Din Tampa. Când m-a rugat să o caut pe Lilly mi-a dat câteva nume. De acolo am numele lui Wainwright.
Sprâncenele lui Renner se ridicară până la mijlocul frunţii, şi chipul lui exprima uimirea.
— Toate astea-s informaţii noi, domnule Pierce. Afirmaţi că mama lui Lilly Quinlan v-a rugat să-i căutaţi fiica?
— Da. A zis că poliţiştii nu se implicaseră. M-a rugat să fac orice pot.
Pierce se simţea bine. Nu minţea. În orice caz spusele lui erau mai aproape de adevăr. Întrevedea o posibilitate de a scăpa.
— Şi mama ei din Tampa ştia numele proprietarului?
— Mă rog, cred că a primit o grămadă de nume şi persoane de legătură de la un detectiv particular pe care îl angajase pentru a o căuta pe Lilly.
— Un detectiv particular.
Renner privi declaraţia din faţa lui de parcă faptul de a nu fi menţionat detectivul particular constituia pentru el o dezamăgire.
— Aveţi numele lui?
— Philip Glass. Am numărul lui notat într-un carneţel care se află în maşina mea. Duceţi-mă înapoi la apartament – maşina mea e acolo – şi pot să vi-l dau.
— Vă mulţumesc, dar întâmplător îl cunosc pe domnul Glass şi ştiu cum să-l găsesc. Aţi vorbit cu el?
— Nu. Am lăsat un mesaj, dar nu m-a sunat. De altfel, din ceea ce mi-a spus Vivian, nu prea a avut succes în încercarea de a o găsi pe Lilly. Nu mă aşteptam la mare lucru de la el. Nu-mi dau seama dacă e un detectiv bun sau îi lua banii degeaba.
Era o şansă ca Renner să-i spună ce ştia despre Glass, dar acesta o lăsă să treacă pe lângă el.
— Dar Vivian?
— Am şi numărul ei în maşină.
— Nu asta voiam. De unde aţi ştiut cum să o contactaţi pe Vivian la Tampa?
Pierce tuşi. Se simţea de parcă primise un pumn în stomac. Renner îl prinsese din nou în capcană. Din nou carneţelul cu telefoane. Nu putea să-l aducă în discuţie. Respectul lui pentru detectivul taciturn creştea pe măsură ce îşi simţea mintea împovărată de propriile lui minciuni şi de propria confuzie. Nu mai întrezărea decât o cale de a scăpa.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu