Te
iubesc (2)
Sandu
Alrox
Te
iubesc,
cum
nu pot spune
cum
nu pot să-ți șoptească buzelor mele.
Te
iubesc,
ca
în momentul în care soarele atinge marea
și
se pierde între lumini de reflexii purpurii.
Te
iubesc,
cum
e aerul tăcut, ce transparent și proaspăt,
atinge
mugurii proaspeți de pe copaci.
Te
iubesc,
precum
zborul falnic de vultur
sigur
ce domină pământul de pe cer.
Te
iubesc,
cum
ar fi prima dată că ochii noștri
au
avut acces la mințile noastre.
Te
iubesc,
când
îți pot atinge respirația
ce
mă leagănă în noapte.
Te
iubesc,
când
te apropii de oameni cu un zâmbet,
timid
și prietenos.
Te
iubesc,
când
faci mișto de mine,
glumind
despre defectele mele.
Te
iubesc,
când
îmi arunci săruturi la telefon,
pentru
a scurta distanțele.
Te
iubesc,
atunci
când ești tu însuți,
evazivă
și nesigură precum nisipul printre degete.
Te
iubesc,
când
ți-e frică de azi,
temându-te
pentru mâine.
Te
iubesc,
când
urăști lumea
și
îți dorești singurătatea cețoasă.
Te
iubesc,
când
domini instinctul, jucându-te cu raționalitate ta,
bătându-ți
joc de sentimentele tale.
Te
iubesc,
când
cauți pielea mea în întunericul mașinii
și
aprinzi farurile pentru a lumina lumea.
Te
iubesc,
pentru
că eu nu renunț la tine.
pentru
că știi să mă faci să râd, pentru că știi să mă superi,
pentru
că mă asculți și doar tu cunoști să mă faci tăcut.
Te
iubesc,
pentru
că ești parte a călătoriei mele,
în
viață
oriunde
mă duc, oriunde putem fugi.
Fir
de mătase care știe să-mi cânte în inima mea,
lăsându-mă
cu sufletul la gură
surprins
și uimit
de
cât de tare e legătura care ne unește.
Te
iubesc pentru că dragostea ce o am în interior
se
reânoiește și regenerează de fiecare dată
când
ți-o pot dărui.
înnodat
Anne
Marie Bejliu
nimic
din mine înfrunzeşte
liber
s-alerg mă pierd în sine
şi-n
toate cântul i-un descântec
între
cuvinte vălureşte
se-nchide
primăvara-n frig
cu
ploi adesea furioase
de
ce îmi strig copilul dig
prin
valuri viaţa-nmărmureşte
şi-n
marmură rămân să scriu
cu
dalta inimii tocită
să
strig să tac să mă închid
liber
s-alerg mă pierd de Tine
N-am
să te iert
Iuri
Iulian Lorincz
pentru
ridurile
brăzdate
de pe frunte
pentru
povara
pe
care ţi-am purtat-o pe umeri
pentru
micile bucurii
şi
marile tristeţi ale vieţii
prea
iute treci
iar
eu îmbătrânesc
cu
fiecare secundă care mi se scurge în sânge
fără
ca ţie măcar să-ţi pese
strâng
în mine tot universul
şi-l
ascund sub un petic de iarbă
conştientizând
ziua oaselor pline de ţărână
nici
ele n-au să te ierte
timpule
vor
râde cu lacrimi
…dar
tu nebun cum eşti alergi mai departe
Oglinda
durerii
Petre
Violetta
Blestemele
pândesc neadormirea,
Insinuându-se
viclean în molecule
Şi
strangulează cu venin iubirea.
Vaccinul
se strecoară prin branule
Spre
inima ce-abia se mai trezeşte
Din
letargia toamnelor târzii,
Mai
cânt o clipă, mai pictez un peşte
Dar,
de-aşteptat nu te aştept să vii.
Rămâi
în noaptea ta prea ostenită
Fără
de stele , fără semilună,
Eu
te-oi lăsa nu voi mai fi ispită
Şi
nici nu-ţi voi mai spune ''noapte bună''.
Singurătatea
să-ţi fie pe- aproape,
Nici
şoapte de iubire să n-auzi,
Coşmarul
să-ţi aducă peste pleoape,
Doar
lipsa mea şi clopotarii surzi.
Ce-mi
bat de moarte prin pustiu şi ger,
C-o
lacrimă pierdută-n agonie,
Am
agăţat-o-azi-noapte în cuier,
Oglindă
a durerii să îmi fie...
Poemul
unei tragedii
Mihăiţă
Macoveanu
Prea
plină-i de glorii esenţa,
Sunt
oameni de piatră pe străzi,
Şi
binele-i rău, şi răul e bine,
În
mine-i nevoie de tine.
Se-aşterne
urgia-ntre noi,
În
linişti lipsite de linişti,
Şi
mor repetat, şi mor nedorind,
Trăiesc
nemurirea murind.
Speranţele
zac pe hârtie,
O
lume-i plecată în lume,
Şi-mi
trece de tot, şi totuşi mă doare,
Lumina-i
ucisă în soare.
Sunt
voci care nu îmi vorbesc,
Sunt
ochi ce din ochi mă feresc,
Şi
vino, revino, şi pleacă din mine,
E
simplu, e greu fără tine.
Afară
mă strigă morminte,
Iar
eu le respir dinainte,
Albul
e negru, e negru-n veşminte,
Tăcere,
furtună, cuvinte.
Dar
tu cine eşti?
Ultimul
dans
Constantinescu
Elena Iuliana
Uşoară
abia atingând lespezile albe de marmură
îmbrăcată
în voaluri diafane
dansează
o balerină
o
lebădă cu mişcări graţioase.
Chipul
îi e blând luminat de o rază palidă de lună
şi
caldura ochilor ei
vrea
parcă să dezmorţească noaptea.
Când
catifeaua înstelată acoperă cerul
o
muzică vrăjită se aude
şi
melodia fermecată pătrunde prin ferestre
curge
în valuri domoale
şi
balerina se mişcă graţios plutind
în
timp ce orologiul bate şi vesteşte cu sunet de aramă miezul
nopţii.
Magia
dansului continuă
dar
un cântat al cocoşilor străpunge pulberea de sunete
vraja
se rupe şi totul dispare cuprins de o ceaţă lăptoasă
muzica
se aude din ce în ce mai încet
iar
balerina devine albă ca marmura statuilor
şi
uşor se transformă într-un fum albăstrui
ca
sclipirea celui mai curat diamant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu