Moartea Ceausestilor (12)

Catherine Durandin & Guy Hoedts

20-22 decembrie 1989: Ole, ole, Ceauşescu nu mai e! (II)

Cursa nu s-a terminat însă: de la Târgovişte, ei sunt conduşi
de soldaţi în satul învecinat Răţoaia, unde aşteaptă,
pentru a fi conduşi din nou la cazarmă, spre seară.
La Bucureşti, la ordinele bătrânului conducător, elicoptere
militare au aruncat în zadar ultimele lor manifeste
adresate muncitorilor: „Muncitori, nu vă lăsaţi
amăgiţi de promisiunile duşmanilor poporului!” Mulţimea
manifestanţilor a pătruns în Comitetul Central şi a început
să distrugă cu violenţă: fotolii, portrete ale şefului
statului, covoare, dosare sunt aruncate pe ferestrele sparte.
Tinerii iau poziţie, se perindă unul după altul la
balcon, strigând: „Libertate!”, „România!”, „Nu plecăm!”,
lozinci care, câteva ore mai târziu, vor fi puse pe
muzică foarte ritmată. Sunt cântecele huliganilor. Ceauşescu
a plecat. Şi Elena. „Ceauşescu nu mai e”. 

In acest moment, manifestanţii nu se mai tem că Ceauşescu ar
putea să se întoarcă. Ei sunt gata să lupte, să fraternizeze
cu armata. Totul evoluează foarte repede.

Se produc şi derapaje: manifestanţii se servesc, fură,
devastează băile şi toaletele Comitetului Central, taie
picioarele meselor, ca să ia lemnul... Smulg mânerele
uşilor, convinşi că sunt de aur. Sărbătoarea este umbrită
de sălbăticie. Ulterior, unii martori îi vor acuza pe ţigani
de a fi furat totul. Intr-un colţ de salon, doi soldaţi tineri,
terorizaţi, plâng. Nu mai au şef şi imploră ca nimeni să
nu se apropie de ei.

In balconul Comitetului Central îşi face apariţia un
tânăr profesor de la Institutul Politehnic, Petre Roman,
venit acolo cu studenţii săi. Este chipeş, surâzător. „Noi
am decis moartea dictaturii lui Ceauşescu! Noi, aici,
decidem că puterea aparţine poporului!” Petre Roman
nu spune decât câteva cuvinte. El se va exprima mai
amplu câteva ore mai târziu la televiziune. La aceeaşi
oră, generalul Ilie Ceauşescu, fratele lui Nicolae, vine la
Ministerul Apărării: „Sovieticii vor pielea fratelui meu“,
declară el plutonierului Constantin Ciocănel. (22)

La ora 13.35, un anume căpitan Mihai Lupoi, autodeclarându-
se reprezentant al armatei şi al unui consiliu
al generalilor, anunţă că generalul Nicolae Militaru
preia conducerea forţelor armate. De fapt, chiar de la
dispariţia lui Vasile Milea, Militaru hotărâse să se implice.

Se temea, va explica el mai târziu, că se va instala
anarhia în sânul diferitelor forţe armate. Armata preia
controlul circulaţiei, taxiurile întreprinderii Getax sunt
rechiziţionate de către militari.

Plouă cu ordine, de cele mai multe ori contradictorii:
la ora 14, generalul Chiţac cere să nu se mai tragă pentru
ca, cincisprezece minute mai târziu, trupele să fie
din nou trimise în stradă. Stănculescu ordonă să fie
apărate obiectivele-cheie, sediul televiziunii în special.

Dar de ce să fie apărate obiectivele? Unde este duşmanul,
cine atacă? O imensă confuzie pare să domnească. Focuri
de armă trase de pe acoperişuri, pe bulevardul Magheru,
de forţe neidentificate, întreţin teama şi mânia.

„Se trăgea de pe acoperişuri”, povesteşte cameramanul
Andrei Şora. „Am văzut oameni care trăgeau de pe
acoperişul casei de vizavi”, relatează reprezentantul
Inturist. Nimeni nu înţelege care sunt ţintele. Cad din
nou tineri, morţi şi răniţi. Nu se ştie câţi în acel moment.
„Nu, nu am văzut morţi în Piaţa Romană, declară
persoana de la Inturist, însă răniţi da.“

Bate un vânt de nebunie. La televiziune, jurnaliştii
aşteaptă ordine. De la cine? „Ceauşescu nu mai e“. O
delegaţie de manifestanţi ajunşi la tumul televiziunii de
pe Calea Dorobanţilor pătrunde în clădire - fară să fie
opriţi - şi cer să se difuzeze imediat, pentru întreaga
ţară, informaţii despre evenimentele în desfăşurare.
Evenimentele se precipită: la ora 13, surpriză totală,
celebrul actor Ion Caramitru, însoţit de disidentul Mircea
Dinescu, apare pe ecran! Câteva cuvinte care sună
ca un mesaj de izbăvire: „Fraţilor, mulţumită lui Dumnezeu,
suntem în studiourile televiziunii, am reuşit să
ajungem aici în spatele tancurilor, cu armată şi cu studenţime,
şi cu oamenii pe care-i vedeţi, şi cu mii şi mii
de români şi de alte naţionalităţi care ne-au condus...“

Mircea Dinescu, poetul, ia microfonul: „Vă rog să vă
păstraţi calmul. Sunt momente în care Dumnezeu şi-a
întors faţa către români. [...] Dictatorul a fugit."

Ce spectacol! Un actor cunoscut şi un poet revoltat ale
căror voci pot fi convingătoare. în arieiplan, tinerii încep
să strige: „Televiziunea e cu noi! Am învins! Am am învins!
“ Dinescu adaugă: „Apelăm, facem un apel către
ministerul forţelor de interne să depună armele, să intre
în cazarme.“ Alte voci se fac auzite: „Trebuie protejat
radioul, trebuie protejată televiziunea!" Dinescu este stăpânit
de emoţie. Caramitru anunţă: „Urmează proclamaţia
şi programul!" Apoi iese pe esplanada din faţa televiziunii
şi încearcă să calmeze mulţimea cu explicaţii: „Nu ştim
unde este Ceauşescu, Securitatea nu a cedat. Trebuie să
ne organizăm. Securiştii din studiourile de televiziune
trec, discret, de partea revoluţiei. Trebuie împiedicaţi
manifestanţii să vandalizeze sediul televiziunii, trebuie
astfel canalizaţi încât să nu distrugă totul.

La ora 14, manifestanţii pătrund în sediul Securităţii
din Bucureşti, fără să fie opriţi. Nici un control.
La ora 14.05, Petre Roman, venit de la Comitetul
Central, vorbeşte la televiziune. Scrisese un text pe o
foiţă ruptă dintr-un carnet, îşi aminteşte el. „Era important
ca ţara să ştie ce se petrecea la Bucureşti." El a dat
acest prim program lui Iliescu, care nu ştie ce a făcut cu
el. Petre Roman l-a întâlnit pe Iliescu la Comitetul Central,
înainte de a merge la televiziune. Iliescu nu vedea
pentru ce Petre Roman ar face el declaraţia: în numele
cui? într-adevăr, cine suntem noi? Suntem reprezentanţii
revoluţionarilor de la Comitetul Central! O proclamaţie!
O idee? Democraţia. Un apel? Armata e cu poporul!
„Dragi compatrioţi! Fraţilor! Astăzi, 22 decembrie 1989,
datorită unităţii poporului şi cu ajutorul direct al armatei
noastre naţionale, dictatorul Ceauşescu a fost răsturnat.
Chiar în acest moment, poporul, aliat cu armata, cere ca
puterea politică să fie încredinţată instituţiilor democratice
alese de un popor liber. în numele poporului din Bucureşti
care manifestează chiar în acest moment în Piaţa
Palatului şi care a preluat controlul asupra Comitetului
Central, lansăm un apel întregului popor să-şi păstreze
calmul şi ordinea publică, pentru a permite organizarea
unei vieţi libere şi democratice."

Pentru Roman nu mai există „tovarăşi", ci „compatrioţi"
şi „fraţi". Figura lui Roman e necunoscută pentru
telespectatori. E fermecător, dinamic. Vechea gardă a
partidului şi cadrele, în schimb, ştiu foarte bine cine este.

Petre este fiul briant al unui internaţionalist comunist,
Valter Roman. In timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, Valter a stat la Moscova. S-a întors în România
în 1944, împreună cu armata sovietică şi a fost unul
dintre autorii epurărilor din armata regală.

Vorbitorii se succed rând pe rând la televiziune:
generalul Militam cere forţelor armate şi celor ale Ministerului
de Interne să înceteze lupta... Aceste trupe nu
au intervenit nici la Comitetul Central, nici la televiziune
pentru a-i opri pe manifestanţi. Militam povesteşte
că el l-a sunat pe Iliescu ca să-l invite la televiziune.
Viitoml preşedinte al României apare la ora 14.40, după
ce avusese o convorbire cu generalul Stănculescu.

La Ministeml Apărării, atmosfera este foarte ciudată.
Stănculescu este instalat într-un birou foarte simplu şi
în acea după-amiază se întreţine cu... Ilie Ceauşescu!
Acest contact pare incredibil. Este posibil ca Ilie Ceauşescu
să fi vrut să negocieze cu Stănculescu şi Iliescu.
Cu câteva ore înainte de plecarea lui Ceauşescu, încercase
să intre în legătură cu ataşatul militar al URSS
şi cu cel al Chinei. La ora 12, se întâlnea cu ataşatul
militar sovietic, contraamiralul G. A. Mihailov. Cât despre
reprezentantul sovietic al Pactului de la Varşovia,
acesta venise la Chişinău încă de pe 19 decembrie. Toate
aceste demersuri ale fratelui lui Ceauşescu nu au dus la
nimic. Din punctul de vedere al sovieticilor, esenţiale
sunt două lucruri: dacă armata poate controla starea de
urgenţă şi cine va forma noul guvern. Ilie răspunde că
Marea Adunare Naţională, autoritatea de bază a partidului,
potrivit constituţiei, este cea care trebuie să hotărască.

El reuşeşte să vorbească la telefon cu fratele său Nicolae,
în momentul scurtei treceri a acestuia pe la Snagov.
Potrivit relatărilor unor ofiţeri apropiaţi lui Ilie, Nicolae
s-ar fi înfuriat când a aflat că fratele său vorbea cu sovieticii...
La minister, atmosfera se degradează: ofiţerii
încep să scoată portretele lui Ceauşescu, curioşii încep
să se adune în faţa intrării. Curând, Iliescu va vorbi la
televiziune.

Vorbitorii se perindă neîncetat pe platoul studioului
4, iar cetăţenii, uluiţi de această agitaţie, încep să creadă
că participă la dezbateri. Vin informaţii şi din provincie.
Prezentatorul de ştiri Petre Popescu anunţă că, la Deva,
situaţia este calmă, poporul a preluat puterea fără violenţă.
Secretarul local de partid este arestat, pentru orice
eventualitate... iar armata protejează populaţia, în timp
ce zece mii de oameni manifestează în piaţa centrală a
oraşului. în studio, cei prezenţi strigă „Bravo!“, „Trăiască
România! “. Se aude, în fundalul sonor, de pe bandă,
Deşteaptă-te, române!. Regizorul de film SergiuNicolaescu
lansează un apel adresat Ministerului Apărării:
„Victor Stănculescu, generale, daţi un semn de viaţă“,
în timp ce Ion Iliescu îşi face apariţia. Cineva murmură
în platou: „Iliescu este un adevărat revoluţionar, fiu de
revoluţionar, un adevărat patriot."

Iliescu va vorbi douăzeci de minute. La aceeaşi oră,
soţii Ceauşescu ajung la Târgovişte... Spre deosebire
de Petre Roman, Iliescu nu se adresează cu „fraţilor", ci
cu „dragi tovarăşi", după formula consacrată. El subliniază
caracterul excepţional al momentului şi vinovăţia
lui Ceauşescu, „om lipsit de inimă, de suflet, de inteligenţă,
de raţiune..." Cineva strigă: „Să fie prins şi
judecat!"23 Iliescu continuă, calificându-1 pe Ceauşescu
drept un fanatic care a acţionat cu metode medievale.
Derapajele sale au condus la această situaţie dramatică
când a dat ordinul să se tragă în popor. Iliescu raportează:
a vorbit cu Stănculescu, Stănculescu a luat măsuri,
trupele se retrag, în timp ce, la Sibiu, unităţile de Securitate
au atacat o unitate militară.

Iliescu îşi exprimă neliniştea: nu mai este nimeni la
Ministerul de Interne, au plecat toţi, au fugit. Discursul
său trasează o linie clară: pe de o parte, armata alături
de popor şi bunul Stănculescu; pe de altă parte, Securitatea.
Iliescu lansează un apel securiştilor „buni“, să
se trezească, să se desprindă de clica rămasă în slujba
lui Ceauşescu. Urmează instrucţiunile pentru zilele următoare:
„Poporul nostru trebuie să dea dovadă de
maturitate în aceste momente pentru a ne putea organiza
pe baze democratice. Vom înfiinţa un comitet de salvare
naţională care va începe să restabilească ordinea..." El
continuă: „Trebuie să elaborăm un program având două
obiective majore: în primul rând, măsuri imediate pentru
restabilirea ordinii, aprovizionarea, transporturile,
tot ceea ce este necesar...

Câteva clipe mai târziu, un jurnalist din redacţia
ziarului sindicatelor şi a partidului, Scânteia, informează
că ziarul se va numi Adevărul şi că este liber! Totul
devine urgent. Reprezentantul Inturist şi-a procurat la
Gara de Nord primul ziar liber în jurul orei 22. Jurnaliştii
nu şi-au părăsit posturile: pur şi simplu s-au convertit
la revoluţie. Curând, ei îşi vor schimba limbajul,
vor abandona limba de lemn.

Silviu Brucan este prezentat telespectatorilor de
Mircea Dinescu, ca victimă a lui Ceauşescu, obligat
să-şi părăsească domiciliul după publicarea „Scrisorii
celor şase“, pentru o locuinţă modestă. Acesta se va
limita la o intervenţie scurtă: aminteşte caracterul feudal
al regimului răsturnat; susţine trecerea de la dictatură la
democraţie; demonstrează că democraţia nu înseamnă
anarhie; necesitatea de a forma un guvern provizoriu
până la alegeri libere. Căci, spune bătrânul Brucan, nu
avem guvern. Şi se aude din nou Deşteaptă-te, române!.
Brucan a povestit propria versiune a acestei zile, o
povestire vie şi colorată. Ieşea din modesta sa casă de
disident izolat din mai 1989, însoţit de securistul care îl
păzeşte, ca să meargă la cumpărături. Deodată, securistul
îi face cu ochiul şi începe o conversaţie: „Tovarăşe Silviu,
v-am ajutat întotdeauna, v-am ţinut loc la coadă în
piaţă.“ Brucan este surprins de această bruscă familiaritate
simpatică. Securistul continuă: „Aţi auzit ce s-a întâmplat
la hotelul Intercontinental? Sper că n-o să mă uitaţi
când lucrurile se vor schimba.. .” (24) 

In jurul orei 12, vecinii lui Brucan se reped la domiciliul său, 
îl îmbrăţişează: Ceauşescu a fugit! 
Toată lumea se îmbrăţişează, bătrânul
domn este înconjurat cu un imens entuziasm. Apare un
prieten cu o maşină care îl conduce pe Brucan la sediul
televiziunii... Acolo, Brucan îi întâlneşte pe Roman,
Iliescu şi pe toţi ceilalţi. 

In cursul după-amiezii, prezentatorul de ştiri Marinescu
anunţă „dragilor telespectatori" că o unitate blindată
a armatei se află în faţa televiziunii pentru a asigura
protecţia. Seara târziu, aceşti tineri soldaţi vor deschide
focul asupra unor clădiri de peste drum, două-trei case
vechi de pe Calea Dorobanţilor.

O profesoară universitară locuieşte acolo cu mama
sa în vârstă. Şocată de focurile de armă - „armata e cu
poporul!” s-a tot spus la televizor - iese în faţa casei şi
se adresează soldaţilor: „De ce trageţi? Sunt singură cu
mama şi fac prăjituri pentru Crăciun.” Irina B. Încearcă
să traverseze bulevardul, soldaţii o obligă să se întoarcă
şi îi spun să plece din casă. Au ordin să tragă, pentru că
sunt terorişti ascunşi! Ea încearcă să-i convingă să vină
să verifice: nu este nimeni, numai ea şi bătrâna ei
mamă. Ea le oferă prăjituri. Speriaţi, soldaţii refuză şi
repetă ordinul de a părăsi casa. Nu vor prăjituri: au fost
informaţi că teroriştii otrăvesc alimentele. Irina şi mama
sa vor pleca în timpul nopţii să se refugieze la prieteni.
Soldaţii reîncep să tragă frenetic. Casa ia foc.

Soldaţii sting incendiul cu jeturi de apă. Irina a păstrat
câteva cărţi găurite de gloanţe. în diferite puncte din
oraş, soldaţi desemnaţi să protejeze poporul vânează
„terorişti”. (25)

La ora 16.15, Iliescu se întoarce la Comitetul Central.
La etajul doi, are loc o şedinţă cu uşile închise: sunt
prezenţi Ion Iliescu, Petre Roman, unul dintre semnatarii
„Scrisorii celor şase“, Alexandru Bârlădeanu, generalii
Nicolae Militam, Ştefan Guşă, Iulian Vlad. într-o altă
sală, în concurenţă cu acest prim grup, se naşte un alt
proiect de guvern, cu Ilie Verdeţ şi Dumitru Mazilu.
Petre Roman şi Ion Caramitru apar la balcon şi anunţă
numele pentru viitorul guvern în timp ce manifestanţii
strigă: „Fără comunişti, fără comunişti!”
Se trage, mai întâi simulat, apoi real. Mulţimea se
împrăştie, apoi revine: nu au fost victime. Televiziunea
transmite această scenă în direct. Iliescu şi Roman se
contrazic asupra formulei „dragi tovarăşi” - Iliescu
păstrează acest reflex al limbajului comunist. Nu, nu,
îl corectează Petre Roman: „Dragi compatrioţi...” Iliescu
este încă marcat de un gorbaciovism tardiv. După
el, soţii Ceauşescu au denaturat un sistem pe care el îl
consideră reformabil. Mulţimea strigă în faţa Comitetului
Central: „Fără comunişti!" Iliescu nu are timp
de pierdut. La ora 21 începe din nou să se tragă dinspre
Palat spre Biblioteca Centrală Universitară, aflată
în partea opusă a pieţei. Biblioteca va fi grav avariată,
parţial distrusă. 

In acea seară de 22 decembrie vor exista răniţi. 

La ora 22.35, ne aflăm din nou pe platoul de televiziune.
Iliescu citeşte un comunicat, emanând de la
Frontul Salvării Naţionale şi prezintă ţării componenţa
noului guvern. O lungă listă liniştitoare. Sunt şi vedete:
Silviu Brucan, Alexandru Bârlădeanu; purtătorii de cuvânt
ai disidenţei: profesoara clujeană Doina Comea şi
poeta Ana Blandiana; primii văzuţi la televiziune pe 22:
Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Sergiu Nicolaescu.
Nelipsitul Victor Stănculescu, numit pentru pactizarea
armatei cu revoluţionarii. Mai este şi acest profesor
simpatic şi charismatic, Petre Roman, purtând cu eleganţă
pulovere atât de frumoase. Apoi este citat numele
unui individ ciudat pe care publicul îl descoperă chiar
în acea zi la televiziune, Gelu Voican Voiculescu, un
bărbos ce pare ieşit dintr-un film de science-fiction. O
parte din acest grup îşi va petrece noaptea în studiourile
de televiziune.

Trupele de Securitate trec sub comanda Ministerului
Apărării, condus de Victor Stănculescu. Imediat după
venirea sa la minister, Stănculescu preia conducerea
de facto. Ceauşescu este astfel deposedat de funcţiile
sale de comandant suprem. Armata controlează puterea
politică: se cere forţelor armate să protejeze toate sediile
politice şi clădirile publice din provincie. Televiziunea
repetă mereu că armata asigură protecţia poporului
împotriva „teroriştilor", despre care se crede că sunt
fideli lui Ceauşescu.

Iliescu a citit punctul 9 al proclamaţiei Frontului
Salvării Naţionale: „Vom respecta angajamentele internaţionale
ale României, în primul rând, cele care privesc
Pactul de la Varşovia." Textul citit de Iliescu fusese
verificat de Brucan: acesta a suprimat referinţa „aşa să
ne ajute Dumnezeu", adăugând partea de frază privind
Pactul. Brucan îşi revendică intervenţia în acest sens...


Note:

(22). Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat în
România, voi. IV, Editura Rao, Bucureşti, 2005, p. 398.

(23). Mihai Tatulici (ed.), Revoluţia română în direct, prefaţă
de Răzvan Theodorescu, Televiziunea Română, Bucureşti, [s.n.],
1990.

(24). Silviu Brucan, „Dezvăluiri”, în Revoluţia Română în
direct, ed. cit., p. 215.

(25). Mărturie a Irinei Bădescu, profesoară la Universitatea
din Bucureşti, făcută autoarei, Paris, iulie 2008.



va urma