Cei trei cercetasi (15)

Jean de la Hire

Ţara groazei (I)

„FRUMOS AEROPLAN! FRUMOS!“

În ziua de 20 Iunie la amiază, soldatul, care făcea de gardă în faţa cazărmii din Mogadiscio în Somalia italiană, lăsă brusc patul puştii la pământ şi începu să strige ca şi când ar fi înnebunit deodată:
— Frumos aeroplan! Frumos!
Şi râdea, arătându-şi cei treizeci şi doi de dinţi şi dând atât de mult capul pe spate, privind în sus şi strângând ochii din pricina soarelui, în cât bereta îi alunecă de pe craniul ras şi căzu pe jos.
Atraşi de acele strigăte extraordinare, un sergent, un caporal şi alţi patru soldaţi ieşiră de la postul de gardă, unii la ora aceea toridă, aţipiseră desigur puţin şi ridicând capul, începură şi ei să strige cât îi ţinea gura:
— Frumos – frumos!
În adevăr, în văzduhul limpede, se vedea un aeroplan zburând şi coborând în spirale chiar deasupra imensei zone înconjurate de clădirile joase ale cazărmii.
Soldaţii, în frunte cu sergentul, urlau încă de bucurie şi de uimire, pe când aeroplanul, pe care flutura drapelul italian, trecând pe deasupra acoperişurilor, atingea pământul la capătul curţii, pustii la ora aceea, făcându-i înconjurul şi oprindu-se la zece paşi de poarta, unde se aduna soldaţii.
Aceştia, îndată ce-l văzură oprindu-se, se repeziră rămânând la postul său numai soldatul care făcea de gardă! Ce e drept, făcuse un pas ca să se apropie şi el de aeroplan, dar simţul disciplinei, atât de înrădăcinat în inima indienilor negri în serviciul Italiei, fu mai tare decât entuziasmul şi decât curiozitatea. Era de pază la poarta cazărmi şi rămase. Dar tremura tot de nerăbdare. Ochii lui holbaţi, priveau aeroplanul şi aviatorii şi din gura sa ieşeau mereu în mod mecanic, aceste cuvinte:
— Frumos aeroplan! Frumos!
Între timp, camarazii săi, mai liberi decât dânsul se apropiaseră de aparat. Sergentul dase un ordin scurt: subalternii săi se opriseră la doi paşi de aparat; el trecu atunci în dreapta şi câteşi cinci, ţepeni ca în faţa unui general venit în inspecţie, salutară milităreşte cu o mână pe care emoţia o făcea să tremure.
În acelaş timp, cu o linişte tot atât de uimitoare ca şi sosirea neprevăzută a aeroplanului, trei băieţi săriră din nacela, o vastă nacelă în formă de barcă şi prevăzută cu un parbriz cu geamuri, care o făceau să pară atât de ciudată. 
Doi dintre acei extraordinari aviatori aveau braţul drept in eşarfă. Câteşi trei purtau cunoscuta uniformă a cercetaşilor italieni. Unul din ei, cel mai mare, era înarmat cu o carabină pe care o purta în bandulieră şi cu un browning, care se zărea în centura de la brâu. Altul, cel mai brun, n-avea, decât un browning. Iar cel de-al treilea, cu ochii albaştri, purta un simplu revolver. Aveau chipurile bronzate şi puţin cam trase. Vârsta lor părea să fie între cincisprezece şi şaisprezece ani.
Sergentul, care în câteva secunde îşi dete seama de toate acele particularităţi, era un somalez dintre cei mai inteligenţi, soldat eroic, de mult timp în serviciul Italiei, decorat cu medalia militară, făcuse parte din detaşamentul trimis anul precedent la Roma, cu prilejul unei reviste militare.
Asistase la exerciţiile cercetaşilor italieni şi recunoscu imediat uniforma celor trei băieţi. Dar uimirea sa creştea mereu. Gândiţi-vă numai: trei cercetaşi, care aterizează cu aeroplanul la Mogadiscio, la 6.000 kilometri, în linie dreaptă, Roma! Iată ceva care putea uimi pe sergentul Mata Hari, cu toate cele cincisprezece campanii de război în care servise şi cu toate decoraţiile lui.
Şi iată de ce sta nemişcat ca o statuie, în poziţie, ca şi camarazii săi.
Dar, cel mai mare dintre băieţi îl scoase din poziţia aceea rigidă.
— Sergente, îl întrebă el cu o voce sigură şi cu un pronunţat accent roman: Suntem la Mogadiscio, nu e aşa?
— Da, Domnule! răspunse bravul Mata Hari, lăsând jos mâna, gest imediat imitat de subalternii săi.
— Mulţumesc. Nu e vreun ofiţer în cazarmă? Aş voi să vorbesc cu un ofiţer.
— E căpitanul! zise Mata Hari. Şi, întorcându-se spre oamenii lui, strigă un ordin, care-i făcu să alerge la corpul de gardă, unde intrară şi de unde ieşiră aproape imediat, întorcându-se cu baioneta la armă, poziţie de paradă, în pragul porţii dincolo de care se şi strânseseră câţiva curioşi, indigeni, coloni. Funcţionari, ţinuţi afară de sentinelă. În acelaş timp, Mata Hari o luă şi el la fugă şi dispăru întruna din clădirile ce înconjurau curtea.
Tăcuţi şi calmi, cei trei extraordinari cercetaşi aşteptau, zâmbind, la umbra aripii stângi a aeroplanului lor.
Nu aşteptară mult. După cinci minute, Mata Hari reapăru în galop urmat de un căpitan în uniformă albă şi cu cască pe cap. Ofiţerul nu alerga ca sergentul, dar se cunoştea după mers cât era de nerăbdător să ajungă. Şi văzând pe cei trei cercetaşi şi aparatul lor, chipul său bărbătesc luă o expresie de extraordinară uimire. Cei trei cercetaşi, calmi, cu o graţioasă mândrie tinerească, salutară milităreşte.
Şi acela, care vorbise la început, spuse:
— Domnule căpitan, noi suntem, după cum vedeţi, după uniforma noastră, trei cercetaşi italieni. Mă numesc Raimondo Balsan şi sunt din Roma. Acesta e Marius Colombo, milanez (şi arătă pe cel mai brun). Şi acesta e Jean Bart, genovez (şi arătă pe băieţaşul cu ochii albaştri. 
Apoi, după o scurtă tăcere, Raimondo Balsan reluă cu glasul său energic şi sonor:
— Domnule căpitan, am pornit din Roma cu acest hidroavion, inventat de tatăl meu şi construit de el şi de mine, ca să încercăm să câştigăm premiul de cinci milioane franci oferit de Carnegie, aceluia care va traversa Atlanticul în zbor, din Europa la New-York. Noi am luat astfel locul tatălui meu, care a fost grav rănit într-un accident, în ajunul plecării. O avarie a busolei ne-a făcut să luăm o direcţie greşită. Şi am aterizat pe o plajă despre care am aflat mai târziu că era coasta coloniei portugheze din Africa de Est. După diverse accidente şi aventuri dramatice, în cursul cărora prietenii mei au fost amândoi răniţi la braţul drept, după cum vedeţi1, am putut, în sfârşit, ajunge la Mogadiscio. Vrem să ne odihnim aici două zile şi după ce vom fi încărcat benzina şi proviziile necesare, să plecăm spre New-York, spre a câştiga premiul.
Şi Raimondo Balsan tăcu, păstrând o atitudine simplă şi liniştită ca şi când ar fi povestit cel mai obişnuit lucru din lume.
— E cu putinţă? E cu putinţă, bâlbâi căpitanul.
Şi ofiţerul, palid, sub pielea bronzată, îşi trecu mâna pe frunte ca cineva care se crede jucăria unui vis. Dar nu era un vis. Era la Mogadiscio într-o frumoasă zi de Iunie şi hidroavionul, care venea din Italia, era acolo cu cei trei eroici cercetaşi, în carne şi-n oase. Şi atunci, regăsindu-şi acel spirit de deciziune atât de dezvoltat în ofiţerii coloniali, din pricina stării de război aproape permanente, ofiţerul salută, la rândul său, milităreşte şi zise cu vocea tremurând de emoţie:
— Sunt căpitanul Sannazzaro. Veniţi, prieteni. Colonelul Ferrandi, care comandă regimentul, îşi face siesta aici în cazarmă. Îl vom scula. Şi îi veţi povesti minunata voastră aventură… Veniţi! Şi, abia stăpânindu-şi emoţia, căpitanul se întoarse spre sergent şi arătându-i mulţimea, care se îngrămădea în faţa porţii, îi ordonă:
— Mata Hari, ai grijă ca nimeni să nu intre în curte şi să se apropie de aeroplan.
Apoi adresându-se cercetaşilor, repetă:
— Veniţi! Veniţi!
Era, într-adevăr, ora siestei. Toţi soldaţii companiei dormeau. Ofiţerii, care în majoritate, locuiau afară din cazarmă, erau absenţi. În cazarmă nu era decât Sannazzaro, căpitanul de săptămână şi colonelul Ferrandi, care venit pentru afaceri de serviciu, voise să se odihnească fără a mai ieşi din cazarmă şi adormise pe un pat de soldat, într-o cameră neocupată, de lângă biroul companiei.
Căpitanul rugă pe cei trei cercetaşi să aştepte în acest birou, mobilat cu câteva scaune, o masă şi caziere şi împodobit cu panoplii şi trofee militare pe pereţi, iar el intră în sala vecină. Trecură câteva minute. Uşa se deschise brusc şi apăru un ofiţer cu părul cărunt şi tăiat scurt, înalt, slab, osos, cu capul gol şi o uniformă albă pe mânecile căreia străluceau galoanele de aur.
Cei trei cercetaşi salutară milităreşte. Colonelul, cu ochii umezi, îi privi: alergă la fereastră, o deschise şi după ce observă marea pasăre mecanică nemişcată în mijlocul curţii, se întoarse şi cu vocea tremurătoare, zise:
— E adevărat? E posibil, ceea ce mi-a povestit căpitanul?
— Domnule colonel, răspunse Raimondo, cu un ton de mândrie destul de explicabilă – e adevărat, de vreme ce am spus-o şi de vreme ce suntem aici!
Ofiţerul superior rămase nemişcat şi trăsăturile sale se destinseră. Apoi, cu avânt, apucă pe băieţi de umeri, unul după altul şi îi îmbrăţişă.
— Bravi băieţi!, Bravi băieţi! N-aveţi nevoie de nimic? Spuneţi, răspundeţi.
— Ca să vă spunem drept, domnule colonel, zise în dialect milanez, tânărul Marius Colombo, cred că ne e foame…
— Repede! Repede, căpitane, strigă colonelul. La cantină! Duceţi-vă şi spuneţi să se prepare o masă bună la galop. Dar repede! Şi când va fi gata să veniţi să ne spuneţi.
Căpitanul ieşi în fugă şi colonelul continuă:
— Şedeţi, băieţi! Povestiţi-mi! Da, povestiţi-mi tot. Căpitanul mi-a spus atât de puţin…
Se aşezară pe scaune şi Raimondo povesti. Când uita, din modestie, ceva din cele ce făcuse el, camarazii săi îl întrerupeau, completând şi precizând.
Între timp, căpitanul pusese pe soldaţi să aducă pe masa popotei, atâta mâncare încât ar fi putut ospăta un întreg batalion de cercetaşi; iar la poarta cazărmii, sergentul Mata Hari povestea mulţimii, devenită acum imensă, tot ce auzise şi el de la Raimondo Balsan.
Şi bravul sergent era mereu întrerupt de exclamaţiile albilor şi de strigătele de „frumos, frumos” pe care le scoteau indigenii, aplaudând de entuziasm, de uimire, de bucurie.
Dar zgomotul acela deşteptase pe oamenii care îşi făceau siesta prin dormitoare şi curtea se umplu de soldaţi îmbrăcaţi în alb şi cu berete roşii.
Garnizoana din Mogadiscio, în timpuri normale se compune numai dintr-o companie de soldaţi cu efectiv de război. Nu erau deci în curte mai mult de cincizeci de oameni. Dar erau şi femei şi copii. Îmbrăcate cu fuste şi bluze colorate, sau cu rochii întregi de pânză albă, galbenă, roşie sau albastră, femeile se adunaseră în grabă, iar în jurul lor o puzderie de copii care se ţineau de fustele lor, sau alergau de colo până colo strigând cât îi ţinea gura.
În jurul aeroplanului, păzit de patru soldaţi şi de caporalul, înarmaţi, era un tumult fantastic, o zarvă, o îngrămădeală ca în zile de sărbătoare, o curiozitate delirantă, căci niciodată nu se văzuse la Mogadiscio un aeroplan.
Şi din toate părţile se auzeau exclamaţii: „Frumos! Frumos! Cercetaşi!“ acompaniate de strigăte, de râsete şi de tumbe de tot felul.
O jumătate escadron de cavalerie se afla, în săptămâna aceea, întâmplător, la Mogadiscio. Cavaleriştii stăteau sub corturi pe un teren de manevre în apropierea cazărmii. Şi când şeful lor fu vestit de cele ce se petreceau, fu un tapaj de nedescris. Ofiţeri, subofiţeri şi simpli soldaţi, care nu erau de serviciu, alergară spre cazarmă, dornici să vadă aparatul şi să audă povestea minunată.
Şi Raimondo, Marius şi Jean Bart ar fi fost purtaţi în triumf, dacă în clipa aceea ar fi ieşit în curte. Dar ei nu apărură. Pe când colonelul şi căpitanul îi contempla cu admiraţie şi chiar îi serveau, cei trei băieţi mâncau cu poftă din bunătăţile ce le fuseseră puse dinainte.



PLECAREA DE LA MOGADISCIO

În mai puţin de o oră întreg Mogadiscio aflase despre sosirea, aventurile şi planurile celor trei eroici cercetaşi.
Pe când, după un prânz excelent, Raimondo, Marius şi Jean Bart – aceşti doi din urmă după ce fuseseră pansaţi de medicul-maior ai batalionului – dormeau în nişte paturi curate şi moi, autorităţile civile şi militare discutau asupra unei mari serbări ce voiau să dea în cinstea celor trei cercetaşi.
Colonelul, întovărăşit de cei trei cercetaşi avea să treacă în revistă trupele garnizoanei; urmau apoi exerciţiile equestre ale cavaleriştilor somali şi dansuri negre, focuri de artificii, banchet! Şi coloniştii hotărâră să trimită la Roma, ministrului Coloniilor, o lungă radiogramă prin care să se vestească părinţilor celor trei cercetaşi, prin mijlocirea guvernului şi lumii întregi, prin ziare, prezenţa la Mogadiscio a celor trei cercetaşi şi aventurile prin care trecuseră ei.
Şi toate acestea se realizară, punând în inimile tinerilor, eu toate pericolele trecute şi viitoare, noi speranţe şi curaj.
Dar a doua zi după serbare, care avu loc a treia zi după sosirea celor trei cercetaşi, ei nu se mai gândiră la altceva de cât să plece cât mai curând spre a-şi ajunge scopul ce şi propuseseră, părăsind patria.
În dimineaţa zilei fixată pentru plecare, se ţinu la domiciliul colonelului un fel de consiliu. Asistară toţi ofiţerii şi funcţionarii principali. Aceşti oameni competenţi voiau să examineze drumul pe care trebuiau să-l facă cei trei cercetaşi. Bineînţeles că în acel consiliu, Raimondo, Marius şi Jean Bart, aveau locul de cinste.
Întrebarea pusă de ei era aceasta:
— Să ne ducem direct la New-York, sau e mai bine să plecăm de pildă la Lisabona în Portugalia, care, în linie dreaptă, e oraşul din Europa cel mai apropiat de New-York?
Căpitanul Sannazzaro, care era şeful serviciului geografic al coloniei, rezumă discuţia care dura de o oră. El spuse, fiind ascultat de toţi cu cea mai vie atenţie:
— Distanţa în linie dreaptă de la Mogadiscio la New-York e de 13.000 kilometri, dintre care 400 deasupra uscatului, iar restul deasupra Oceanului. Pe de altă parte, distanţa de la Mogadiscio la Lisabona e de 6.500 kilometri şi de la Lisabona la New-York de 7.500 metri. Acest ultim parcurs e, în total cu 1.000 kilometri mai lung decât acel de la Mogadiscio direct ia New-York. Dar prezintă avantaje mai întâi, fiindcă are 5.500 kilometri pe deasupra uscatului, în mare parte deasupra Saharei, unde regimul vânturilor e ideal pentru aviatori; al doilea, numeroase escale şi posibilităţi de reaprovizionare la Timbuctu, Tanger şi Lisabona; al treilea, pe deasupra Oceanului nu are decât 7.500 kilometri şi putinţa de aterizare foarte uşoară în insulele Azore, care se găsesc aproape la jumătatea drumului între Lisabona şi New-York. În rezumat: găsesc mai uşor şi mai sigur drumul via Lisabona din pricina punctelor de reaprovizionare şi a distanţei reduse pe mare… Dimpotrivă, traversarea directă de la Mogadiscio la New-York, nu prezintă pe enorma distanţă de 13.500 kilometri decât o singură escală posibilă: Dakar-ul. Dela Dakar la New-York e aceiaşi distanţă – fără insule în cale – ca de la Lisabona la New-York, dar, o repet fără nici o insulă care să poată servi la escală.
Aerocul va face câteva zile mai mult trecând pe la Lisabona. Dar va sosi mai sigur. Şi în definitiv, gloria de a fi bătut recordul traversării Saharei cu aeroplanul, nu e de dispreţuit. Se discută încă. Unii dintre ofiţeri preferau parcursul Mogadiscio-Dakar-New-York. Cercetaşii, care erau cei mai interesaţi în chestiune, erau nehotărâţi. În definitiv fiecare parcurs avea avantajele şi primejdiile lui.
— Să punem la vot! zise Marius.
— Da, să votăm, zise colonelul. Erau cu toţii patruzeci şi doi. Se vota, cu toată gravitatea ce o comporta situaţia şi prin voturi secrete.
Şi la despuierea scrutinului, voturile se repartizară astfel: Parcursul via Timbuctu şi Lisabona: 36 de voturi. Parcursul via Dakar: 6 voturi.
Nu încăpea nici o îndoială. Majoritatea pentru Lisabona era formidabilă. Chiar şi cei trei cercetaşi, după ce examinară bine marea hartă geografică, întinsă în faţa lor, votaseră pentru Timbuctu, Sahara şi Lisabona. Şi ceea ce contribuise, în parte, spre a-i decide, era faptul că la Timbuctu puteau îmbrăţişa pe părinţii lor, Care fiind informaţi, ar fi venit desigur, împreună cu delegaţia cercetaşilor italieni.
Această ultimă idee fu dată de colonelul Ferrandi.
Şi cum, Raimondo Balsan, obiectase cu simplicitate:
— Afară de tatăl lui Jean Bart. Părinţii noştri, ai mei şi ai lui Marius, sunt prea săraci ca să facă voiajul de la Roma la Lisabona, colonelul răspunse:
— Toţi părinţii din Italia – în urma iniţiativei mele, care voi radiotelegrafia ziarului „La Tribuna”, vor participa la o subscripţie spre a trimite la Lisabona, în calitate de delegaţi oficiali ai familiilor italiene, familiile Balsam, Colombo şi Calega!
Astfel, că deşi, începută prin aventuri tragice, tentativă cercetaţilor italieni părea că se va sfârşi printr-o apoteoză mondială.
Dar nu sosiseră încă cei trei tineri eroici!…
Şi când consiliul se închise, se stabili definitiv plecarea pe a doua zi de dimineaţă, la răsăritul soarelui.
Hidroavionul, zis „Aerocul”, îşi primi încărcătura de benzină, provizia de ulei şi de unsoare precum şi provizii de gură, alese cu multă îngrijire, pentru cei trei cercetaşi.
Arsenalul celor trei tineri fu de asemenea completat: fiecare primi câte o carabină cu repetiţie şi cu gloanţe explozibile, un browning nou de cel mai recent model, un cuţit pumnal de vânătoare cu vârf triunghiular şi cu două lame o secure-ciocan şi o considerabilă cantitate de muniţii.
Aceste precauţiuni erau necesare deoarece, dacă tineri ar fi fost nevoiţi să aterizeze în timpul traversării Africi de la Mogadiscio la Tanger, trebuia să fie în stare să se apere împotriva animalelor şi a oamenilor, căci era ştiut că Sahara era bântuită de bandiţii tuaregi.
Şi a doua zi, la 23 Iunie, la patru de dimineaţa, salutaţi de vreo câteva mii de oameni, care aveau lacrimi în ochi, Raimondo, Marius şi Jean Bart, se îmbarcară pe Aeroc…
Spre a da o mai mare solemnitate plecării lor „Aerocul” fusese scos din curtea cazărmii şi transportat pe terenul de manevre. Compania de soldaţi infanterişti şi semi-escadronul de cavalerie, la care se mai adăogase şi o baterie de tunari de câmp sosită cu puţin timp înainte din Italia formară un vast careu.
În centrul careului era aeroplanul; îndărătul soldaţilor se îngrămădea nu numai populaţia din Mogadiscio, dar şi aceea a localităţilor vecine. În careu, în jurul aeroplanului, arau adunate toate autorităţile militare şi civile, ofiţerii în mare ţinută şi funcţionarii în uniformă de gală.
Când cei trei cercetaşi, venind din cazarmă între colonelul Ferrandi şi căpitanul Sannazzaro, apărură pe câmpul de manevre şi trecură pe dinaintea rândurilor de soldaţi mulţimea aclamă frenetic.
Trompetele răsunară, tobele bătură, trupele prezentări armele şi Raimondo, Marius şi Jean Bart, tremurând de bucurie şi de orgoliu, palizi de emoţie, avură senzaţia de a păşi în plină glorie!
Făcură ea la o paradă, înconjurul careului. Şi, trecând prin faţa drapelului, salutară, scoţând cu un gest larg pălăriile, pe când ofiţerii salutau cu săbiile.
— Trăiască Italia!
— Trăiască cercetaşii!
— Frumos aeroplan! Frumos!
Şi se auziră strigăte, exclamaţii de tot felul, râsete voioase şi pălăriile fură azvârlite în aer pe când aplauzele răsunau.
Raimondo, Marius şi Jean Bart simţeau că emoţia îi cotropeşte. Căci aici, în ochii indigenilor africani deveni italieni, sub ochii acelor colonişti, ai acelor funcţionari, ai acelor soldaţi, ai acelor ofiţeri, cei trei cercetaşi reprezentau Italia, patria, dar şi inteligenţa, sângele rece, avântul, tirajul, eroismul şi eterna tinereţe a tineretului italian.
Şi indigenii strigau entuziasmaţi:
— Trăiască Italia! Trăiască cercetaşii!
Între timp cei trei tineri împreună cu căpitanul şi colonelul se apropiaseră de aeroplan.
Aici colonelul se urcă pe o mică estradă, pe când cercetaşii îşi luau locurile respective în nacela Aerocului.
Ofiţerul ridică mâna. Şi încetul cu încetul, ovaţiile încetară; se auziră încă strigăte depărtate, izolate. Apoi, în tăcerea care se făcu, răsună comanda sublocotenenţilor:
— Repaus!
Se auzi zgomotul surd al paturilor puştilor atingând pământul tare. Apoi tăcerea deveni absolută.
Atunci cu voce clară, vibrantă, energică, care se auzi de toată mulţimea, colonelul vorbi:
— Italieni, indigeni, coloni, funcţionari şi soldaţi, în numele celor trei cercetaşi vă mulţumim! Vă mulţumim pentru aclamările voastre, pentru entuziasmul şi emoţia voastră. Dar, la rândul nostru le spunem şi noi celor trei cercetaşi: vă mulţumim. Le mulţumim pentru splendidul exemplu pe care ni-l dau. Ceea ce au făcut şi ceea ce vor săvârşi de aici înainte, e eroism italian. Sunt şi vor rămâne pentru noi toţi imaginea patriei, simbolul rasei noastre!
O ovaţie formidabilă întrerupse pe colonel. Acesta reluă:
— Bărbaţi şi femei! Voi ştiţi numele celor trei cercetaşi. Nu le uitaţi niciodată şi învăţaţi pe copiii voştri să le cunoască.
Apoi cu un gest pasional se întoarse spre cei trei prieteni, care stau în picioare în nacelă şi strigă:
— Cercetaşi, bravi fii ai Italiei, avântaţi-vă din nou în văzduh. Duceţi-vă. Zburaţi deasupra Saharei. Zburaţi de la un capăt la celălalt al Atlanticului. Inimile noastre sunt cu voi! Trăiască talia! Trăiască cei trei cercetaşi!
Fu un adevărat delir.
Câteva minute, aerul fu zguduit de o furtună de ovaţii şi aclamări.
Apoi toţi funcţionarii şi ofiţerii defilară pe estradă. Strângând mâinile lui Raimondo, Marius şi Jean Bart.
Colonelul Ferrandi şi căpitanul Sannazzaro fură ultimii; ei îmbrăţişară pe cei trei băieţi silindu-se din răsputeri să nu lase să le curgă lacrimile, care le umpleau ochii.
Imediat după aceea, estrada fu îndepărtată, un detaşament de soldaţi călări dete mulţimea înapoi şi făcu loc aeroplanului.
Cercetaşii văzură că sosise momentul să părăsească acel Mogadiscio pe care n-aveau să-l uite nici odată.
— La revedere! La revedere! strigară împreună.
Şi pe când Marius şi Jean Bart în picioare, salutau fluturând pălăriile, Raimondo, la volan, apăsă pe butonul de lansare a elicei. Aceasta se puse în mişcare, roţile începură să alunece pe teren şi aeroplanul se ridică în văzduh, depărtându-se cu mare viteză. De când jos mulţimea aclama încă cu frenezie.



va urma