ORBITOR (11)

MIRCEA CĂRTĂRESCU

În centrul sălii, atît de departe de peretele circular încît statuile şi coloanele abia se străvedeau prin ceaţa albăstruie, nu mai impo­zante decît o pădure aflată la orizont, se afla un mormînt de cristal, cu capacul dat la o parte. Groparii îşi lăsară jos povara, lumea se adună-n cerc, şi popa începu să cădălniţeze şi să cînte. Toţi îşi făceau cruci largi din cînd în cînd şi răspundeau popii cu cîte un "Amin". Ciudate ecouri veneau înapoi de pretutindeni, cu minute întîrziere, interferînd într-un trandafir sonor, aproape vizibil în văzduhul halei. Pupa umedă de secreţii gelatinoase fu aşezată în casa de cristal, şi capacul, acoperit de o inscripţie măruntă şi ilizi­bilă, fu pecetluit deasupra. Dacă n-ar fi fost fulgerele curcubeene ale prismelor de cuarţ, ai fi zis că larva pluteşte deasupra podelei, atît de limpede şi transparentă era substanţa casei de veci. Tînăra femeie se pierdu în contemplarea lentelor, întortochiatelor miş­cări peristaltice de sub pielea crisalidei, ce semănau atît de bine cu alunecarea globilor oculari sub pleoapele adormiţilor...

Cînd, într-un tîrziu, îşi desprinse privirile de pe coconul uriaş, Maria se descoperi singură. Rubedeniile îndoliate, ţigănuşii cu prapuri, muzicanţii şi preotul pieriseră de parcă s-ar fi dizolvat în aerul acela coroziv. Ca să ajungă la cea mai apropiată ieşire le-ar fi trebuit zile-ntregi. Se resorbiseră în luciul mozaicului nesfîrşit al podelei? Coborîseră şi mai adînc prin vreo trapă inobservabilă? Maria nu-nţelegea şi nici nu voia să-nţeleagă. Căci nu poţi gîndi sub bolţi mai vaste ca bolta de os a ţestei tale. Încremenită în centrul visului, lîngă mormîntul săpat în cristal, femeia simţi deodată o năruire a întregii ei fiinţe, de par­că ar fi putrezit în cîteva secunde, înainte ca mintea ei să fi apu­cat să moară. Teroarea şiroi pe ea ca o transpiraţie îngheţată. Ştiu că dacă nu se va smulge chiar în acel moment din fascinaţia şi irealul cavernei-cavou avea să rămînă acolo pentru tot­deauna, ca o omidă paralizată, pradă vie pentru monstrul ce zvîcneşte alături, în oul său. Făcu efortul vieţii ei ca să se-ndepărteze, încet, de mormînt şi apoi s-o ia la fugă, ţipînd fără să-şi audă ţipetele, pe dalele multicolore.

Fugi la întîmplare, ore şi ore, oprindu-se din cînd în cînd să-şi tragă sufletul, dar pereţii sălii păreau să nu se apropie deloc, sau s-o facă atît de încet, încît coloanele şi statuile betege păreau nişte gheţari încremeniţi la marginea universului. Totuşi ele ieşeau încetul cu încetul din ceaţa albastră a depărtării, şi femeia îşi dădu curînd seama că se apropia de monstruosul bărbat acromegalic, cu toracele înconjurat de nori, cu lăboaie atît de mari la picioare, încît între degete avea intrări boltite de galerii ce-şi pierdeau perspecti­vele în depărtare. Maria pătrunse astfel în tunelul boltit dintre degetul mic şi următorul de la piciorul drept al statuii, şi se trezi într-un fantastic viaduct de cărămidă. Din loc în loc, pe pereţii păienjeniţi, îşi întindeau coarnele gălbui vechi trofee de vînătoare. Tablouri în rame greoaie, înflorate, de bronz erau prea înnegrite de vreme ca să-ţi mai poţi da seama ce reprezintă. Cămine de mar­mură, reci, grătare şi vătraie de alamă alternau cu scuipătoare din acelaşi metal alunecos. Galeria era luminată de torţe înfipte în suporturi de metal negru, sus în pereţii plini de păianjeni şi molii ale zidurilor. Tăcerea era ţiuitoare şi lumina părea că se stinge pe măsură ce Maria, care brusc îşi amintise că-l lăsase pe Mircişor pentru prima dată singur în casă, înainta tot mai repede între liniile ce se uneau în zare. Maria începu să fugă, îngrozită că nu va mai scăpa niciodată din fabulosul cavou, îşi rupse un toc şi alergă mai departe şchiopătînd, pînă cînd corpul ei mai degrabă decît ea însăşi percepu o imperceptibilă schimbare. Aerul devenea tot mai roşi­atic, dar atît de-ncet, încît părea că la fiecare metru de galerie stră­bătută o singură moleculă vira în acel roz dureros de crepuscul. La fel de lent, podeaua căpăta elasticitate, şi carourile dalelor, cîndva la fel de bine delimitate ca pe o tablă de şah, începeau să-şi întingă culorile una-ntr-alta, să-şi dizolve contururile, asemenea tablouri­lor, căminelor şi trofeelor de pe pereţi, ce-şi pierdeau încet for­mele, tinzînd să se resoarbă în sideful trandafiriu al pereţilor, tot mai neted şi mai monoton. Curînd, Maria înainta printr-o trompă de carne umedă care se curba la marginea vederii într-o spirală tot mai amplă. Pereţii, pe care curgea un lichid gălbui şi mişunau fiinţe cleioase, vibrau necontenit, ţesînd în aerul magic sunete catifelate, împletite cu voci şi clinchetin, din ce în ce mai puternice, pînă cînd femeia avu impresia că merge printre zgomote solidificate. Simţea în ficat ameţeala rotirii, deşi raza marii curburi exterioare, a noua sau a zecea pornind din mijloc, nu putea fi mai mică decît a Bucureştiului. După ce străbătu tot melcul, călcînd strîmb pe podeaua la fel de vîscoasă ca pereţii, ea se pomeni în faţa unei sculpturi sau unei maşinării colosale, ocupînd o grotă osoasă, neregulată, pe măsura monstruoasei construcţii. Era alcătuită din trei bucăţi care atîrnau deasupra creştetului Mariei ca trei nori de vară, încîrligaţi ciudat pe cer. Articulate prin zgîrciuri gelatinoase, piesele de os vibrau într-un urlet continuu, ca al războaielor de ţesut, de care femeia îşi aminti cu oroare. Prima ― care amintea ciudat de o scară de şa ―, ca şi ultima îşi sprijineau extremităţile de două enorme ferestre rotunjite, obturate de membrane străvezii tremurătoare, pe cînd cea din mijloc, asemenea unui fronton de templu, se arcuia între ele făcînd ca ansamblul să cîştige în profunzime şi grandoare. Maria, strivită de dimensiunile neomeneşti ale construcţiei calca-roase, se apropie de fereastra de la extremitatea cealaltă a sălii, urcă pe ciocuri şi excrescenţe de calciu, strivi sub tălpi aceleaşi fiinţe amoebale, pînă ajunse la membrana de culoarea lunii, dincolo de grosimea căreia luceau luminile şi fluturau umbrele altei lumi. Îşi lipi fruntea de tendonul călduţ, îşi lipi palmele de tîmple şi de membrană, ca nişte paravane, şi-ncercă să zărească ceva prin substanţa tulbure, hialină. Urletul lumii exterioare devenise chi­nuitor, insuportabil ca al unei cascade uriaşe. Cînd o formă inde­scriptibilă, ieşită brusc ca dintr-un abis, se ridică deodată, verde şi galbenă şi cenuşie, apropiindu-şi ― ce? faţa? cefalotoracele? ghimpele din coadă? ― de geamul de carne, Maria începu să ţipe şi o luă la fugă înapoi, fără să-şi audă ţipătul, simţindu-şi doar gîtul rănit, pierzîndu-şi amîndoi pantofii, înapoi prin sala sculpturii enigmatice, prin melcul umed şi prin viaductul care, la capătul multor ore, îşi recapătă dalele dulci de coral, zidurile de cărămidă, şemineele şi scuipătorile de alamă, trofeele de vînătoare şi tablo­urile înnegrite, pătrunzînd în cele din urmă din nou în uriaşa şi ceţoasa sală a statuilor. O străbătu iarăşi diametral, oprindu-se de mai multe ori ca să înnopteze, lungită pe podeaua lustruită, trecu pe lîngă mormîntul de cuarţ din centru, unde larva se înfăşurase deja într-o gogoaşă de fire multicolore şi se văzu pe treptele ne­numărate care duceau spre ieşire. Cînd zări iarăşi lumina zilei iz­bucnind printre chiparoşii melancolici din cimitirul Bellu, Maria îşi făcu cruce. În tramvai trebui să înfrunte privirile gloatei care se holba la picioarele ei goale. Schimbă la Buzeşti şi îl luă pe 24 pînă la Circ. Traversă în dreptul florăriei şi ajunse în holul blocului cu mobilă, unde locuiau de peste un an. Încă de la intrare auzi urletele lui Mircişor. Găsi la uşa apartamentului de la cinci o adu­nare de vecini care încercau să-l potolească pe băieţelul care răcnea cît îl ţineau puterile dincolo de uşă: "Mă-mi-ca-mea! Ce mă fac eu fără mă-mi-ca-mea!" Se repezise-ntr-un suflet, descuiase şi-l luase-n braţe pe copilaşul care acum rîdea printre lacrimi, leoarcă de transpiraţie şi îmbujorat de efort.

Cînd ieşi din curtea în formă de U, Maria pătrunse în toamnă. Deasupra curţii, cerul continua să fie de un azur intens, cu nori de lapte încremeniţi în forme bucălate. Oleandrul verde şi roz îşi picta încă umbra albăstruie pe peretele văruit al casei din stînga, şi populaţia semi-ţigănită transpira mai departe în mirosul de rîntaş ca nişte excrescenţe cărnoase pe un recif de corali. Odată poarta curţii închisă, însă, încetară brusc şi fierbinţeala, şi parfumul, parcă şi zgomotele, şi Maria se pomeni pe Silistra, înaintînd printre frunze moarte şi băltoace care reflec­tau un cer cu nori de furtună. Sufla un vînt ud şi rece, care parcă ştergea contururile caselor şi trecătorilor. Dar tinerei femei nu-i era frig. Păşea mai departe în rochiţă de vară printre oamenii cu umbrele şi fulgarine. O bătrînă cu un sac gol peste cap şi umeri (căci stropi răi de burniţă începuseră să se cearnă, reci ca gheaţa, pe caldarîm) o privi ciudat şi intră într-o curte alăturată. La o altă poartă oprise un geamgiu, lăsîndu-şi jos povara verzuie care răsfrîngea tristeţea şi dezolarea zilei.

Cît de ciudat, de luminos era rujul acela ieftin, cu gust de bom­boane, pe buzele domnişoarei cu ochi căprui! Sub cerul care gonea ca un fum negru, destrămat, deasupra, era singurul lucru colorat şi viu. Doi ochi nerimelaţi şi o gură în formă de inimioară. Cîţiva zulufi încreţiţi cu drotul fluturînd dintr-un batic. Maria zîmbea. Un zîmbet bun şi cinstit ca un guleraş alb la o rochie de vară, singura pe care tînăra muncitoare şi-o poate permite. Cunoscuta rochiţă cu buline şi pliseuri. Pentru că nu vroia să se gîndească încă la Costel, se gîndea (şi zîmbea) la sora ei, Vasilica, la naşa bătrînă, cum într-o zi naşa, care nu mai vedea bine, pusese praf de curăţat peste prăjituri în loc de zahăr pudră (făcuse nişte "tanti Mimi", mîndria ei, cu o cremă delicioasă, mirosind a lămîie), şi Vasilica muşcase dintr-un romb parfumat şi tixul îi scrîşnise-n dinţi, dar ea nu-ndrăznise să spună nimic, pînă cînd a muşcat şi naşa şi-a zis: "Aaaaoleo, Vasilico, o făcui lată, am pus tix în loc de zahăr pudră pe ele!" ― şi au rîs amîndouă de s-au prăpădit. Maria pufni şi ea în rîs în mijlocul străzii. Ce nebună şi naşa bătrînă! Dar tot nea­mul lor era aşa. Naşul, nenea Butunoiu, fusese negustor în tine­reţe, avusese magazin de haine bărbăteşti la Bucureştii Noi; acum repara acordeoane şi spumega contra ruşilor, desigur numai în familie şi-n şoaptă. Cît despre naşa tînără şi fiică-sa Aura, Maria nu le putea suferi. Niciodată nu-ntîlnise fiinţe mai scîrboase, uitături mai perfide ca acelea ale ochilor verzi-tulburi, la fel la mamă şi la fiică, două mahalagioaice împopoţonate ca nişte alte alea. Marian, băieţelul Vasilicăi, era mereu zgîriat sub ochi după vizitele naşi-sii cu Aura. O poză din casa soră-sii îi arăta pe cei doi copii în picioare, ţinîndu-se de mînă într-un mod ciudat (mîna dreaptă a lui Marian şi mîna stîngă a Aurei, împreunate în diago­nală între ei), Marian zîmbind prosteşte, iar Aura încruntată, cu o mutră de nespusă răutate pentru o fetiţă de numai cinci ani. Fata ţinea în cealaltă mîna un cerc şi avea în păr un pompon caraghios, iar băieţelul strîngea ţeapăn la piept o minge vărgată de cauciuc. De unde se procopsise cu viermuiala asta de rubedenii? Cînd avusese timp să se-nconjoare cu oamenii-ăştia care trăiseră în Bucureşti cu mult înainte de venirea ei aici? Căci Maria sosise-n oraş, părăsindu-şi Tîntava natală, în timpul războiului, cînd se angajase, o dată cu Vasilica, ucenică la croitoria "Verona", care se afla în spatele blocului ARO, lipită de casa albă, cu verandă şi marchiză multicoloră, a vestitei actriţe de varieteu Mioara Mironescu. Cele două ţărăncuţe de cincisprezece şi şaptesprezece ani (Vasilica era sora mai mare) dormeau împreună la etaj, într-un pat, frînte de ore şi ore de tras la maşină, şi visau toată noaptea maşini Singer şi tineri eleganţi, funcţionari cu canotiere albe şi bastoane de trestie. Se trezeau îmbrăţişate, obraz lîngă obraz, dornice să intre iar în agitaţia marelui oraş. Duminicile aveau liber şi ieşeau la plimbare pe străzi, printre blocurile pătrate de pe bulevardele străbătute de automobile şi trăsuri, uitîndu-se uimite şi-ncîntate la firme, la vitrinele de mobile şi bijuterii, la înălţimea ameţitoare a Palatului telefoanelor (cît ar fi vrut să se facă telefoniste! ― în filmele americane telefonista întîlnea mereu cîte un tînăr milionar), la birourile în care juni prăfuiţi tot băteau la maşinile de scris Yost scrisori şi acte de tot felul, la cucoanele elegante, cu vulpi în jurul gîturilor şi arătînd ca vampele din filme. Serile, ghirlande de becuri împodobeau intrarea în grădinile de vară, în cinematografe şi teatre. Fetele treceau cu ochii mari pe lîngă minunile astea, care nu erau din lumea lor şi pe care nu le invidiau, căci ele se duceau la cinema-urile ieftine de cartier, pline de muncitori care scuipau seminţe pe jos şi fluierau cînd băiatu' şi fata se sărutau pe ecran, şi care uneori aşezau, ca din întîmplare, cîte o palmă grea, mirosind a un­soare de strung, pe pulpa fetei de lîngă ei. De multe ori, din cauza "nebunilor", surorile trebuiau să se mute dintr-un loc în altul în sala întunecată, făcînd să troznească duşumeaua dată cu petrosin. Se mai duceau pe la bîlciuri, la periferie, traversînd şine ruginite de cale ferată şi cîmpuri de muşeţel, ca să se înghesuie într-o mare de oameni, în faţa panoramelor pictate ca de copii, cu animale săl­batice şi înghiţitori de şerpi, cu femei-păianjen, pitici şi neruşinate care apăreau în faţa bărbaţilor cu ţîţele albe şi goale, pline de alu­niţe... Copiii purtau pe capete fesuri de hîrtie lucioasă şi hîrtie creponată şi sunau din trîmbiţe multicolore. Surorile-şi cumpărau cîte un cornet de floricele sau un şirag de zahăr candel şi se bucu­rau copilăreşte de ziua pestriţă, de tinereţea lor proprie, de pros­peţimea lumii. Ce au din toate minunile astea cei de la ţară? Nimic. Nu ştiu toată viaţa decît muncă şi iar muncă. Nu trecuse nici un an de cînd erau bucureştence, şi deja îi dispreţuiau pe ţărani, pe cei "cu capu-n traistă", şi le era milă de sora lor, Anica, măritată-n Tîntava şi silită să rămînă acolo toată viaţa, cu vaca şi porcul ei, cu munca la roşii şi gogoşari. După ce se saturau de rătăcit prin bîlci, fetele se dădeau în lanţuri, chiuind cît le ţinea gura, învîrtindu-se o dată cu lumea din jur pînă la leşin. Cîte un băiat de pe un scaun alăturat le apuca în zbor şi le răsucea scau­nul, dîndu-le apoi drumul să se rotească nebuneşte, rîzînd cu la­crimi şi mai zărind din tot ce e-n jur doar un vîrtej de culori învălmăşite. Serile se duceau la cîte-o grădină ieftină, cu lume amestecată şi veselă, şi mîncau mititei sfîrîitori în zvonul adus de vînt al vreunui acordeon îndepărtat. Ajungeau acasă de braţ, suiau chicotind scara-n spirală şi îşi regăseau pătuţul cu tăblii de fier şi ligheanul din colţ, în odaia goală dar intimă, pe fereastra căreia intra luna. Fetele mai stăteau mult de vorbă sub cearceaf, în aerul albastru de lumină de lună, care le făcea feţele ciudate, palide, ca la cinema. Maria nu era frumoasă, dar era mai frumoasă decît Vasilica. Sora ei avea o mutriţă vicleană şi ageră de veveriţă, care oricît s-ar fi străduit n-ar fi putut semăna cu imaginea-idol a femeii anilor '40, cum o vedeau cele două zilnic, pe marile afişe de deasupra cinema-urilor şi în paginile de reclame ale ziarelor. Mai mult decît o croitoreasă în stare să-şi încînte clientele din lumea bună, Vasilica n-avea să ajungă niciodată, decisese în secret Maria. Acum ea privea prin fereastra din spate de la remorca tramvaiu­lui 4, care străbătea clopoţind intersecţia înecată în fum de la Obor. Un ceferist ducînd nişte burlane de sobă legate cu sfoară o înghesuia, presat şi el de ceilalţi, şi-i sufla-n faţă o duhoare de cîrnaţi. Fiindcă vagonul era atît de-ncărcat, lumea se certa şi se ocăra ca la uşa cortului, dar Maria, privind absentă spre tavernele pline de ţărani cu paporniţe şi funii de usturoi şi spre magazinele de "geamuri-oglinzi", chei, fierărie, ţesături, nu-i lua-n seamă, suporta stoic marginea de fier gof rat a burlanului înfipt în umăr şi, în urletul camioanelor trase de cai şi al tramvaielor care se-ncru-cişau şi se opreau bot în bot uneori, aruncînd scîntei palide în aerul întunecat, sărea de la un gînd la altul, înfiorată de stropii de ploaie care izbeau fereastra.

Ea şi Vasilica încă purtau cozi lungi pînă la brîu, cu cîte un fir roşu împletit în ele, cînd veniseră la Bucureşti. Le adusese "tătica" în căruţă şi le lăsase în grija lui "nenea", fratele mai mare, care însă curînd trecuse Nistrul şi se pierduse pe undeva pe malul Donului. Avea să se-ntoarcă abia în '51. Fetele lucrau în atelier de dimineaţă pînă seara. Cînd intrau în zori, şirurile de maşini de cusut Singer, cu roată şi pedală, negru-lucioase, li se păreau fetelor un fel de gîn-gănii cu ace veninoase, gata să îşi ia fiecare-n primire prada: cîte o fată tînără şi vie. Patroana era severă, cu ochi răi şi fălci pe care jucau muşchii în permanenţă. Nu le dădea drumul fetelor din atelier nici măcar pentru nevoile fireşti. În ciuda botului rujat gros şi a genelor date cu mascara, rămînea pe faţa ei ceva bărbătesc. Ucenicele mai vechi transmiteau novicelor ce aflaseră şi ele de la cele de dinaintea lor: că madam Georgescu nu era femeie în toată puterea cuvîntului, avînd ea pe sub fuste ce au bărbaţii. Unele mai spuneau că muieroiul s-ar rade pe bărbie, pe gît şi între sîni, ca să nu-i crească părul ca la haiduci. O pudră groasă acoperea însă totul, dac-o fi fost adevărat. În orice caz, nu se măritase niciodată şi împărţea odaia, pe undeva prin Rahova, cu o domnişoară în­văţătoare, micuţă şi leşinată, cu ochi încercuiţi de o piele roză şi cu dinţi mărunţi de pisică. Fiindcă nu rîdea niciodată, madam Geor­gescu le speria pe ucenice şi le ţinea sub o ascultare fără crîcneală. Surorile, care nu se-mprieteniseră cu celelalte fete, multe dintre ele nişte curviştine care vorbeau cum fetele venite de la ţară nu mai auziseră vreodată, s-ar fi simţit de-a dreptul nenorocite şi şi-ar fi plîns soarta în fiecare noapte în patul cu tăblii de fier, una-n braţele alteia, dacă nu ar fi fost minunata doamnă Mioara Mironescu, care pentru ele devenise totul şi mai mult decît totul, o zînă din poveşti, un model şi o zeiţă, aî cărei interes pentru micile ţărăncuţe li se părea o minune dumnezeiască. Cine le-o scosese-n cale pe faimoasa actriţă? De ce, încă de cînd le văzuse la fereastra casei învecinate, rîzînd obraz lîngă obraz şi strîmbîndu-se, arun­cînd frimituri la porumbeii de pe caldarîm, actriţa, tocmai coborîtă dintr-un Packard masiv, se oprise, dîndu-şi pe spate capul cu pălăriuţă şi voaletă, şi rămăsese aşa, siluetă în taior, decupată parcă dintr-o revistă de modă, cu palmele în mănuşi şofranii strîngînd la piept un buchet de violete? Soarele îi picta faţa în culori intense şi pastelate, incendiind mătasea rară a voaletei şi punînd o stea ar­zătoare pe gămălia mare, de onix, a acului de păr. Le privise pe ucenicele de la etaj cîteva minute, ca fascinată, pentru ca apoi să intre în gangul întunecat al casei de-alături, pierzîndu-şi treptat culorile în umbra tot mai densă. Automobilul negru plecase şi el, lăsînd străduţa goală şi melancolică, însufleţită doar de cîteva minuscule plăntuţe ruginii crescute printre pietrele caldarîmului. Făcură cunoştinţă după cîteva zile şi urmă un vîrtej de încîntare fără margini. Doamna cu păr negru-albastru, tuns scurt şi cu colţi-şori încadrîndu-i obrajii, cu cearcăne sub ochii mai mereu pe ju­mătate închişi, cu "zdrăngănele" de alamă pe braţe şi chiar la o gleznă, le duse-ntr-o seară la cabaretul "Gorgonzola", în spatele Şelarilor, unde cîntau nişte negri îmbrăcaţi în haine vărgate şi cu pălării tari. Le lăsă pe fete la o măsuţă, să se holbeze la negrii cei buzaţi ce suflau în trompete şi saxofoane sclipitoare şi la lumea din jur, şi dispăru pe o scăriţă după o draperie roşie de catifea. Un chelner le aduse celor două ceva de mîncare şi cîte un pahar de şampanie, pe cînd cei din jur se sculau de la măsuţe şi se-nghesuiau pe ringul de dans. "Foxtrot!" strigă negrul de la contrabas, şi toţi începură un dans caraghios şi-ndrăcit, de care surorile, cît de intimidate erau, nu se putură stăpîni să nu rîdă pînă la lacrimi. Cînd cei care dansaseră se întoarseră la mese, urmă o cîntăreaţă blondă, grăsuţă, într-o rochie roşie, care începu, cu o voce ciudat de adîncă, un cîntec trist şi tărăgănat, despre o iubire nebună, "cum nu s-a mai văzut pe-acest pămînt", şi o părăsire laşă şi crudă a tinerei "vergine" de către "domnul cu dinţi sclipitori", pe care totuşi vergina avea să-l iubească

Pînă-n mormîntul de marmură rece, Pînă în sânul lui Dumnezeu.

Ameţite de şampanie, fetele lăcrămau şi ele prin fumul verzui, tot mai des, al trabucurilor. Vasilica tocmai îşi ştergea cu dosul palmei lacrimile, cînd, cu gura căscată, observă că negrul de la tobe îi zîmbea şi-i făcea cu ochiul. Se mai uită o dată. Negrul zîmbea tot mai larg, arătîndu-şi dinţii de cal între buzele parcă rujate. Vasilica se uită înapoi, dar în spatele lor era doar o coloană vopsită în cafeniu. De-atunci, nici în ruptul capului nu mai privi spre estrada celor şase cîntăreţi de jazz.

Li se mai aduse cîte un pahar cu lichid palid, sfîrîitor. Sala se-ntunecă pe încetul şi o lumină albastră, ca de lună plină, o umplu, făcînd să scînteieze brusc şi să se stingă, pe rînd, steluţele de pole­ială atîrnate deasupra capetelor. Începu o muzică dulce, de viori, şi un spectacol răpitor li se înfăţişă tinerelor ţărăncuţe pe scena în­noptată. Un reflector mătură faldurile din spate, şovăitor, părînd a căuta ceva care ar fi putut veni de oriunde. Viorile răbufniră într-un vîrtej pasionat, după care şovăiră şi ele, lin şi dulce, o dată cu descoperirea, în colţul de sus al scenei, a unui pantofior de damă care cobora încetişor, încît curînd apăru, în ciorap lila, o pulpă minunat strunjită, urmată de o spumă de dantele. O femeie de vis, într-o rochie ce-i lăsa umerii goi şi pudraţi, rochie albă de satin, cu dantelărie bogată la poale şi cu voal alb, fluturător, o femeie cu obrajii roz şi verzi, sclipind de praf de aur, cobora lin din noapte, aşezată graţios pe cornul unei lune galbene, cu ochi, gură şi bărbie, zîmbind îndrăgostiţilor din tot universul. Luna clipea uşor, cu gene lungi şi încurcate, iar feea, în care surorile o recunoscură tîrziu pe vecina lor, căci acum purta o perucă buclată, platinată, care-şi trimitea şuviţele răsucite pînă mai jos de şale, începu un cîntec despre Bucureştiul înnoptat, presărat cu stele, în care îndrăgostiţii ascultă, mînă-n mînă, tînguirile lăutarilor-ţigani prin cîrciumioare, iar apoi ies sub covorul de stele ca să se-mbrăţişeze sub felinarele pîlpîitoare, în piaţete cu statui. Coborîseră şi nişte decoruri, cu Ateneul, Arcul de Triumf, Mihai Viteazul călare, toate pictate ciudat, numai din bucle şi volute, ca împletite din fier forjat. Nişte siluete de tineri cu frac şi ţilindru şi domnişoare cu fuste deasupra genunchilor, cu funduri rotunde şi mijlocele îngus­te, dansau o pantomimă lentă între clădirile de carton, în semiîntu­neric, căci singura luminată arzător era languroasa femeie lungită pe cornul lunii.

Cînd termină una dintre strofele cîntecului, lăsînd doar viorile să preia tema într-un nou acces de suferinţă şi langoare, artista coborî o dată cu luna pînă pe podea, se ridică şi, cu un mers care-i scotea-n evidenţă şoldurile minunate, descinse cele cîteva trepte care despărţeau scena de sală. Restul cuvintelor le cîntă apropi-indu-se de măsuţe, punînd mîna cu mănuşă de satin pe umărul cîte unui bărbat şi privindu-l lung în ochi, apropiindu-şi gura de-a lui pînă cînd inima tuturor se oprea, apoi împingîndu-l brusc şi trecînd la altul, de la altă masă. Unul dintre negri (dar nu era cel care-i zîmbise Vasilichii?) se apropie de Mioara, îi sărută mîna întinsă graţios, şi, o dată cu ultimele acorduri ale muzicii, o con­duse la braţ către scenă, lăsînd-o să se aşeze iar pe cornul lunii şi să se ridice, trasă de fire nevăzute, ca să dispară dincolo de bolta înstelată.

Packardul le duse acasă atît de ameţite, încît abia dacă-şi luară rămas-bun de la cîntăreaţă, chicotind şi bîţîindu-se pe tocurile cu care nu erau obişnuite. Urcară scara împleticindu-se şi se culca-ră-mbrăcate, cu mărgelele de doi bani de la gîturi încurcîndu-se unele cu altele, aşa încît a doua zi în zori Maria avu niţel de lucru să se desprindă de sora sa încă adormită buştean. "Lelică, hei, leli-că!", o zgîlţîi ea, dar Vasilica se-ntoarse, cu braţele albe şi grăsuţe, pe partea cealaltă.



va urma