Jean de la Hire
Spaima Savanei (III)
Carabina lui Loando
După o scurtă clipă de stupoare, care părea că-i adormise orice facultate, Raimondo simţi sângele năvălindu-i la creier şi se cutremură. Dar nu-i fu frica şi dându-şi seama de acest lucru, murmură mulţumit de el însuşi:
— Bun.
Apoi primul lui gând fu:
— Să nu mă mişc. Dacă mă mişc, se repede ia mine…
Într-o străfulgerare de gândire îşi aminti că citise cândva că niciodată o fiară, neprovocată, nu atacă pe omul nemişcat care o priveşte drept în ochi.
Fără să se mişte fără să tremure şi fără să tresară, el îşi fixă privirea în ochii leului şi se gândea în acelaş timp ce va face între fiara ce-i sta în faţă şi bestia omenească ce-l putea descoperi dintr-o clipă într-alta. Se gândi atunci să încerce să se retragă îndărătul unui tufiş şi se dete cu un pas înapoi. Leul nu se mişcă. O clipă se simţi uşurat, dar auzi îndărătul sau un fâşiit de frunze şi văzu pe leu întorcând capul brusc. Fâşâitul continuă, întovărăşit de un pârâit de ramuri rupte.
— E Loando! îşi zise Raimondo, văzând pe leu arătându-şi colţii şi pregătindu-se să sară. În mod mecanic întoarse şi el capul în aceeaşi direcţie şi văzu într-adevăr pe Loando îngenunchind şi ducând puşca la ochi. În clipa în care răsună detunătura, nu-şi putut opri un strigăt: leul făcu un salt formidabil şi se izbi puternic cu pieptul de pieptul negrului, care se ridicase în picioare. Acesta căzu, scăpând din mână carabina, care se rostogoli la picioarele lui Raimondo. Leul, care sărise dincolo de Loando pe care-l răsturnase la pământ, se întoarse brusc, scoase un răcnet şi proptindu-se pe picioarele de dinapoi, căzu cu cele de dinainte pe pieptul indigenului, care zbătea înnebunit… Dar, sub impulsia unui gând brusc şi repede ca un fulger Raimondo puse mâna pe carabină şi cu un genunchi în pământ, ochi şi trase asupra leului de la o depărtare de patru metri. Un răget înspăimântător îi îngheţă sângele în vine. Dar de trei ori apăsă pe trăgaci… Leul căzu alături de Loando, cu labele oribil agitate de zvârcolirile morţii… şi Raimondo văzu cu groază cum una din labe, care atingea coapsa stângă a negrului, îi sfâşia carnea adânc. Negrul scoase un urlet de durere, dar Raimondo se repezi şi apucând pe Loando de un braţ, îl depărtă brusc de leu, care făcea să zboare în jurul lui iarbă ruptă, frunzele uscate şi crăcile sfărâmate. Atunci cercetaşului îi fu milă de superbul animal, cum îi fusese şi de negru şi ridicând carabina îi trase un glonţ în ochiul stâng. Fiara se zvârcoli o ultimă oară şi-apoi rămase nemişcată.
Raimondo rămase o clipă cu ochii ţintiţi asupra celor două corpuri întinse aproape unul lângă altul, apoi brusc, dându-şi seama de triumful său, strigă exaltat:
— Trăiască Italia! Marius! Marius.
Simţea nevoia să strige, să râdă, să sară. Şi strigă lui Marius care venea în fugă:
— Marius! Am ucis un leu, un leu enorm! Am salvat pe Loando şi am ucis un leu!..
Marius, care străbătea în fugă distanţa ce-l despărţea de Raimondo, crezu o clipă că acesta înnebunise, dar când fu aproape şi văzu cele două corpuri, sări de bucurie de gâtul camaradului său şi-l îmbrăţişă cu lacrimi în ochi. După prima clipă de efuziune însă, privirea sa se întoarse la Loando şi apropiindu-se de acesta, se aplecă, îl examină şi spuse grav:
— Raimondo, Loando respiră… Nu-l putem lăsa să moară. Trebuie să-i venim în ajutor, să-l pansăm…
— Tocmai asta voiam să spun şi eu, zise Raimondo. Şi amândoi, luându-l de picioare şi de umeri, îl transportară lângă aeroplan. Aici întinzându-l pe iarba, îi spălară rana cu apă adusa de Marius de la râu şi îi făcură un pansament în toată regula cu dezinfectantele şi bandajele pe care le aveau în caseta din nacelă. Sub influenţa îngrijirilor şi a unei înghiţituri de coniac, pe care i-l turnaseră pe gât, Loando se trezi şi deschise ochii. Văzând bandajul care-i ascundea rana şi pe cei doi cercetaşi îngenunchiaţi lângă dânsul, Loando avu o clipă de profundă uimire. Apoi, cu o sforţare, se ridică pe jumătate şi cu o voce gravă şi guturală rosti aceste cuvinte:
— Asta e englezeşte, zise Marius, dar numai Jean Bart te poate înţelege… Dacă nu l-ai fi trimis şerpi să-l muşte, n-ar dormi acum şi te-ai înţelege cu dânsul… Nu mă înţelegi, nu e aşa? Aşteaptă să deşteptăm pe Jean Bart.
— Ai dreptate, zise Raimondo, să încercăm să-l sculăm.
Nu fu tocmai uşor, căci Jean Bart, deşi trecuseră mai bine de şase ore, dormea încă adânc. După ce îl zguduiră şi văzură că nu se trezeşte, îl stropiră bine cu apă rece şi îl văzură, în sfârşit deschizând ochii, după ce mai întâi se agită, oftă şi strănută de mai multe ori.
— Bună ziua, camarade, îi zise Marius cu un accent comic, ai dormit bine?
— Ai dormit bine, camarade? repetă Raimondo pe acelaş ton de o solemnitate comică.
Dar Jean Bart rămase grav şi observă uimit:
— Oho! Se vede că lucrurile merg bine de sunteţi atât de veseli.
— Merg foarte bine! Mulţumim! răspunse Marius făcându-se că-şi răsuceşte mustăţile pe care nu le avea…
Dar Jean Bart privind în jur, îşi dete seama de toate schimbările făcute în timpul somnului său şi ceru cu nerăbdare o explicaţie. Când află cele petrecute, sări de gâtul lui Raimondo si-l îmbrăţişă întocmai cum făcuse şi Marius. Apoi ieşi repede din nacelă şi se duse de îngenunchie lângă negru, care redeschisese ochii.
Văzând la căpătâiul său pe fostul prizonier şi pe ceilalţi doi cercetaşi dintre care unul îi scăpase viaţa, Loando tresări şi reuşi iarăşi să stea sculat, cu toată slăbiciunea de care era cuprins. Şi cu glas slăbit de marea pierdere de sânge, el spuse lui Jean Bart în englezeşte:
— Camaradul tău mi-a scăpat viaţa, fără dânsul leul m ar fi sfâşiat. Şi totuşi el ştia ce făcusem în contra ta şi a lor. De ce, atunci, când avea intenţia să mă omoare şi a văzut că sunt atacat de leu, nu l-a lăsat să mă sfâşie? De ce l-a ucis? Şi de ce, în loc să mă lăsaţi să mor acolo, m-aţi adus aici şi m-aţi îngrijit? Răspunde-mi, tu, care te numeşti Jean Bart?
— Loando, zise acesta, când un inamic ne atacă, ne apărăm şi când starea de război e vădită ne silim să atacăm noi cei dintâi ca să avem, mai mulţi sorţi de izbânda. Dar când inamicul nostru e dezarmat, rănit şi în imposibilitate de a ne face rău, atunci datoria noastră e de a-l considera ca pe un frate în nenorocire, de a-i îngriji rănile şi de a-l scăpa cu viaţă, dacă se poate!
— Nu mă urâţi deci? întrebă negrul încremenit.
— Nu urâm pe nimeni, răspunse Jean Bart şi adăugase cu simplicitate: Suntem încă prea tineri ca să avem pe cineva de urât. Ne-am apărat împotriva ta, Loando, fiindcă ne-ai atacat fără să fi fost provocat, dar acum când eşti rănit, trebuie să te îngrijim. Un rănit pentru noi e un frate.
— Nu toţi albii gândesc astfel şi nici nu se poartă ca voi, zise Loando.
— Dacă sunt şi de aceştia, cu atât mai rău pentru ei, declară Jean Bart.
Sălbatecul plecă fruntea. Urmă o tăcere profundă apoi Loando, ridică ochii plini de lacrimi şi cu chipul într-adevăr transfigurat de un fel de regenerare morală el le vorbi astfel cu glas tremurător de emoţie:
— M-aţi învins mai mult decât dacă m-aţi fi ucis, tineri italieni. Loando era duşmanul albilor şi deci şi al vostru. De acum, dacă vreţi, va fi prietenul vostru. Vă voi da tot ce posed. Oamenii mei sunt sclavii voştri. Vă voi da atât fildeş cât n-au putut aduna toţi vânătorii albi ani de zile. Am într-o groapă un sac de piele plin cu pulbere de aur: e al vostru.
— Loando, zise Jean Bart, nu ne trebuie nimic din toate astea, dar primim amiciţia ta. Şi radios de bucurie, Jean Bart tălmăci repede prietenilor săi cele spuse de tânărul Makua.
— La naiba, zise râzând Marius. Iată un tânăr care nu se opreşte la jumătatea drumului, când îşi schimbă gândul…
Dar Raimondo, serios, zise lui Jean Bart:
— Răspunde-i că primim prietenia lui cu condiţia să jure că nu va ataca niciodată pe oamenii de rasa albă, afară numai dacă nu va fi atacat de ei.
Jean Bart tălmăci cele spuse lui Loando şi tânărul şef ridicând mâna zise cu glas tare:
— Jur!
Acordul era încheiat. Îşi strânseră mâinile, apoi lăsând pe negru să se odihnească, cei trei cercetaşi discutară asupra celor ce aveau de făcut. Hotărâră să poposească în luminişul acela şi după ce se vor ospăta, Raimondo şi Marius să doarmă pe scaunele lor, iar Jean Bart să vegheze toată noaptea, ţinând aprins farul cel mare cu acetilenă spre a îndepărta fiarele. Iar dimineaţa în zori, vor schimba elicea şi vor lua zborul, ducându-se să lase pe Loando în faţa casei sale, în mijlocul a lor săi.
Apoi vor merge la Mogadiscio şi după un repaos de două zile, vor porni din nou spre Europa, la Lisabona şi de acolo, peste Oceanul Atlantic de New-York spre a câştiga cele cinci milioane şi gloria!
Începură deci prin a mânca şi bineînţeles deteră şi lui Loando partea sa. Apoi se pregătiră de culcare, aşezând pe Loando, pe nişte cuverturi în fundul nacelei. Şi pe când Jean Hart aprindea farul cu acetilenă, Loando spuse ceva:
— Ce spune? întrebă Raimondo.
— Spune, traduse Jean Bart, că de vreme ce refuzăm fildeşul, sclavii şi aurul său, cel puţin tu să primeşti carabina.
— Bravo! răspunse încântat Raimondo, primesc!
Şi Loando replică printr-o frază energic accentuată pe care Jean Bart o tălmăci astfel:
— Anunţă pe camarazii tăi că nu mă voi mai numi de aici înainte „Spaima Savanei” ci „Amicul albilor”!
— Bravo, urlă Marius!
Puţin timp după aceea, Raimondo, Marius şi indigenul căzură într-un somn adânc.
Soarele makuaşilor
Noaptea trecu fără incidente, totuşi Jean Bart văzu o mulţime de bestii străbătând luminişul în bătaia razelor lunii, ducându-se să bea din râu.
De la început cercetaşul observă, că, speriate de lumina violentă a farului, animalele se opreau în marginea pădurii. Atunci, zicându-şi că lumina lunii îi ajungea spre a supraveghea toate mişcările animalelor, ar fi mai bine să stingă farul şi să nu-l reaprindă de cât spre a speria pe acelea, care s-ar fi apropiat prea mult. Şi aşa şi făcu. La început, nu văzu nimic, dar obişnuindu-se cu semiîntunericul începu să distingă.
Văzu o duzină de elefanţi. Cu paşi maiestoşi ei se îndreptară spre bazinul format de izvorul de apă, vârâră trompele în apă, băură şi se stropiră reciproc azvârlind în aer fâşii de apă, care străluceau la lumina lunei. După elefanţi veni o pereche de lei. Ei înaintau, sărind ca nişte pisici enorme şi fără a face zgomot. Băură privind aeroplanul pe care ochii lor de felini îl distingeau în întuneric. Apoi amintindu-şi probabil de lumina aceia care îi speriase la început, o luară la fugă. Câteva minute, nu mai veni nici un animal; deodată Jean Bart auzi un zgomot de crăci rupte şi de frunze şi văzu rostogolindu-se din arborii din dreapta sa vreo cincizeci de animale, care făcând salturi caraghioase şi dându-se peste cap, se repeziră spre bazin.
— Maimuţe! murmura Jean Bart, încântat. Erau în adevăr maimuţe, dar nu tăcute ca elefanţii şi leii. Ci vesele, zgomotoase, ţipând şi scoţând tot felul de zgomote ca şi când ar fi vorbit între ele Pe marginea apei pe când beau, făceau tot soiul de năzbâtii, îmbrâncindu-se, rostogolindu-se în iarbă. Atunci Jean Bart avu o idee, care-l făcu să râdă. Îndrepta proiectorul spre bazin şi-l aprinse brusc. Ca prin farmec maimuţele opriră din jocul lor şi se risipiră într-o zăpăceală caraghioasa, fără măcar să se mai uite înapoi. Dar după fuga maimuţelor, trecu mai bine de o oră fără să mai apară alt animal. Deodată Jean Bart, care sta mereu la pândă, văzu în unghiul pe care-l făcea luminişul cu o lăture a pădurii, ceva lung, care părea un arbore în mişcare. Apoi imediat apăru altul. Privi mai bine şi înţelese însfârşit: erau două girafe, care fură imediat urmate de alte cinci. Aceste animale ciudate înaintau legănându-şi gâturile lungi ca pe nişte pendule imense pe când cozile li se ridicau în sus. Una după alta se apropiată de marginea bazinului şi începură să bea. Dar deodată una din ele înălţă capul ţinând gâtul drept, capul i se întoarse în direcţia aeroplanului. Celelalte o imitară, ciulind urechile şi dându-şi seama de prezenţa unor fiinţe neobişnuite, o luară la fugă întocmai ca şi maimuţele.
Urmă iarăşi o perioadă de singurătate. Apoi Jean Bart auzi un grohăit şi un pas greoi. Întâi nu distinse nimic, dar pe urmă văzu că era vorba de un hipopotam, care se afundă cu voluptate în apă cu un „pleosc” zgomotos. Imediat însă ce Jean Bart îndreptă spre el lumina farului, greoiul animal ieşi repede din apă şi dispăru ca şi ceilalţi, fu ultimul animal pe care-l văzu Jean Bart.
La primele licăriri ale zorilor el deştepta pe camarazii săi. Iar pe când Marius prepara dejunul, Loando zâmbea şi Raimondo schimba elicea, Jean Bart le descrise peripeţiile acelei splendide nopţi. După ce examinară cu atenţie toate piesele aeroplanului şi constatară că totul era în regulă, se îmbarcară. Dar mai înainte, Loando ceru să le vorbească.
Atunci Jean Bart, opri pe Raimondo care avea deja mâna pe volan.
— Aşteaptă, Raimondo, zise el, Loando vrea să ne spună ceva.
— Vorbeşte Loando şi voi tălmăci cuvintele tale.
Şi Loando le vorbi cu înfrigurare cerându-le să aterizeze pentru câteva clipe numai în spaţiul care se întindea în faţa casei sale din satul Makuaşilor.
— Când supuşii mei vor vedea aeroplanul, ei se vor prosterna terorizaţi. Atunci voi, mă veţi depune pe pielea de jaguar, care trebuie să fie tot acolo şi vă veţi urca iarăşi în aeroplan. Eu voi striga pe oamenii mei şi le voi porunci să aducă toate instrumentele care v-au fost luate şi după ce le veţi lua înapoi veţi da drumul aparatului. Dar, înainte de a dispare, veţi mai Face un zbor pe deasupra satului. După ce veţi fi plecat, voi aduna pe toţi supuşii mei şi le voi spune, că, soarele, care protejează tribul nostru, a luat la el pe mag ca să avem aproape de razele sale binefăcătoare un protector nemuritor… dar pe când eu alergam prin pădure, privind pe pasărea soarelui, un leu mi-a ieşit în cale şi m-a atacat. Atunci, pasarea mi-a venit în ajutor şi omorând pe leu m-a readus acasă… Voi adăoga apoi că magul mi-a cerut ca de acum înainte să fim recunoscător albilor trimişi de soare ca să mă scape şi fiindcă ei sune amicii zeului nostru să-i respectăm şi să nu-i atacăm niciodată pentru ca rasa makuaşilor să poată trăi în belşug şi în fericire eternă.
Cei trei cercetaşi aprobară şi-si exprimară bucuria că mulţumită aventurii lor, din ziua aceea albii nu vor mai avea nimic de temut din partea tribului makuaşilor.
Şi fiindcă Loando nu mai avea nimic de spus, Raimondo dete drumul aeroplanului care-şi luă zborul. Loando, în fundul nacelei privea extaziat fără să vădească cea mai mică teamă.
— La naiba! exclamă deodată Marius, am uitat să luăm pielea leului pe care l-a ucis Raimondo…
— Nu face nimic, zise acesta râzând după ce vom câştiga premiul vom veni să facem o mare vânătoare în Africa portugheză şi prietenul nostru Loando ne va servi de călăuză.
— Minunat! zise Marius, entuziasmat de idee. Jean Bart, spune-i şi lui Loando, adăogă el.
Tânărul negru se declară gata să colaboreze cu întregul trib la aceea vânătoare.
Dar sosiră însfârşit la satul makuaşilor. După ce executară întocmai comedia imaginată de Loando, cei trei cercetaşi se îndreptară direct spre Mogadiscio de unde intenţionau să pornească din nou spre a încerca traversarea Atlanticului.
Dar nu erau încă la New-York!
Aveau chiar o presimţire şi pe când Aerocul se depărta cu mare viteză de makuaşii căzuţi în extaz, Raimondo, Marius şi Jean Bart simţiră, fără voie, o neînţeleasă teamă!
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu