Operatiunea Omega (XIV)

Robert Ludlum

Alice întoarse comutatorul de sub pervazul ferestrei –  de la camera de zi, astfel ca muzica să poată fi auzită în difuzoarele din curtea interioară. Erau cu toţii afară, pe marginea piscinei. Chiar şi soţul ei şi Dick Tremayne se sculaseră în cele din urmă de la masa din bucătărie; stătuseră acolo douăzeci de minute şi lui Ali i se păru ciudat faptul că vorbiseră foarte puţin.
— Hei, graţioasă doamnă!
Era vocea lui Joe şi Alice se încorda ca un arc. El venea dinspre hol, îmbrăcat cu slipul. Corpul lui Joe avea ceva neplăcut – făcea ca obiectele din jur să pară mai mici.
— Nu mai era gheaţă, aşa că am dat un telefon să ne aducă.
— La ora asta?
— E mai simplu decât să meargă cineva după ea.
— Pe cine-ai sunat?
— Pe Rudy, de la magazinul de băuturi.
— Acolo e închis.
Cardone veni spre ea, clătinându-se uşor.
— L-am sunat acasă; nu dormea... Îmi face mici servicii. I-am spus să lase două pachete la uşa din faţă şi să le treacă în contul meu.
— Nu era nevoie. Adică plata.
— Fiecare bănuţ contează.
— Scuză-mă.
Ea se îndreptă spre sofa, fie şi pentru a scăpa de damful de gin al lui Cardone. El o urmă.
— Te-ai gândit la ce ţi-am spus?
— Eşti foarte generos, dar nu avem nevoie de ajutor.
— Aşa a zis John?
— Aşa ar zice.
— Deci n-ai vorbit cu el?
— Nu.
Cardone îi luă mâna cu blândeţe. Ea încercă instinctiv să şi-o tragă, dar el i-o reţinu – ferm, fără ostilitate, doar prietenos; totuşi, i-o reţinea.
— S-ar putea să fiu puţin ameţit, dar vreau să mă iei în serios... Sunt un om norocos; n-a fost greu deloc... Sincer, mă simt chiar puţin vinovat, înţelegi ce vreau să spun? Îl admir pe Johnny. Am o părere foarte bună despre el, fiindcă el contribuie... Eu nu prea contribui; eu doar iau. Nu fac rău nimănui, dar iau... M-aş simţi mult mai bine dacă m-aţi lăsa să ofer... ca un fel de schimb.
El îi lăsă mâna şi, fiindcă fusese luată prin surprindere, antebraţul i se lovi de mijloc. Se simţi pentru moment stânjenită. Şi uimită.
— De ce eşti atât de hotărât să ne oferi ceva? Cardone se aşeză cu greutate pe braţul canapelei.
— Se mai află câte ceva. Zvonuri, bârfe, poate.
— Despre noi? Despre noi şi banii noştri?
— Oarecum.
— Ei bine, nu-i adevărat. Pur şi simplu nu-i adevărat.
— Atunci hai să pun problema altfel. Acum trei ani, când Dick, Ginny, Bernie şi Leila au mers cu noi să schiem la Gstaad, tu şi cu Johnny n-aţi vrut să veniţi. Corect?
Alice clipi, încercând să urmărească logica lui Joe.
— Da, îmi amintesc. Ne gândeam că ar fi mai bine să ducem copiii la Nassau.
— Dar acum John e foarte interesat de Elveţia, nu-i aşa? Corpul lui Joe se legăna uşor.
— Nu, din câte ştiu eu. Nu mi-a vorbit despre asta.
— Atunci, dacă nu Elveţia, poate Italia. N-ar fi exclus să-l intereseze Sicilia; e un loc foarte pitoresc.
— Pur şi simplu nu te înţeleg.
Cardone se ridică de pe braţul canapelei şi se ţinu pe picioare.
— Noi doi nu ne deosebim prea mult, nu-i aşa? Adică, încrederea de care ne bucurăm n-am moştenit-o... A trebuit să ne-o câştigăm, fiecare în felul său...
— Cred că asta-i ceva jignitor.
— Îmi cer scuze, n-am vrut să te ofensez... Nu doresc decât să fiu cinstit, iar cinstea începe acolo unde te afli... unde ai fost.
— Eşti beat.
— Cu siguranţă. Sunt beat şi nervos. O combinaţie groaznică... Vorbeşte cu John. Spune-i să nu-şi facă griji în legătură cu Elveţia sau Italia, în regulă? Spune-i, nu contează cum, că eu sunt curat şi că îmi plac oamenii care contribuie, dar nu fac rău altora... Că o să plătesc.
Cardone făcu doi paşi spre Ali şi-i luă mâna stângă. Delicat, dar stăruitor, i-o duse la buze, cu ochii închişi, şi-i săruta palma. Ali mai văzuse genul ăla de sărut; în copilărie, îi surprinsese pe adepţii fanatici ai tatălui ei făcând la fel. Apoi Joe se întoarse şi porni şovăitor spre hol.
De la fereastră, o variaţie de lumină, o reflectare, o modificare a clarităţii îi atrase privirea lui Ali. Întoarse capul. Ceea ce văzu o făcu să îngheţe. Afară, pe pajişte, la numai doi metri de geam stătea Betty Cardone, într-un costum alb de baie, scăldată în lumina albastru-verzuie a piscinei.
Betty văzuse ce se întâmplase între Alice şi soţul ei. Alice îi citea asta în ochi.
Soţia lui Joe se uita cu atenţie pe fereastră, iar privirea ei era nemiloasă.

Vocea plină a tânărului Sinatra plutea în aerul cald al nopţii de vară, în timp ce cuplurile stăteau în jurul piscinei. Pe rând – lui John Tanner i se păru că nu erau niciodată doi – unul sau altul dintre ei intra în apă şi se bălăcea alene.
Femeile vorbeau despre şcoli şi copii, în vreme ce bărbaţii, de partea cealaltă a bazinului, discutau mai puţin calm despre bursă, politică şi o economie de neînţeles.
Tanner stătea la baza trambulinei, lângă Joe. Nu-l văzuse niciodată atât de beat şi-l ţinea sub observaţie. Dacă unii sau toţi cei de-acolo făceau parte din Omega, Joe era cea mai slabă verigă. Avea să cedeze primul.
Se iscară mici dispute, repede potolite. La un moment dat, vocea lui Joe se auzi mai tare şi Betty reacţiona rapid, însă calm.
— Eşti beat, bărbate. Fii atent!
— Joe are dreptate, Betty, spuse Bernie, bătându-l pe genunchi pe Cardone. A fost o zăpuşeală teribilă la New York azi, îţi aminteşti?
— Şi tu ai fost la New York, Bernie, interveni Ginny Tremayne, întinzându-şi picioarele peste marginea bazinului. A fost chiar aşa de cald?
— O zăpuşeală teribilă, iubito.
Vorbise Dick, de pe malul celălalt. Tanner îi surprinse pe Osterman şi Tremayne schimbând o privire. Comunicarea lor tăcută se referea la Cardone, dar asta nu însemna că el, Tanner, trebuia să înţeleagă sau să observe ceva. Apoi Dick se ridică şi întrebă cine mai voia să bea un pahar. Numai Joe îşi exprimă dorinţa.
— Mă duc eu, zise Tanner.
— Rămâi pe loc, răspunse Dick. Tu ai grijă de jucătorul de base-ball. Oricum, vreau s-o sun pe fată. I-am spus să se întoarcă la unu; e aproape două. În ziua de azi trebuie să verifici.
— Eşti un tată deplorabil, spuse Leila.
— Câtă vreme nu sunt bunic.
Tremayne traversă peluza spre uşa bucătăriei. Urmară câteva secunde de tăcere, apoi femeile reluară conversaţia lor relaxată, iar Bernie coborî de pe marginea bazinului în apă. Joe Cardone şi Tanner nu vorbeau.
Câteva minute mai târziu, Dick ieşi pe uşa de la bucătărie, aducând două pahare.
— Hei, Ginny! Peg era nervoasă că am trezit-o. Ce zici de asta?
— Cred că este plictisită de întâlnirea ei. Tremayne se apropie de Cardone şi-i întinse paharul.
— Ţine, fundaşule.
— Am fost mijlocaş. Îl încercuiam pe Levi Jackson al tău de la Yale Bowl!
— Sigur. Dar am vorbit cu Levi. Spunea că te fentau întotdeauna. Era de-ajuns să strige „sos tomat” şi tu o zbugheai pe tuşă!
— Al naibii de amuzant! L-am terminat pe ticălosul ăla negru!
— El vorbeşte frumos despre tine, zise Bernie, zâmbind de la marginea bazinului.
— Iar eu vorbesc frumos despre tine, Bernie! Şi despre marele Dick, prezent aici! Cardone se ridică greu în picioare. Vorbesc frumos despre voi toţi!
— Hei, Joe...
Tanner se depărta de trambulină.
— Zău, Joe, stai jos, îi ordonă Betty. O să cazi în apă.
— Da Vinci!
Era doar un nume, dar Cardone îl strigase. Apoi repetă: 
— Da Vinci... Rosti sunetele lungindu-le, cu un pronunţat accent italian.
— Ce înseamnă asta? întrebă Tremayne.
— Tu să-mi spui! răcni Cardone în tăcerea încordată din jurul piscinei.
— E nebun, zise Leila.
— E beat mort, dacă nu deranjează pe nimeni exprimarea mea, adăugă Ginny.
— Fiindcă noi nu puteam – eu, cel puţin, nu – să-ţi spunem ce e un Da Vinci, poate că ne explici tu.
Bernie vorbise încet.
— Încetează! Încetează!
Cardone îşi strânse pumnii de două ori la rând. Osterman ieşi din apă şi se apropie de Joe. Mâinile îi atârnau pe lângă corp.
— Linişteşte-te, Joe. Te rog... Linişteşte-te.
— Zürichhhhh!
Tanner avu impresia că ţipătul lui Joe Cardone fusese auzit de la câţiva kilometri. Se întâmplase! O spusese!
— Ce vrei să zici, Joe?
Tremayne făcu un pas şovăitor spre Cardone.
— Zürich! Asta vreau să spun!
— E un oraş în Elveţia! Şi ce altceva? Osterman stătea în faţa lui Cardone; n-avea de gând să fie îndurător. Spune ce înţelegi prin asta!
— Nu!
Tremayne îl luă pe Osterman de umăr.
— Să nu vorbeşti cu mine, ţipă Cardone. Tu eşti cel care...
— Încetaţi! Toţi!
Betty stătea în picioare pe suprafaţa betonată de la capătul piscinei. Tanner n-ar fi crezut niciodată că soţia lui Cardone putea avea atâta forţă.
Dar aşa era. Cei trei bărbaţi se depărtară unul de altul ca nişte câini bătuţi. Femeile se uitară la Betty, apoi Ginny şi Leila se îndepărtară, în timp ce Ali rămase nemişcată, fără să priceapă nimic.
Betty continuă, revenind la tonul de gospodină blândă, de periferie, care părea să fie:
— V-aţi purtat cu toţii ca nişte copii şi ar fi mai bine ca Joe să meargă acasă.
— Eu... cred că putem să bem cu toţii un pahar înainte de culcare, Betty, spuse Tanner. Ce zici?
— Pe-al lui Joe să-l diluezi, răspunse Betty cu un zâmbet.
— Nu se poate altfel, zise Bernie.
— Le aduc eu.
Tanner se întoarse către uşă.
— Vine toată lumea?
— Stai puţin, Johnny! Era Cardone, pe chipul căruia se aşternuse un rânjet larg. Eu sunt băiatul cel rău, aşa că lasă-mă să te ajut. În plus, vreau să merg la baie.
Tanner intră în bucătărie înaintea lui Cardone. Era tulburat, uluit. Se aşteptase ca, atunci când Joe strigase cuvântul „Zürich”, totul să se încheie. Zürich reprezenta cheia care ar fi trebuit să declanşeze prăbuşirea. Totuşi, nu se întâmplase aşa.
Dimpotrivă, intervenise o situaţie contrară. Fusese impus un control; provenind de la cea mai improbabilă sursă pe care şi-o putea imagina – Betty Cardone.
Deodată, în spatele lui se auzi o izbitură. Tremayne stătea în pragul uşii, uitându-se la Cardone, care se prăbuşise la pământ.
— Aşa! O masă de muşchi de la Princeton tocmai a leşinat!... Să-l ducem la maşina mea. Eu sunt şoferul în seara asta.
Leşinat? Tanner nu credea. Cardone era într-adevăr beat. Dar nu părea să fie pe punctul de a se prăbuşi.


Cei trei bărbaţi se îmbrăcară repede şi-l aşezară pe Cardone pe scaunul din faţă al maşinii lui Tremayne. Betty şi Ginny stăteau pe bancheta din spate. Tanner continua să observe faţa lui Joe, mai ales ochii, încercând să descopere vreun semn de prefăcătorie. Nu văzu însă nimic. Totuşi, ceva era fals, îşi zise el; mişcările exagerate ale lui Cardone aveau prea mare precizie. Oare Joe se acoperise cu o platoşă de tăcere ca să-i pună la încercare pe ceilalţi? se întrebă el.
Sau autocontrolul său fusese alterat de tensiunea crescândă?
— Fir-ar să fie! exclamă Tremayne. Mi-am uitat jacheta în casă.
— Ţi-o aduc eu la Club mâine dimineaţă, spuse John. Noi suntem programaţi la unsprezece.
— Nu, mai bine o iau acum Am lăsat nişte note în buzunar, s-ar putea să am nevoie de ele... Stai aici cu Bernie. Mă întorc imediat.
Dick alergă în casă şi îşi luă jacheta de pe un fotoliu din hol. Se uită la Leila Osterman, care lustruia tăblia unei mese din camera de zi.
— Dacă fac treaba asta acum, poate că familiei Tanner o să-i mai rămână ceva mobilă, zise ea.
— Unde-i Ali?
— În bucătărie.
Leila continuă să frece tăblia mesei. Când Tremayne intră în bucătărie, o găsi pe Ali umplând maşina de spălat vase.
— Ali?
— Ah!... Dick. Joe e în regulă?
— Joe e bine... Ce face John?
— Nu e afară cu voi?
— Eu sunt aici.
— E târziu; sunt prea obosită pentru glume.
— Nu prea-mi arde de glume... Noi suntem buni prieteni, Ali. Tu şi cu Johnny însemnaţi mult pentru noi, pentru mine şi Ginny.
— Şi noi avem aceleaşi sentimente pentru voi; ştii asta.
— Credeam că ştiu. Ascultă-mă...
Tremayne se înroşise la faţă; înghiţea mereu în sec, incapabil să-şi stăpânească zbaterea pronunţată a ochiului stâng.
— Nu judecaţi oamenii. Nu-l lăsa pe John să dea publicităţii... opinii care fac rău oamenilor înainte de a înţelege motivaţia faptelor lor.
— Nu pricep ce...
— E foarte important, o întrerupse Tremayne. El ar trebui să înţeleagă. E o greşeală pe care eu n-o comit niciodată în instanţă. Întotdeauna încerc să înţeleg.
Alice sesiză ameninţarea din tonul vocii lui.
— Îţi sugerez să-i spui lui ce ai de zis.
— Aşa am făcut, dar el nu mi-a răspuns. De aceea mă adresez ţie... Nu uita, Ali. Nimeni nu e în totalitate ceea ce pare a fi. Numai câţiva dintre noi sunt mai inventivi. Ţine minte lucrul ăsta!
Tremayne se răsuci pe călcâie şi plecă; câteva clipe mai târziu, Ali auzi uşa din faţă închizându-se. Uitându-se către uşa deschisă a bucătăriei, îşi dădu seama că altcineva era prin preajmă. Se auzea sunetul inconfundabil al unor paşi înăbuşiţi. Cineva trecuse prin sufragerie şi se oprise în cămara ei, după colţ, nevăzut. Ea se duse încet, în tăcere, spre arcadă. Când se întoarse spre mica încăpere, o văzu pe Leila stând nemişcată lângă perete, privind drept înainte.
Leila ascultase conversaţia din bucătărie. Rămase cu gura căscată când o văzu pe Ali, apoi râse, fără nici o urmă de veselie. Ştia că fusese surprinsă.
— Am venit să mai iau o cârpă.
Ridică mâna în care avea o cârpă de praf şi se întoarse în sufragerie fără alte comentarii.
Alice stătea în mijlocul cămării, întrebându-se ce lucru îngrozitor li se întâmplase tuturor. Era ceva ce tulburase profund vieţile celor aflaţi în acea casă.

Se urcaseră în pat; Ali stătea întinsă pe spate, John pe partea stângă, la distanţă de ea. Cuplul Osterman se afla dincolo de hol, în camera de oaspeţi. Era prima dată când rămăseseră singuri în acea noapte.
Alice ştia că soţul ei era extenuat, însă nu mai putea amâna întrebarea.
— Au apărut nişte probleme între tine, Dick şi Joe, nu-i aşa?
Tanner se răsuci în pat; ridică ochii spre tavan, aproape uşurat. Ştia că urma să vină acea întrebare şi învăţase pe de rost răspunsul. Era încă o minciună; începuse să se obişnuiască cu minciunile. Dar rămăsese foarte puţin timp – Fassett îl asigurase de lucrul ăsta. Îi vorbi cu nonşalanţă:
— Eşti teribil de isteaţă.
— Da?
Se întoarse pe o parte şi îşi privi soţul.
— E ceva neplăcut, dar o să treacă. Ţi-am pomenit de afacerea aia cu acţiuni despre care perora Jim Loomis în tren?
— Da. Nu voiai ca Janet să se ducă la prânz... adică la familia Loomis.
— Aşa e... Ei bine, Joe şi Dick s-au combinat cu Loomis. Eu le-am spus să n-o facă.
— De ce?
— Am verificat.
— Ce?
— Noi aveam câteva mii puse deoparte, care ne aduc cinci la sută dobândă. Mi-am zis: de ce nu? Aşa că l-am sunat pe Andy Harrison – el e şeful departamentului juridic de la Standard, l-ai cunoscut anul trecut de Paşte. El a făcut nişte cercetări.
— Şi ce-a aflat?
— Toată afacerea pute. E o operaţiune putredă.
— E ilegală?
— Probabil că va fi săptămâna viitoare... Harrison sugera să facem ceva pe tema asta. Să realizăm o emisiune grozavă. Le-am spus asta lui Joe şi Dick.
— O, Doamne! Că o să faci un program pe tema asta?
— Nu-ţi face griji. Avem material pentru câteva luni de-acum încolo. Nu e o urgenţă. Şi chiar dacă am realiza emisiunea, i-aş preveni. Ar putea ieşi la timp din afacere.
Ali îşi aminti vorbele lui Cardone şi Tremayne: A vorbit cu el? Ce-a spus? Nu-l lăsa să emită opinii... Fuseseră alarmaţi, iar acum ea înţelegea de ce.
— Joe şi Dick sunt teribil de îngrijoraţi, ştii asta, nu?
— Da. Am presupus.
— Ai presupus? Pentru numele lui Dumnezeu, sunt prietenii tăi!... Sunt speriaţi de moarte!
— Bine. Bine. Mâine, la Club, o să le spun să stea liniştiţi... Vulturul de la San Diego nu mai iese la vânătoare.
— Zău, ai dat dovadă de cruzime! Nu-i de mirare că sunt cu toţii aşa de supăraţi! Ei îşi închipuie că pregăteşti ceva cumplit.
Ali îşi aminti de silueta nemişcată a lui Leila, lipită de zidul cămării, ascultându-l pe Tremayne care se ruga şi ameninţa în bucătărie.
— L-au spus şi cuplului Osterman.
— Eşti sigură? Cum?
— Nu contează, nu e important. Îşi închipuie, probabil, că eşti un monstru... Mâine dimineaţă, te rog să-i linişteşti.
— Ţi-am zis că aşa o să fac.
— Asta explică multe. Ţipătul ăla dement de la piscină, certurile... Zău că sunt supărată pe tine.
Dar Alice Tanner nu era supărată; necunoscutul îi devenise cunoscut. Putea face faţă situaţiei. Se lăsă pe spate, încă preocupată, îngrijorată, dar ceva mai calmă decât fusese cu câteva ceasuri în urmă.
Tanner închise ochii şi răsuflă adânc. Ali îi dăduse crezare. Mai repede decât şi-ar fi închipuit. Acum deveni mai stăpân pe sine, putea schimba realitatea mai uşor.
Fassett avusese dreptate, putea să-i dirijeze pe toţi.
Până şi pe Ali.



va urma