Gheorghe Grigurcu
Avem nevoie de un Niirnberg românesc!
S-a spus deseori că e nevoie, la noi, de un proces al comunismului.
Atît de des, încît propoziţia riscă a trece în fondul
de aur al locurilor comune, cu care, prin definiţie, toţi sîntem
de acord, dar care nu mai impresionează pe nimeni. Şi cît de
bine prinde unora această pensionare a unor adevăruri ce nici
n-au avut prilejul de a fi devenit active! Vinovaţii se ascund
nu doar în spatele unei puteri nepăsătoare faţă de vinovăţia
lor, dar şi a impreciziei, a lipsei de fermitate, a ezitărilor
noastre, ale celor ce, dezamăgiţi, obosiţi, şocaţi de imprevizibil
şi mîhniţi de mai toate cele ce ni se întîmplă, nu dispunem de
o strategie eficace a înmănunchierii opiniilor noastre, a transformării lor într-un instrument al acţiunii. Vinovaţii de catastrofa cu cea mai largă durată şi cu cel mai cumplit bilanţ din
întreaga istorie a acestui popor rîd pe sub mustaţă. Şi cum să
nu se bucure cu cinism dacă au scăpat, cu puţinele excepţii ale
asprimii justiţiare din primele luni de după decembrie, nu
numai de închisoare, dar şi cu privilegiile aproape neştirbite:
pensii copioase (cele mai mari din ţară), locuinţe de lux, bunuri
agonisite în condiţiilc avantajoase create dc nomenclatură
pentru propriii săi membri şi, last but noi lecist, cu posibilitatea
de a se lansa în afaceri „privatizate”, pe o gamă foarte largă,
de la comerţ (recte speculă) pînă la înfiinţarea unor organe de
presă pe măsură, adică extremiste. Drăghici şi Nicolski, căpetenii
odioase ale Gulagului românesc, infestează cu respiraţia
lor de cetăţeni „onorabili” şi prosperi aerul cetăţii noastre încă
îndurerate. Asasinii din decembrie ’89, ale căror mîini nu se
vor putea spăla de sînge niciodată, umblă printre noi, ating
obiectele pe care şi noi le atingem, infectîndu-le cu groază şi
cu moarte. O liotă de dregători comunişti şi de securişti, de la
centru şi de la judeţe, autori nemijlociţi ai mizeriei şi umilinţei
obşteşti, profesionişti ai minciunii, ne sfidează de pe treptele
unei bune stări ce depăşeşte cu mult media, nutrind gînduri
restauraţioniste şi avînd putinţa de-a şi le exprima în foi specializate, îmbibate de şovinism şi agresivitate, a căror abjecţie
ne-a pătat prestigiul internaţional.
In asemenea circumstanţe se cuvine să ne amintim una
din lecţiile cele mai importante ale istoriei contemporane şi
anume felul în care a fost sancţionat celălalt totalitarism,
fascismul, atît de asemănător, prin proporţiile gigantice ale
crimelor şi abuzurilor sale, cu comunismul, încît analiza şi
aprecierea lor prin similitudine este inevitabilă. Principalii conducători nazişti au fost, după cum se ştie, judecaţi şi condamnaţi, la finele celui de-al doilea război mondial, în cadrul
celebrului proces de laNiirnberg. Proces care a ajuns simbolul
justiţiei aplicate realităţilor specifice ale timpului nostru, „realităţi
sumbre, care nu vor lăsa generaţiile viitoare să uite vreodată
acest secol”, după cum se exprima acuzatorul american principal,
Robert H. Jackson. Evident, omenirea nu şi-ar fi putut
recăpăta o bună conştiinţă, ar fi fost măcinată în continuare de
un sentiment difuz de ruşine, dacă acest proces n-ar fi avut
loc, dacă n-ar fi fost urmat de căutarea, prinderea, judecarea
şi condamnarea altor criminali de război, evitîndu-se o prescripţie
referitoare la nelegiuirile lor, care ar fi echivalat cu o
clemenţă inoportună. Fără extirparea oribilei tumori fasciste,
întregul organism al umanităţii ar fi fost bolnav. E limpede că
pentru a ne vindeca definitiv de nu mai puţin înspăimîntătoarea
maladie comunistă, trebuie aplicat acelaşi procedeu. (Bineînţeles
că nu poate fi vorba de pedeapsa cu moartea, nici chiar
pentm cei ce au ucis, atît pentru faptul că ea a fost interzisă în
ţara noastră, cît şi pentru că o socotim moralmente nepermisă.
în nici un caz torţionarii bestiali ai Gulagului nostru nu vor
sfîrşi în ştreang, precum colegii lor din Germania hitleristă!)
Din păcate, în calea unui proces al comunismului stau o sumă
de tertipuri ale „foştilor” care încearcă a se scuza, a găsi argumente
în favoarea „corectitudinii” lor. Argumente falacioase,
care nu ţin de bunul simţ şi de logică şi care trebuie, prin urmare,
spulberate cu hotărîre. Ne vin în ajutor în această privinţă
unele învăţăminte ale procesului de la Ntirnbcrg. în chip izbitor,
acuzaţii de azi prezintă analogii, în mentalitate şi comportament,
cu cei de ieri. Totalitarismelc au produs indivizi cu o
psihologie comună. Aşa, bunăoară, şi grangurii nazişti au căutat
să-şi diminueze răspunderea, aruneînd vina asupra altora şi
pretinzînd că au fost doar simpli executanţi. Iată replica, cu o
rezonanţă atît de actuală, pe care le-o dă acuzatorul britanic,
sir Hartlcy Shawcross: „Se prea poate ca unii dintre ei să fi
fost mai puţin vinovaţi decît alţii. Dar atunci cînd este vorba
de crime de genul celor cu caic nc-am întîlnit aici, (...) ce
alinare poate constitui faptul că unii au fost implicaţi în măsură
mai mică decît alţii, că unii au deţinut rolul principal, iar alţii
n-au fost decît complici?”.
Noţiunea de complicitate este, însă, la noi, disparentă.
Ca, de altminteri, şi cca de vinovăţie, aşa cum rezultă din abundentele „explicaţii” pe care le-au dat, de după gratiile suficient
de relaxate, o serie dc demnitari comunişti, de la Dumitru
Popescu, Ion Dincă, Ştefan Andrei, Paul Niculescu-Mizil, la
Nicu Ceauşcscu, „explicaţii” găzduite cu săritoare bcncvolenţă
dc publicaţiile pronomenclaturistc: „Totuşi iubirea”, „România
Mare”, „Europa” ctc. Toţi aceşti oameni carc s-au aflat în fruntea
puterii sînt foarte satisfăcuţi dc ceea ce au făcut, astfel
îneît singurul lucru ciudat s-ar zice că este priveliştea cruntă a
totalitarismului, adusă pesemne ca o molimă de pe altă planetă,
de către nişte cosmonauţi ce nu s-au dezinfectat suficient. Se
pot găsi oare creduli care să ia în serios spusele acestor nemernici
îmbuibaţi şi aroganţi, ce înconjurau tronul despotului şi
se întreceau fără încetare să-i intre în voie şi să-l tămîieze? In
cazul că da, le propunem persoanelor în chestiune să mediteze
la manevrele analoage ale celor aflaţi în boxa acuzaţiilor la
Niirnberg. Iată ce îndrăznea să declare, cu seninătate şi cu patriotică „demnitate”, Goring: „Declar (...) în faţa înaltei instanţe:
nicicînd, în nici o etapă, eu nu am ordonat asasinarea vreunui
om şi cu atît mai puţin declanşarea altor grozăvii, şi nici nu
le-am tolerat atunci cînd am ştiut de ele (...) pe calea pe care
am mers m-am lăsat condus doar de dragostea fierbinte pentru
poporul meu, am luptat pentru fericirea, libertatea şi viaţa
acestuia”. După ce simulează a nu fi răspunzător de politica
externă a Germaniei, pe care a promovat-o în calitate de...
ministru de externe, Ribbentrop susţine fără a ezita: „în ce
priveşte însă această politică externă, sînt totuşi perfect edificat
asupra unui lucru, şi anume că niciodată ea nu s-a îndeletnicit
cu planuri de dominaţie mondială”. Pactul Molotov-Ribbentrop
n-a fost, aşadar, decît un vis urît! Frick, ministru al funcţiilor
publice din Reich, vorbeşte cu solemnitate despre totala sa
inocenţă: „în faţa acuzării mă simt cu conştiinţa curată. întreaga
mea viaţă mi-am pus-o în slujba poporului şi a patriei”. Pentru
ca, prin următoarele cuvinte, să ia sub aripa sa ocrotitoare şi
pe alţi nazişti „leali”: „Pentru îndeplinirea obligaţiilor mele
legale şi morale, mă consider tot atît de puţin pasibil de pedeapsă
ca oricare din zecile de mii de funcţionari germani leali din
serviciile publice, care şi astăzi mai zac în lagăre, pentru simpla
învinuire de a-şi fa făcut datoria”. Streicher, Reichsfuhrer şi
diriguitor al publicaţiei „Der Stiirmer”, ne asigură şi el de completa-
i nevinăvoţie: „Domnilor judecători! Nici în calitatea
mea de Gauleiter, şi nici în cea de scriitor politic n-am comis
nici o crimă, şi de aceea aştept sentinţa dumneavoastră cu
conştiinţa curată şi cu încredere” . Von Papen îşi proclamase
de asemenea „intenţiile curate”: „Dragostea de patrie şi de
popor a călăuzit, în mod hotărîtor, toţi paşii mei. Nu regimul
nazist, ci patria mi-am slujit-o. Oare acuzarea intenţionează
să-i condamne chiar pe toţi oamenii care, cu intenţii curate,
s-au arătat dispuşi să colaboreze?” Aserţiunile marilor nazişti
ne amintesc şi de o altă postură a nomenclaturiştilor noştri,
cea de a se disocia, uneori, de Ceauşescu, atribuindu-i principala,
dacă nu unica răspundere a tuturor relelor. Nu o dată,
protagoniştii procesului de la Niirnberg s-au dezis de Fuhrerul
lor, aşa cum azi, cu impertinenţă şi laşitate, destui dintre înalţii
demnitari comunişti se dezic de „cel mai iubit fiu al poporului”,
pe care l-au preamărit în stil delirant, impunînd ţării întregi
să-l aclame. Frick afirma neted: „Asasinatele în masă au fost
comise din ordinul exclusiv al şefului statului, Adolf Hitler,
fără altă înrîurire”. Nu se întreabă însă cum şi de către cine au
fost executate! Schacht se lăuda astfel: „Adversitatea mea faţă
de politica lui Hitler era bine cunoscută atît în ţară, cît şi peste
hotare” . Kaltenbrunner, chipurile, osîndea antisemitismul
patronului său: „N-am încuviinţat şi n-am admis niciodată exterminarea biologică a evreilor. Antisemitismul lui Hitler, aşa
cum îl ştiu astăzi, era barbarie curată”. însuşi Goring, întrebat
cine poartă răspunderea asupra lagărelor de concentrare, afirma
fără şovăire: „Hitler personal. Toţi ceilalţi care au avut vreo
legătură cu aceste lagăre îi erau subordonaţi direct lui Hitler.
Organele de stat nu au avut nimic de-a face cu acestea”. Oare
atmosfera acestor fraze nu ne aminteşte declaraţiile unui Iulian
Vlad sau ale colegilor săi?
Să-l ascultăm şi pe un fruntaş al propagandei naţional-socialiste,
pe Alfred Rosenberg, care, bineînţeles că îşi invoca,
la rîndul său, „conştiinţa curată”, susţinînd cît de nobile au
fost principiile care l-au însufleţit, de parcă totalitarismul pe
care-1 slujea nu era decît un alt nume al celei mai perfecţionate
societăţi democratice: „Departe de a fi contribuit la încercarea
de înăbuşire a culturii şi a conştiinţei naţionale a popoarelor
din Europa de răsărit, m-am pronunţat pentru dezvoltarea
condiţiilor materiale şi spirituale necesare existenţei lor; departe
de a fi contribuit la violarea drepturilor lor fundamentale -
securitatea şi demnitatea umană, am militat cu toată fiinţa mea
- lucru uşor de demonstrat - împotriva oricărei politici a
violenţelor (...) în Germania am luptat, în spiritul convingerilor
mele despre lume şi viaţă, pentru libertatea conştiinţei, acordată
oricărui adversar”. Nu e nici o glumă, deşi textul pare încărcat
de o acută ironie. Dumitru Popescu are, prin urmare, un vajnic
precursor! Prin intermediul persoanei lui Alfred Rosenberg,
instanţa de la Niirnberg a judecat şi condamnat aberaţia
ideologică totalitară. Implicaţia sa criminală este indiscutabilă.
Nici Niirnbergul românesc, pe care-1 aşteptăm cu încredere
(căci, mai devreme ori mai tîrziu, tot trebuie să aibă loc!), nu
se poate dispensa de sancţionarea fărădelegilor săvîrşite în
domeniul spiritului, a căror gravitate e cu atît mai mare, cu cît
efectele lor sînt, în bună parte, impalpabile, risipite în conştiinţa
cîtorva generaţii actuale şi poate viitoare, precum o eroare
genetică. Oricum, malformaţia conştiinţei noastre naţionale e
cît se poate de reală şi cutremurătoare în realitatea ei. Ea a
ieşit la iveală, de cîteva ori, într-un chip dramatic, în decursul
perioadei post-totalitare, precum vîrful unui aisberg, care va
dăinui încă un timp nedeterminat, împiedicînd instaurarea unei
veritabile democraţii, a unei vieţi civilc în înţeles european.
Nu putem uita că un rol funest în mutilarea sufletească a poporului
român l-au jucat înalţii, samavolnicii „responsabili” ideologici,
creatorii odioasei „linii” propagandistice a partidului,
de la care nu te puteai abate decît cu riscurile cele mai mari,
frecvent cu cel al întemniţării. Nu-i putem uita pe cei ce au
măsluit valorile, ne-au batjocorit scriitorii, artiştii şi cărturarii,
ne-au interzis tradiţia şi ne-au izolat dc lume, ne-au îndoctrinat
obligatoriu cu repulsiva „învăţătură” a partidului, utilizată
ca o dogmă, ne-au pus căluşul în gură de cîte ori am vrut să
protestăm. Pe cei care au parvenit şi au huzurit prin demagogia
cea mai imundă, pe panglicarii care s-au prostituat în favoarea
puterii criminale, pe cei care au glorificat realizări inexistente
şi au ascuns realităţile, pe cei care au proslăvit pe dictatori,
făurind un impudic cult al persoanei, fără precedent în ţările
civilizate. Fără tragerea lor la răspundere, procesul comunismului
românesc ar fi incomplet şi neconvingător. Fără ca aceşti
falsificatori de conştiinţă şi prigonitori ai culturii să primească
ce li se cuvine, societatea noastră nu-şi va putea recăpăta încrederea în sine, spiritualitatea noastră nu-şi va putea relua ţinuta
dreaptă, demnă. Fără ca aceste persoane sumbre, de la Leonte
Răutu, Dumitru Popescu, Suzana Gâdea, Mihai Dulea, Ion
Dodu Bălan la Eugen Barbu, Adrian Păuncscu, D.R. Popescu
să fie, într-un fel oarecare, pedepsite, morala poporului român
ar suferi un considerabil prejudiciu.
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu