joi, 7 mai 2015

Operatiunea Omega (XII)


Robert Ludlum




PARTEA A TREIA
Week-end-ul


Taxiul opri în faţa casei lui Tanner. Clinele lui John, vânjosul Welsh terrier, alerga de colo-colo pe alee, lătrând scurt de câte ori avansa ori se retrăgea, aşteptând pe cineva care să priceapă că oaspeţii erau bineveniţi. Janet traversă în fugă pajiştea din faţă. Uşa taxiului se deschise şi familia Osterman coborî. Cei doi aveau în braţe cutii cu cadouri, frumos ambalate. Şoferul căra o valiză mare.
Din casă, Tanner îi privi pe amândoi: Bernie purta o jachetă scumpă şi pantaloni bleu; Leila era îmbrăcată într-un costum taior alb cu un lanţ de aur în jurul taliei, cu fusta mult deasupra genunchilor şi cu o pălărie moale, cu boruri largi, care-i acoperea partea stingă a feţei. Întruchipa simbolul succesului californian. Totuşi, exista o ciudăţenie în legătură cu Bernie şi Leila; începuseră să câştige cu adevărat bine doar de nouă ani încoace. Sau poate că succesul lor era doar o faţadă, se întrebă Tanner în vreme ce-i privea aplecându-se şi îmbrăţişându-i fiica. Fuseseră ei oare, timp de mulţi ani, locuitorii unei lumi în care scenariile şi programele de filmare erau doar secundare – nişte acoperiri valabile, cum ar fi spus Fassett?
Tanner se uită la ceas. Arăta ora cinci şi două minute. Cuplul Osterman venise devreme – faţă de programul lor iniţial. Comiseseră oare prima greşeală? Sau poate că nu se aşteptaseră ca el să fie acolo. Întotdeauna pleca devreme de la studio când venea familia Osterman, dar nu atât de repede încât să fie acasă înainte de cinci şi jumătate. În scrisoarea ei, Leila spusese clar că avionul lor de la Los Angeles ajungea la Aeroportul Kennedy pe la cinci. O cursă care să întârzie era de înţeles, ceva normal. O aeronavă care să ajungă înainte de ora programată părea puţin improbabil.
Trebuia să aibă o explicaţie. S-ar fi obosit să i-o ofere?
— Johnny! Pentru numele lui Dumnezeu! Mi s-a părut mie că aud câinele lătrând. Au venit Bernie şi Leila. De ce stai acolo?
Ali venise din bucătărie.
— A, scuze... Voiam doar s-o las pe Janet să schimbe câteva cuvinte cu ei.
— Du-te afară, aiuritule! Eu o să pun ceva pe foc. Soţia lui se întoarse la bucătărie, iar Tanner se apropie de uşa din faţă. Se uită la clanţa din alamă, simţindu-se ca un actor înainte de a interpreta primul său rol dificil. Nesigur – total nesigur – de primirea ce avea să i se facă.
Îşi umezi buzele şi îşi netezi fruntea cu dosul palmei. Apăsă clanţa cu grijă şi deschise repede uşa. Cu cealaltă mână trase zăvorul paravanului şi ieşi afară.
Week-end-ul lui Osterman începuse.
— Bine-aţi venit, Schreiberi! strigă el cu un zâmbet larg. Aşa-i întâmpina de obicei; Bernie se considera foarte onorat.
— Johnny!
— Bună, dragă!
La treizeci de metri în faţă, ei îi răspunseră în gura mare, afişând la rândul lor zâmbete largi. Chiar şi de la acea distanţă, John Tanner le sesiză privirile atente. Ochii lor îi cercetară pe ai lui – o fracţiune de secundă, însă în mod evident. Preţ de o clipă, Bernie încetă chiar să zâmbească, rămânând nemişcat.
Scena se încheie rapid. Părea că între ei intervenise o înţelegere tacită, pentru a pune capăt gândurilor nerostite.
— Johnny, ce bine-mi pare că te văd!
Leila traversă în grabă peluza. John Tanner primi îmbrăţişarea ei şi se trezi că-i răspundea cu mai multă afecţiune sinceră decât îşi închipuia că ar fi în stare. Ştia de ce. Trecuse de primul test, de primele secunde ale week-end-ului lui Osterman. Înclină să-i dea dreptate lui Laurence Fassett. Poate că, în cele din urmă, se va descurca.
Fă ceea ce faci în mod obişnuit; poartă-te ca de obicei. Nu te gândi la altceva.
— John, arăţi grozav, bătrâne!
— Unde-i Ali, dragă? întrebă Leila, dându-se la o parte, pentru ca Bernie să-l poată strânge pe Tanner în braţele lui lungi, subţiri.
— Înăuntru. Pregăteşte ceva. Intraţi! Hai, o să iau eu bagajul... Nu, Janet, păpuşă, nu poţi ridica valiza unchiului Bernie.
— Nu văd de ce nu, râse Bernie. E plină cu prosoape de la Piaza.
— De la Piaza? Tanner nu se putu stăpâni. Credeam că abia aţi sosit cu avionul.
Osterman îi aruncă o privire.
— Oho. Am venit acum două zile. O să-ţi povestesc...

În mod ciudat, totul era ca în vremurile bune, iar Tanner fu surprins să constate că accepta acest fapt. Mai funcţiona încă acea destindere la revederea lor în carne şi oase, fiecare dintre ei dându-şi seama că timpul şi distanţa nu le puteau altera prietenia. Exista încă sentimentul că puteau salva conversaţiile, spunând anecdote, sau terminând nişte poveşti începute cu mai multe luni în urmă. Şi Bernie era acelaşi; amabilul, reflexivul Bernie cu comentariile lui calme, sarcastice despre prăvălia străjuită de palmieri. Sarcastice, însă niciodată condescendente; Bernie râdea de sine tot atât de tare ca şi de lumea profesiunii lui, fiindcă era lumea lui.
Tanner îşi aminti cuvintele lui Fassett.
... o să descoperi că poţi acţiona destul de uşor pe două planuri. Întotdeauna se întâmplă aşa.
Fassett avea din nou dreptate... Înăuntru şi afară; înăuntru şi afară.
Privindu-l pe Bernie, Tanner fu surprins să constate că Leila îşi tot întorcea ochii de la soţul ei la el. O dată îi susţinu privirea; ea îşi lăsă ochii în jos, ca un copil care a fost certat.
În camera de lucru sună telefonul. Zgomotul îi deranja pe toţi, în afară de Alice. Pe masa din spatele sofalei se afla o derivaţie a telefonului, dar John îl ignoră şi traversă încăperea spre uşa biroului său.
— O să răspund de acolo. Probabil că mă caută de la studio.
Intrând în camera de lucru, o auzi pe Leila vorbind în şoaptă cu Ali.
— Dragă, Johnny pare încordat. S-a întâmplat ceva? Iar Bernie vorbeşte atât de domol, că nu mai poţi să scoţi un cuvânt.
— Încordat? Asta nu-i nimic! Să-l fi văzut ieri! Telefonul continua să sune. Tanner înţelese că n-ar fi fost firesc să nu răspundă. Totuşi, dorea mult să audă reacţia cuplului Osterman la relatarea lui Ali despre teroarea de miercuri.
Făcu un compromis. Ridică receptorul, îl puse alături şi ascultă conversaţia câteva secunde.
Urechile lui surprinseră ceva. Bernie şi Leila reacţionau la cuvintele lui Ali prea repede, anticipând prea mult. Puneau întrebări înainte ca ea să-şi termine frazele! Ştiau ceva.
— Alo! Alo! Alo, alo!
Vocea neliniştită de la celălalt capăt al firului era a lui Joe Cardone.
— Alo, Joe? Scuze, am scăpat receptorul...
— N-am auzit când a căzut.
— Am covoare moi şi foarte scumpe.
— Unde? În biroul ăla al tău cu parchet pe jos?
— Ei, haide, Joe.
— Scuze... În oraş a fost o căldură cumplită, iar piaţa a luat-o razna.
— Aşa-i mai bine. Acum vorbeşti ca tipul vesel pe care-l aşteptăm.
— Vrei să spui că sunt cu toţi acolo?
— Nu. Doar Bernie şi Leila.
— Au ajuns devreme. Credeam că avionul lor soseşte la ora cinci.
— Au venit acum două zile.
Cardone începu să vorbească, apoi se opri brusc. Părea că-şi ţine răsuflarea.
— E ciudat că n-au sunat. Adică, n-au luat legătura cu mine. Ţi-au telefonat ţie mai întâi.
— Nu, cred că au avut treabă.
— Sigur, dar ce-ai zice...
Cardone se opri din nou în mijlocul frazei. Tanner se întrebă dacă ezitarea asta îl viza pe el; să-l convingă de faptul că Bernie şi Joe nu se întâlniseră, că nu vorbiseră unul cu altul.
— Probabil că Bernie o să ne explice.
— Da, zise Cardone cu jumătate de gură. Păi, voiam doar să-ţi spun că suntem în întârziere. O să fac repede un duş şi după aceea venim la voi.
— La revedere.
Tanner închise telefonul, surprins de calmul său. Îşi dădu seama că el controlase conversaţia. O controlase. Trebuia s-o facă. Cardone era un tip nervos şi nu-l sunase ca să-i spună că întârziase. În primul rând, nu întârziase. Voia să afle dacă sosiseră ceilalţi. Sau dacă aveau să vină.
Tanner se întoarse în camera de zi şi se aşeză.
— Vai, dragă! Ali tocmai ne-a spus! Ce cumplit! Pur şi simplu îngrozitor!
— Doamne, John! Ce experienţă teribilă! Poliţia a spus că a fost vorba de un jaf?
— Aşa susţine şi The New York Times. Presupun că asta-i versiunea oficială.
— N-am văzut nimic în The Times, declară ritos Bernie.
— Au fost doar câteva rânduri pe ultima pagină. O să apară săptămâna viitoare un articol mai mare în ziarul local.
— N-am mai auzit de un jaf ca ăsta, zise Leila. Nu m-aş împăca cu aşa ceva, zău că nu.
Bernie se uită la ea.
— Nu ştiu. De fapt, e o lovitură inteligentă. N-a fost nimeni identificat, nimeni rănit.
— Ceea ce nu înţeleg este de ce nu ne-au lăsat în garaj. Ali se întoarse către soţul ei. Era o întrebare la care el nu răspunsese satisfăcător.
— Poliţia n-a explicat de ce? întrebă Bernie.
— Au spus că gazul nu era foarte eficient. Hoţii nu voiau ca Ali şi copiii să-şi revină din leşin şi să-i vadă. Au fost nişte profesionişti.
— Înfiorător, spuse Leila. Cum au reacţionat copiii?
— Ray este eroul cartierului, desigur, zise Ali. Janet încă nu-şi dă seama ce s-a întâmplat.
— Unde e Ray? Bernie arătă spre un pachet din hol. Sper că nu a depăşit etapa machetelor de avioane. Ăsta e un model cu telecomandă.
— O să fie fericit, spuse Ali. E în pivniţă, cred. John i-a dat ceva de făcu.
— Nu, e afară. În piscină.
Tanner îşi dădu seama că intervenţia sa, faptul că o corectase tăios pe Ali, îi atrăsese atenţia lui Bernie. Până şi Ali fu surprinsă de bruscheţea afirmaţiei lui.
Aşa să fie, îşi zise Tanner. Să afle cu toţii că tatăl ştia, în orice clipă, unde se aflau ai lui.
Câinele începu să latre în faţa casei; dinspre alee venea zgomotul unei maşini. Alice se duse la fereastră.
— Sunt Dick şi Ginny. Iar Ray nu e în piscină, adăugă ea, zâmbindu-i lui John. E în faţa casei şi le iese în întâmpinare.
— Trebuie să fi auzit maşina, zise Leila, fără motiv. Tanner se întrebă de ce făcuse ea acea remarcă; de parcă l-ar fi supărat. Se duse la uşa din faţă şi o deschise.
— Vino înăuntru, fiule. Mai sunt şi alţi prieteni de-ai tăi aici.
Când văzu cuplul Osterman, ochii băiatului scânteiară. Ei nu veneau niciodată cu mâna goală.
— Bună, mătuşă Leila. Unchiule Bernie! Raymond Tanner, de doisprezece ani, se aruncă în braţele Leilei, apoi dădu mâna bărbăteşte, timid, cu Bernie.
— Ţi-am adus ceva. De fapt, amicul tău, Merv, ne-a dat ideea.
Bernie se duse în hol şi luă pachetul.
— Sper să-ţi placă.
— Mulţumesc foarte mult.
Băiatul luă cadoul şi se duse în sufragerie să-l despacheteze.
Virginia Tremayne îşi făcu apariţia – imaginea vie a unei formidabile senzualităţi. Era îmbrăcată într-o cămaşă bărbătească cu dungi multicolore şi o fustă strimtă, care-i sublinia mişcările trupului. În Saddle Valley existau multe femei care o invidiau pe Ginny pentru înfăţişarea sa, dar nu în acea casă. Ginny era o prietenă bună.
— I-am spus lui Dick că l-ai sunat miercuri, îi spuse ea lui Tanner, dar el zice că n-ai reuşit să iei legătura cu el. Bietul om s-a blocat într-o sală de şedinţe cu nişte tipi cumpliţi care se ocupă de fuziuni, din Cincinatti sau Cleveland, ori aşa ceva... Leila, draga mea! Bernie, iubitule!
Ginny sărută uşor obrazul lui Tanner şi se strecură cu eleganţă pe lângă el.
Intră şi Richard Tremayne. Îl privi cu atenţie pe Tanner, iar ceea ce văzu îl încântă în mod evident. La rândul său, Tanner îi simţi privirea şi îşi întoarse brusc capul. Tremayne nu avu timp să se uite în altă parte. Directorul de ştiri recunoscu în ochii avocatului privirea unui doctor care studia o fişă medicală.
Preţ de o clipă, amândoi sesizară inconştient încordarea. Apoi totul trecu, aşa cum se întâmplase şi cu familia Osterman. Nici unul din ei nu îndrăzni să prelungească acea stare.
— Hei, John! Îmi pare rău că n-am primit mesajul tău. Ginny spunea că e vorba despre o chestiune juridică.
— Credeam că ai citit deja.
— Ce anume, pentru numele lui Dumnezeu?
— Nu s-a scris prea mult în ziarele din New York, dar o să citeşti în săptămânalul de lunea viitoare. O să ajungem celebri.
— Ce dracu’ tot spui?
— Am fost jefuiţi, miercuri. Jefuiţi, răpiţi, adormiţi cu cloroform şi naiba mai ştie ce!
— Glumeşti!
— Glumeşte pe dracu’! Osterman veni în hol.
— Ce mai faci, Dick?
— Bernie! Cum o mai duci, bătrâne?
Cei doi îşi strânseră mâinile, dar Tremayne părea să nu-l scape din priviri John Tanner.
— Ai auzit ce-a zis? Ce s-a întâmplat, pentru numele lui Dumnezeu? Sunt în oraş de marţi. N-am avut timp nici să ajung acasă.
— O să-ţi povestim tot. Mai târziu. Acum o vă aduc ceva de băut.
Tanner se îndepărtă rapid. Nu se putea înşela în privinţa reacţiei lui Tremayne. Avocatul nu era doar surprins de ce auzise, ci de-a dreptul înspăimântat. Până într-atât, încât simţise nevoia să precizeze că plecase de marţi de acasă.
Tanner pregăti băuturile pentru cuplul Tremayne, apoi se duse în bucătărie şi se uită dincolo de piscină, către liziera pădurii. Deşi nu se vedea nimeni, el ştia că oamenii se aflau acolo. Cu binocluri, staţii radio, probabil şi cu mici difuzoare în care se auzeau conversaţiile ce aveau loc în orice colţ al casei lui.
— Hei, John, nu glumeam! Tremayne venise după el în bucătărie. Sincer, n-am ştiut nimic. Despre incidentul de miercuri. Cum naiba n-ai dat de mine?
— Am încercat. Am sunat chiar şi la un număr din Long Island. La Oyster Bay, mi se pare.
— Fir-ar să fie! Tu sau Ali trebuia să-i fi spus lui Ginny. Aş fi plecat imediat de la întrunire, doar ştii asta!
— Acum s-a terminat. Ia-ţi paharul!
Tremayne îl duse la buze. Putea să-l bage sub masă pe oricare dintre ei.
— Nu poţi să laşi lucrurile aşa. Dar mai întâi, spune-mi de ce m-ai sunat?
În mod stupid, Tanner nu era pregătit pentru acea întrebare.
— Nu... nu mi-a plăcut felul în care a condus poliţia ancheta.
— Poliţia? Grăsanul MacAuliff?
— N-am vorbit cu căpitanul MacAuliff.
— N-ai dat o declaraţie?
— Da... ba da, am dat. Lui Jenkins şi McDermott.
— Dar pe unde dracu’ umbla bătrânul şef?
— Nu ştiu. Nu era acolo.
— În regulă, Mac nu se afla acolo. Tu spui că Jenkins şi McDermott s-au ocupat de caz. Ali mi-a zis că ei v-au găsit...
— Da. Da, asta m-a scos din sărite.
— Ce?
— Nu mi-a plăcut felul cum au reacţionat. Acum m-am mai liniştit. Atunci era momentul, din cauza asta am încercat să te găsesc.
— Tu ce crezi? E neglijenţa poliţiei? Drepturi limitate? Ce anume?
— Nu ştiu, Dick! Am fost alarmat, asta-i tot. Când intri în panică, ai nevoie de un avocat.
— Eu, nu. Aş prefera să beau ceva.
Tremayne se uită în ochii lui Tanner. Acesta din urmă clipi – ca un băieţaş învins într-un joc al privirilor.
— Acum s-a terminat. Hai să mergem în casă.
— Poate că ar trebui să vorbim mai târziu, să stabilim natura acestui caz.
Tanner dădu din umeri, ştiind că Dick nu voia să mai abordeze acest subiect. Avocatul era înspăimântat, iar teama împiedica instinctul său profesional să cerceteze cu atenţie situaţia. În drum spre camera de zi, Tanner avu senzaţia că Tremayne spunea adevărul despre un aspect al după-amiezii de miercuri. El nu fusese acolo.
Dar ştia cine fusese?
Pe la ora şase, cuplul Cardone încă nu sosise. Nimeni nu întrebă de ce; timpul trecea repede, iar dacă cineva era îngrijorat, nu lăsa să se vadă acest lucru. La şase şi zece, Tanner observă o maşină ce trecea încet pe lângă casa lui. Era taxiul din Saddle Valley, a cărui capotă neagră reflecta intermitent razele soarelui. La geamul din spate, văzu pentru o clipă chipul lui Joe Cardone. Joe voia să fie sigur că toţi oaspeţii sosiseră. Sau dacă mai erau acolo.
Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Cadillacul familiei Cardone intra pe alee. Când pătrunseră înăuntru, se văzu limpede că Joe băuse câteva pahare. Nu încăpea nici o îndoială, deoarece Joe nu era un băutor, nu prea încuraja consumul de alcool, iar vocea lui părea ceva mai ridicată decât de obicei.
— Bernie! Leila! Bun venit în sânul cercurilor oficiale din est!
Betty Cardone, afectata, durdulia, anglicana Betty, se alătură entuziasmului soţului ei şi toţi patru se îmbrăţişară.
— Betty, arăţi minunat, zise Leila. Joe, Doamne, Joe! Cum poate un bărbat să aibă o mină atât de sănătoasă?... Bernie şi-a construit o sală de gimnastică şi iată rezultatul!
— Nu te lega de Bernie al meu! spuse Joe, ţinându-l de umeri pe Osterman.
— Spune-i, Joe!
Bernie se apropie de soţia lui Cardone şi-o întrebă despre copii. Tanner se îndreptă spre bucătărie, întâlnindu-se în hol cu Ali care ducea un platou cu aperitive.
— Totul e pregătit. Putem să mâncăm oricând, aşa că o să stau puţin jos... Adu-mi ceva de băut, da, iubitule?
— Sigur. Au venit Joe şi Betty. Ali râse.
— Bănuiam eu... Ce s-a întâmplat, dragul meu? Arăţi ciudat.
— Nu, nimic. Mă gândeam doar că ar fi bine să sun la studio.
Ali se uită la soţul ei.
— Te rog. Au venit toţi. Cei mai buni prieteni ai noştri. Hai să ne distrăm! Uită ziua de miercuri, te rog, Johnny.
Tanner se întinse peste tava cu aperitive şi o sărută.
— Exagerezi, zise el, amintindu-şi de admonestarea lui Fassett. Chiar trebuie să sun la studio.
În bucătărie, Tanner se duse din nou la fereastră. Era trecut de ora şapte, iar soarele coborâse în spatele copacilor înalţi din pădure. Umbre se întindeau peste peluza din spate şi peste piscină. Iar dincolo de umbre se ghicea prezenţa oamenilor lui Fassett.
Asta era important.
Şi, după cum spusese Ali, se aflau cu toţii acolo. Cei mai buni prieteni.

Platoul de friptură cu legume şi încă o duzină de preparate se bucurară de aprecierea comesenilor. Soţiile puseră întrebările obişnuite, iar Ali le dădu şi de astă dată câteva amănunte culinare. Bărbaţii începură disputele privitoare la meritele diverselor echipe de base-ball, iar în pauze, Bernie le dezvăluia alte metode de lucru amuzante – şi extraordinare – ale televiziunii din Hollywood.
După ce femeile părăsiră sufrageria, Tremayne găsi ocazia să-l descoasă pe Tanner în legătură cu jaful.
— Ce dracu’ s-a întâmplat miercuri? Lămureşte-ne. Nu cred povestea cu spargerea.
— De ce nu? întrebă Tanner.
— N-are sens.
— Nimeni nu foloseşte gaz în cazuri din astea, adăugă Cardone. Bâte, ochi legaţi, un glonţ în cap, poate. Dar nu gaz.
— Poate că aveau o gândire superioară. Au folosit mai curând un gaz inofensiv decât o bâtă.
— Johnny. Osterman coborî vocea şi se uită în sufragerie. Betty ieşi din bucătărie, începu să strângă nişte farfurii şi zâmbi.
El îi întoarse zâmbetul. Lucrezi la ceva care ţi-ar putea atrage duşmănia cuiva?
— Într-un fel sau altul, îmi închipui că întotdeauna e aşa.
— Mă gândesc la ceva gen afacerea San Diego.
Joe Cardone se uită cu atenţie la Osterman, întrebându-se dacă se gândise bine înainte de a invoca acel exemplu. San Diego fusese o operaţiune a Mafiei.
— Nu, din câte ştiu eu. Am oameni care fac anchete în multe zone, dar nu e nimic de genul ăsta. În orice caz, eu nu cred. Cei mai buni oameni ai mei au mână liberă... Încerci să stabileşti o legătură între evenimentele de miercuri şi actualele mele preocupări profesionale?
— Nu ţi-a dat prin minte? întrebă Tremayne.
— Nu, ce dracu’! Sunt jurnalist profesionist. Tu îţi faci probleme dacă lucrezi la un caz neclar?
— Uneori.
— Am citit despre emisiunea ta de duminica trecută. Cardone se aşeză pe canapea lângă Tremayne. Ralph Ashton are prieteni sus-puşi.
— Asta-i o prostie.
— Nu neapărat. Cardone avea o obsesie pentru acest cuvânt. L-am cunoscut. E un tip răzbunător.
— Nu e nebun, interveni Osterman. Nu cred că ar face aşa ceva.
— De ce ar face ceva? Orice, în afară de un jaf? Tanner îşi aprinse o ţigară şi încercă să studieze feţele celor trei.
— Fiindcă, ce naiba, nu e o cale firească de a da o spargere, exclamă Cardone.
— Zău? Tremayne se uită la Cardone, aşezat lângă el pe canapea. Eşti expert în jafuri?
— Nu mai mult decât tine, domnule avocat, zise Joe.



va urma
















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu