sâmbătă, 9 mai 2015

ORBITOR (12)


MIRCEA CĂRTĂRESCU




Fata coborî prima-n atelier, unde şirurile de maşini negre îşi sclipeau acele ca nişte complicate piese bucale, în lumina murdară. Pe fiecare corp lucios frunzuliţe de aur desenau un filigran com­plicat. Maria se aşeză, puse piciorul pe pedală şi învîrti uşor roata cu bielă, pînă ce acul unsuros prinse a se mişca. Ce fin era, ce vîrf ascuţit! De multe ori îşi închipuise, în nopţi fără somn, că e stră­punsă de ace, că un vîrf lung şi uşor curbat îi pătrunde în inimă, şi atunci se ridica în genunchi şi, punîndu-şi un braţ peste faţă, făcea cu celălalt gesturi de îndepărtare, strîngînd din ochi şi din buze. Dar acul pervers trecea prin podul palmei aşezat în dreptul inimii, îi pătrundea troznind uşor sub sînul stîng, îi străbătea inima, făcînd-o să sîngereze, înroşind plămînii ca pe două bucăţi mari de vată, şi ieşea prin lamela omoplatului, ţintuind-o de tăblia de la pat. Era prinsă, martirizată, fără putinţă de scăpare, flutura din braţul rămas liber fără nici o putere, ca o libelulă ţin­tuită cu un bold în insectar. Fantasma asta apăruse-n viaţa ei de cînd începuse să tragă la maşina de cusut şi-o chinuia neîncetat. În fiecare dimineaţă se apropia cu tot mai multă repulsie de gîngania neagră şi veninoasă lîngă care trebuia să supravieţuiască pînă la căderea serii. În zorii aceia, Maria apucă un guler de cămaşă şi-l strecură sub talpa nichelată, apoi încercă să pună acul în mişcare. Pedala însă se înţepeni şi acul nu vru să coboare ca să înţepe materialul. Fata învîrti şi de roata de mînă, dar îşi dădu repede seama că mecanismul din corpul maşinii era blocat. De obicei, cînd se întîmpla aşa ceva, trimiteau după nenea Titi, mecanicul, care începea să umble printre tijele, discurile, arcuşoarele şi alte piese bizare de metal unse din gros cu vaselină, de care era plin corpul suplu al maşinii de cusut. Acum însă Maria, ameţită încă de şampania şi feeria spectacolului din ajun, deschise prima dată uşiţa din piciorul maşinii. Avea lîngă ea pompiţa de tablă cu ulei şi o şurubelniţă şi spera să hîţîne ceva înăuntru, să mai ungă un pic, aşa încît să rezolve singură încurcătura. Cînd însă micul perete curb, lăcuit cu negru, se deschise cu un declic, fata rămase încremenită. Şi acum, în tramvai, încercînd să vadă ceva din prăvăliile înşirate pe bulevard prin geamul brăzdat de dîre de ploaie, prinzînd cu coada ochiului o imagine tulbure a templului grec care avea să-nsemne atît de mult în viaţa ei, Maria se cutremură cînd îşi aduse aminte. Căci în fereastra metalică a maşinii de cusut zvîcneau viscere. Un fel de rinichi, un fel de glande endocrine, carne şi zgîrciuri, vene, artere şi canale limfatice, ganglioni dilatîndu-se şi contractîndu-se lent sub o rouă de sînge. Nervi ramificaţi în teci filiforme de mielină. Zone hialine şi zone întunecate ca nişte chea­guri. Totul zvîcnind şi tremurînd sub bătăile puternice, audibile, ale unei inimi nevăzute. Maria trînti uşiţa la loc şi ieşi în fugă, ţipînd, pe uşa atelierului. Niciodată de atunci nu mai trase la ma­şină şi păstră toată viaţa o oroare puternică faţă de croitorie. Vasilica avea să-i croiască rochiile, puţine cîte aveau să fie, ani de zile de atunci încolo, şi mereu, la probe, stînd în genunchi în faţa ei şi măsurînd cu centimetrul, avea să-i reproşeze că n-a învăţat croitoria la madam Georgescu (unde-o mai fi acum, dac-o mai trăi), ca să aibă şi ea o meserie.

În zilele următoare Mioara le scoase pe fete în Cişmigiu, la o plimbare cu barca (şoferul automobilului negru lopăta cu mînecile suflecate, zîmbind damelor pe sub mustaţa cu vîrfurile răsucite), le duse la o prăvălie de pe Cavafii Vechi şi le cumpără rochii şi pălăriuţe la modă, le despleti cu mîna ei cozile, dîndu-le pe mîna maestrului coafor, care le făcu bucle şi buclişoare cu drotul, încît arătau ca doi pudeli nătîngi în oglinzile salonului, şi în fine le rezervă o măsuţă permanentă la "Gorgonzola", mai aproape de scenă decît în prima seară, aşa că, mai multe nopţi la rînd, uceni­cele se bucurară de şampanie ― din care sorbiră mai cumpătat ― şi de mirificele numere de pe scenă. Negrul de la tobe, Cedric, veni cu Mioara la braţ la măsuţa lor, ridicîndu-şi politicos pălăria tare în faţa domnişoarelor. Fetele se uitau la el cu ochi mari, amuţite de parcă l-ar fi văzut pe Satana însuşi, dar curînd, rotindu-şi ochii-n cap, rîzînd cu gura lui roşie ca o rană şi făcînd o mulţime de caraghiosticuri, Cedric reuşi să le amuze atît de tare, încît din seara aceea fetele abia aşteptau ca orchestra să facă o pauză pentru ca tînărul să poată veni un sfert de ceas la măsuţa lor. Elegant, fer­mecător, cu un lanţ de aur la încheietura mîinii stângi şi cu pantofi cu cioc ascuţit, Cedric le povestea cum era în New Orleansul natal, în cartierul franţuzesc, le vorbea de palmieri şi agave, de saxofoanele care ardeau şi ţipau în mii de taverne, de Bourbon Street, pe unde trecea în fiecare primăvară procesiunea carnava­lului Mardi Gras, şi mai ales de sinistrele ritualuri Voo-Doo ale negrilor adunaţi în apropierea oraşului şi făcîndu-şi vrăjile sîngeroase sub lună, împodobiţi cu măşti din pene de papagal. O luă la dans pe Vasilica, încercînd s-o înveţe paşii de foxtrot. Negrul dansa dumnezeieşte, dezarticulîndu-se şi adunîndu-se ca o mario­netă în jurul fetei care rîdea ca o proastă în mijlocul ringului, neîndrăznind să facă un pas. În acest timp Mioara prindea mîna Mariei, cu un zîmbet ciudat pe buze, şi-i mîngîia degetele aşezate cuminte pe faţa de masă cu degetele ei lungi şi uscate, cu unghiile lungi, lăcuite purpuriu. Pe arătător cîntăreaţa avea un inel ciudat, la care Maria, puţin stînjenită, privea cu încăpăţînare. Veriga inelului nu era de metal, ci părea o răsucire de fire de păr groase şi unsuroase în jurul cărora se înfăşură în spire rare, ţinîndu-le la un loc, o sîrmuliţă de argint. Era păr de mamut, îi explicase Mi­oara. Cunoscuse cu cîţiva ani în urmă un austriac care fusese în insulele Franz Josef, în nordul îngheţat, şi acolo era să crape de foame, cu ceilalţi tovarăşi care plecaseră să cerceteze şamanismul siberian, dacă n-ar fi găsit, într-un bloc de gheaţă, un mamut întreg, din carnea căruia trăiseră pînă-n primăvară. Din blana lui, în fantastica noapte polară, împletiseră, în cortul lor mizerabil, pulovere, pături şi podoabe. Inelul Mioarei avea şi o piatră din fildeşul aceluiaşi mamut, pe care austriacul zgîriase cu un ac ima­ginea unui fluture cu anpile-ntinse şi antenele răsucite în două spirale simetrice. Ciudat era că, dacă te uitai mai bine, aripa dreaptă a fluturelui era trasă cu o linie fermă, pe cînd cealaltă era conturată din puncte înnegrite de trecerea anilor. Cum Vasilica şi Cedric păreau să fi dispărut pe undeva (era mult trecut de miezul nopţii, perechile stăteau în umbră deasă, la măsuţe, îmbrăţişate, fără să-i mai pese cuiva de iluzionistul care rotea în mîini un evantai de cărţi de joc), Mioara o luă de braţ, abia atingînd-o, pe Maria, o ridică de la masă şi ieşiră în noaptea bucureşteană, smăl­ţată din loc în loc de petele de aur stins ale felinarelor Secession. Cîntăreaţa dădu drumul şoferului, şi cele două o luară pe jos, pe stradele pustii şi sonore, animate doar de vreo pisică furişată pe sub o poartă.

Ieşiră-n Lipscani, apoi, prin strada Carada, pătrunseră în pa­sajul Villacrosse. Trecură în galeria Macca. Luminatoarele cu gea­muri galbene de deasupra, care o făceau atît de transparentizată de soare ziua, răsfrîngeau acum palid razele cîtorva becuri electrice aşezate în felinare de fier forjat. Paşii celor două răsunau puternic prin tunelul de clădiri albe, spectrale, avînd la parter prăvălii cu obloanele trase. Ornamentaţii bogate de stuc, măşti, gorgone, ghirlande şi amoraşi, chenare şi ciubucuri încadrau ferestrele de la etaj. Mioara se opri deodată sub un felinar şi se întoarse spre Maria. În iluminaţia artificială faţa cîntăreţei îşi recăpăta aparenţa lunatică, sticloasă, desprinsă de lume, pe care o avea în spotul re­flectorului, pe scenă. Pete de violet, dungi de verde şi galben citron îi pictau arlechinesc faţa tînjitoare, pe care ochii scînteiau umed. Gura rujată părea acum aproape neagră, moale şi senzuală ca o floare. Îi cuprinse Mariei capul în palme, o privi în ochi şi, zîm-bind, îi spuse că are o garsonieră chiar deasupra, la etaj. N-ar vrea s-o vadă, în drum spre casă? Maria primi cu bucurie. Intrară printr-o poartă neagră, lustruită şi cu un număr de alamă la-năl-ţimea ochilor. Mioara trecu înainte şi, mişcîndu-şi graţios fundul de o rotunjime delicioasă, urcă pe scara cu balustradă metalică, urmată de tînăra ucenică. Un hol foarte strimt, doar cu o canapea şi o măsuţă pe care se afla o tavă de aramă bătută, avea în capătul opus scării o singură uşă, încuiată şi ea, cu un geam oval avînd de partea cealaltă perdeluţă roză. Mioara descuie şi pătrunseră într-un alcov care-o lăsă pe Maria fără suflare.

Era ca o cabină de vapor de lux, cu fereastră mică, închisă cu zăvor nichelat, licărind după perdeaua brodată cu păsări alburii. Mireasma de parfum ofilea catifeaua dulce a draperiilor şi a acoperămîntului de pat pînă la nuanţa cireşei amare. Cîntăreaţa avansa în aerul acela de consistenţa jeleului şi trase draperiile peste ima­ginea gălbuie a caselor de vizavi. În penumbră se auzi declicul unei lămpi şi întunericul se făcu roşu. Mici vaze chinezeşti şi ceşcuţele de cafea dintr-o casetă de cristal încrustată în nucul unei mobile cu intarsii înfăţişînd crini căpătară o sclipire caldă. Mioara ridică uşor capacul unui patefon şi aşeză pe tambur o placă. Braţul cromat, cu ac, hîrîi pe discul negru-roşu pînă ce se auzi un tango pe care Maria-l recunoscu imediat:

Cînd de ochii tăi adînci mi-e dor şi-n noapte Sorb o rază din seninul lor de vis Stele mici spre tine cînd mă cheamă-n şoapte Şi-s flămînd de al iubirii paradis...

În odaie nu era nici un scaun, aşa că, după ce Mioara îşi scoase pantofii şi se lungi pe pat, de-a curmezişul, cu un braţ gol sub cap, Maria se aşeză şi ea pe marginea patului. "Ce frumos e la tine!" şopti ea fermecată. Pe perete, o mască de catifea neagră o privea concentrat, cu ură în ochii decupaţi oblic. Cîntăreaţa îşi aprinse o ţigară şi, privind în tavan, unde o lampă cochetă de majolică abia se desluşea, suflă uşurel fumul, care se amestecă în ghirlande trans­parente cu braţele lămpii. Apoi se ridică într-un cot şi o privi pe Maria iarăşi, lung, în ochi, cu pleoapele pe jumătate închise, ca mai înainte sub felinar. Fata avu impresia că nu mai există nimic în lume în afara acestei odăi în care ele două se pîndeau. Inima îi deveni deodată grea, fără să ştie de ce, şi, cînd Mioara întinse mîna spre ea ca un şarpe palid, se feri uşor şi palma, apucată de degetele femeii, îi asudă brusc.

Rămaseră tăcute pînă la sfîrşitul cîntecului. Cînd acul hîrîi iarăşi pe ebonită lucioasă, cîntăreaţa se ridică vioi şi închise patefonul. Apoi dezvălui (căci fusese acoperită cu o eşarfă de caşmir înflorat) oglinda toaletei în întunecimea verzuie a căreia cele două se văzură alburiu-cafenii, cu ochi scînteietori. "Ajută-mă să-mi scot rochia", zise Mioara, şi Maria, ascultătoare ca o slujnicuţă, veni în spatele ei şi începu să descheie copcile rochiei, dezvelind ceafa şi spatele artistei, pe cînd aceasta îşi desprindea cerceii şi-şi scotea brăţările, care îi lăsară urme roşii deasupra cotului. Mioara îşi trase rochia pestexap şi rămase doar în furou, portjartier şi ciorapi de mătase, toate sclipitor de negre, ca şi părul ei tăiat scurt. "Aşa e mult mai bine", şopti şi se-ntinse iarăşi pe pat. Deşi uscată, artista avea sînii mari şi rotunzi şi fundul greu, aşa încît părea mai femeie, mai dulce pe măsură ce se dezbrăca. Maria privi timid pielea umedă a pulpelor ocrotitoarei ei, între marginea cu franjuri a furoului şi ciorapul prins cu jartieră. Toate fetele pe care ea le văzuse dez­brăcate, la gîrlă, la Tîntava, ca şi ea, ca şi sora ei, aveau picioarele pline de firişoare de păr, dar pulpele Mioarei erau ca sideful. Iar cînd cîntăreaţa îşi scoase ciorapii, rulîndu-i, fumurii ca sticla, înspre vîrful degetelor, fata văzu că tot piciorul era alb şi curat, cu unghii făcute cu ojă. "Scoate-ţi şi tu rochia", îi spuse cealaltă în treacăt, pe cînd îşi dădea jos şi celelalte dessous-uri. Spaima şi tulburarea creşteau în Maria. De ce se dezbrăcase artista? De ce nu se ruşina să-şi arate chiar totul, totul? Acolo avea şi ea păr, era singurul loc de pe corp unde era şi ea ca toate fetele, ca toate femeile. Maria nu mai văzuse o femeie atît de frumoasă. Lumina în odaie, şi parcă şi părţile ei întunecate, bănuţii vişinii ai sfîrcurilor şi triunghiul negru dintre pulpe, ardeau ciudat în aerul gros ca siropul. Stînjenită, neştiind ce să creadă, ce să simtă şi ce să facă, zise: "Dar nu mi-e cald, nu e aşa cald." "Nu, dar aşa o să te simţi mai în largul tău." Cum Maria ezita, cîntăreaţa se ridică, făcu cîţiva paşi pînă la o mică servantă de nuc sculptat şi scoase o sticlă şi două pahare cu picior. Turnă o licoare aproape neagră şi întinse un pahar fetei. Întoarse placa patefonului şi ascultară "Zaraza":

Cînd apari, senorita, în parc, pe-nserat
Curg, în juru-ţi, petale de crin,
Ai în ochi patimi dulci şi luciri de păcat
Şi ai trupul de şarpe felin.

Gustul băuturii era înşelător, dulce şi parfumat, camuflînd flacăra alcoolului, care se furişă neştiut, în scurtă vreme, prin venele Mariei, schimbîndu-i starea de spirit, domolindu-i neliniştea şi sporindu-i încîntarea de a fi acolo, în alcovul impregnat de par-fumuri, lîngă diva aceea de necrezut. Cînd se aplecase după sticlă, Mioara făcuse două cute adînci în pielea moale a pîntecului, ver­tebrele şirei spinării se iviseră ca nişte insule de piele luminoasă iar vulva, sub fesele grele, era neagră ca a iepelor în păienjenişul de păr cîrlionţat. Fata începuse să simtă că se destramă în aerul stătut al încăperii, cînd o văzu pe Mioara apropiindu-se, îmbrăţişînd-o şi sărutîndu-i gîtul cu patimă, afundîndu-şi gura şi bărbia în sco­bitura claviculei ei, aşa cum văzuse doar la cinematograf că fac bărbaţii cu fetele pe care le iubesc. "Nu-ţi fie frică, micuţo, ah, mi-e dor, mi-e dor de tine", suspina actriţa, lungită toată deasupra ei şi mîngîindu-i cu o mînă fesele. Fata o respinse doar cînd încercă s-o sărute pe gură. Atunci cîntăreaţa sări gîfîind în genunchi şi începu să smulgă hainele de pe corpul fetei, scoţîndu-i afară sînişorii aproape fără sfîrcuri, trăgînd de bluză pînă nasturii zburară prin cameră, dîndu-i jos fusta mototolită şi-ngrămădind-o spre picioare. Se-ntoarse cu faţa spre şoldurile fetei şi se-aruncă asupra lor cu sălbăticie. Maria nu se mai apăra. Ceva dulce şi grav îi iriga corpul, ca atunci cînd o auzea pe vreo ucenică mai îndrăzneaţă povestind despre dragoste, despre cum e cînd te laşi dezbrăcată. E drept, cel care dezbrăca era întotdeauna un bărbat. După ce te dezbrăca, îţi desfăcea picioarele şi-ţi băga acolo ce au bărbaţii unde tu nu ai nimic. Ce avea să se întîmple însă acum? Era cu putinţă şi cu o femeie? (Dar cine gîndea lucrurile astea în locul Mariei, căci ea parcă le privea de undeva de deasupra pe cele două femei răs­turnate pe patul larg.) Strîngîndu-i şoldurile-n palme, Mioara privea, cu faţa contractată de dorinţă, pubisul fetei, rotunjit între pulpe, în chiloţii banali şi cuminţi. Îl muşcă uşor, apoi trase în jos chiloţii pînă cînd linia părului începu să se zărească.

Abandonată şi ameţită de băutură, Maria simţi deodată cum actriţa se crispează, cum i se taie respiraţia. Gîfîiturile excitate de pînă atunci încetară, şi cîteva clipe doar scîrţîitul în gol al acului pe placă se mai auzi dintr-un colţ de odaie. Faţa desfigurată de groază a actriţei se-ntoarse spre ea, cu ochi nebuneşti, cu părul zbîrlit dea­supra urechilor. Mioara sări în picioare şi se lipi de peretele pe care era prinsă masca de catifea neagră, care rînjea acum, sinistru, lîngă obrazul ei. "Iartă-mă", strigă brusc. "Iartă-mă! Iartă-mă!" Nu striga, de fapt, erau scurte răcnete înnebunite de frică, împinse pînă la sfîrtecarea coardelor vocale, de parcă în locul tinerei ucenice ar fi apărut deodată în patul răvăşit un păianjen mare cît un om. Speriată, fata se ridică şi ea în capul oaselor. "Nu!", ţipă iar Mioara. "Nu veni! Iartă-mă!" Se ghemuise într-un colţ, ca un copil, şi-şi apăra faţa cu braţele îndoite. Apoi se prăbuşi pe-o parte şi rămase trimită pe covor. Clătinîndu-se, Maria se apropie, se aplecă dea­supra ei şi-ncercă s-o trezească din leşin. Dar muşchii celei căzute erau încordaţi ca piatra, faţa cenuşie, ochii deschişi ca ai unei moarte. Doar jugularele îi zvîcneau moale sub pielea gîtului.

Fata se trezi brusc din ameţeală şi se descoperi doar în chiloţi, într-o odaie străină. Abia atunci înţelese ce se-ntîmpla, şi o frică, şi o repulsie, şi o ură de sine, împletite de neînţeles în coşul piep­tului ei, ţinînd loc de gîndire şi luciditate, o-mpinseră să fugă. Hai­nele ei erau într-o stare jalnică, totuşi le îmbrăcă, într-un fel de frenezie, şi deschise dulapul ca să caute un şal sau altceva care să acopere nasturii rupţi ai bluziţei. Dar dulapul nu adăpostea decît uniforme! Erau uniforme negre, de ofiţeri SS, din cei pe care-i vedea zilnic prin cafenelele Bucureştiului, sau străbătînd străzile în automobile negre. Deasupra erau aranjate 5-6 şepci înalte, cu em­blema înfăţişînd un craniu rînjit, iar sub uniforme luceau perechi de cizme lăcuite. Doar în spatele cizmelor se aflau îngrămădite cîteva boarfe de damă, un fel de dominouri de carnaval şi măşti. Maria se-nfăşură cu un soi de mantie şofranie care ar fi putut trece, în oraşul înnoptat, drept şal. Mai aruncă o privire spre femeia ghemuită pe covor şi ieşi, lăsînd acul patefonului să scrîşnească mai departe pe placa rotitoare.

Străbătu repede pasajul cu paşi sonori şi se afundă în străduţele neluminate, oribile, sub stelele dinspre care venea curent îngheţat. Lătrată de cîini vagabonzi, smulsă de beţivi, confundată cu femeile uşoare care propteau din loc în loc, în preajma cîrciumilor, zidu­rile şi felinarele, fata, a cărei minte zvîcnea îmbîcsită de o drojdie murdară de gînduri, ajunse după vreo oră acasă. Vasilica nu se întorsese încă. Îşi puse cămaşa de noapte şi se întinse sub cearceaf. Se forţă să adoarmă, dar căzu într-un fel de amorţire chinuitoare. Eterul din licoarea pe care o băuse se evaporase cu totul, şi acum stomacul îi era greu de o duhoare chimică, descompusă. Transpiră, dădu cearceaful la o parte, se suci şi se-nvîrti, făcu aşternutul fleaşcă.

Din zăcerea aceea o trezi Vasilica, pe cînd mijea de ziuă. Era şi ea ameţită şi chicotea ca o nebună. Împletindu-şi degetele, în camera tot mai luminată, pe cînd afară vrăbiile începuseră să ciri­pească şi se auzea cîte un oltean strigîndu-şi marfa pe vreo stradă dir apropiere, surorile îşi povestiră ciudatele, tulburătoarele expe­rienţe din acea noapte. Tăvălindu-se sub cearceaf de rîs, Vasilica îi şopti în urechi Mariei că fusese cu Cedric, negrul, în vreo două locante, unde dansaseră şi negrul aruncase cu banii în dreapta şi-n stînga, că mîncaseră raci mari de tot cu gheaţă pisată împrejur şi băuseră o licoare în flăcări. Negrul sorbise din ea şi deodată suflase o limbă de foc spre tavan, ca un balaur, de afumase prismele de cuarţ ale policandrului. Şi apoi ieşiseră pe stradă şi Cedric dansase şi cîntase pe tot drumul, făcînd pe macadam zgomote răpăitoare cu pantofii de lac, "ştii, Marioara, cum toacă popa la biserică", iar ea rîdea cînd, făcînd piruete, negrul cădea deodată în genunchi, la picioarele ei, cu braţele întinse ca pe scenă, cu faţa întoarsă spre ea şi rînjind cu dantura lui de ivoriu, ca să se ridice brusc şi să-şi reia ţopăitul şi cîntatul pe englezeşte. Făcea din gură ca trompeta, ca saxofonul, ca măturicile de la tobe, bătea cu palmele lui caraghios de albe-n burlane..., încît fata nici nu ştiuse cînd ajunseseră la Cedric acasă, într-o odaie din piaţa Lahovari. Dar ce odaie! Pe pereţi, un fel de rogojini pe care erau presărate măşti "ca ale noastre, de la capră, dar mai slute, diavoli adevăraţi de-ai negrilor lui", iar într-un colţ un idol stacojiu "cu aia atîrnîndu-i pînă la genunchi". Într-o vitrină cu nenumărate ceşti de cafea şi pahare se zărea ceva întunecat şi hidos. Văzînd că Vasilica priveşte speriată într-acolo, Cedric rîsese, deschisese uşa de sticlă şi scosese de păr afară un cap de om mic cît un pumn, smochinit, dar cu trăsături vii şi expresive. "Omul ăsta a trăit", îi explicase negrul, "dar acum puterea lui e a mea." Era un cap adevărat de om, şi Cedric se juca cu el cum ar fi răsucit pe deget o minge. Tot în acea vitrină mai erau nişte fălci livide de crocodil, căscate larg, pline de dinţi ascu­ţiţi ca acele. Vasilica ştiuse de cînd primise să intre în odaie că se va culca în noaptea aceea cu Cedric. Spre deosebire de sora ei mai mică, ea nu mai era fată: avusese chiar în sat un "drăguţ", iar de cînd veniseră la Bucureşti se dusese, ca o fată veselă şi sănătoasă, cu încă doi, un funcţionar la Regia Alcoolurilor şi un student la medicină, pe care nu-i mai numea însă drăguţi, ca la ţară, ci "şan-ticleri", cum se zicea la mahala în acea vreme. Nu-i displăcea să aibă o aventură, pentru plăcerea ei, şi cu un şanticler negru atît de simpatic ca Cedric. Dar, Dumnezeule, ce ieşise! Vasilica dădu drumul altor hohote de rîs, şi ochii începură să-i lăcrimeze. Totul fusese atît de caraghios! Negrul turnase o băutură în pahare şi începuse să îngîne nişte litanii pe o limbă drăcească. Nici nu se uita la ea. Pocnea din palme şi boscorodea. Începuse să-i curgă sudoa­rea pe frunte şi pe fălci. Cămaşa i se udase aproape deodată, şi prin pînza umedă ieşiseră la iveală muşchii puternici, bine delimitaţi. Îşi smulsese deodată cămaşa, apoi îşi trăsese pantalonii vărgaţi, gata să-i rupă, şi rămăsese gol ca o fiară, mirosind cum miros leii în arenele circului. Ochii i se făcuseră rotunzi, cu corneea galbenă ca şofranul. Cînd sărise în picioare, Vasilica se speriase, crezuse că se va repezi la ea, dar Cedric deschisese doar uşa unui dulap şi scosese de-acolo o uniformă nemţească "de hiclerist", pe care-o aruncase pe pat. Privind-o sălbatic, îi spusese s-o îmbrace. "Şi mi-am tras pe mine pantalonii-ăia strîmţi şi mi-am încheiat pînă la gît vestonul cu cruci de fier, după-aia mi-am tras cizmele şi mi-am pus şapca. M-am încins cu centura de piele şi m-am uitat în oglindă. Ştii că-mi venea bine? Da' cam atîrnau toate pe mine, erau făcute pe măsura unui bărbat..." Apoi Cedric îi dăduse un bici de piele groasă, rotundă, cu care-i poruncise să-i tragă pe spinare fără milă şi să-i zică-n toate felurile: negru împuţit, cocotă bărbătească, fiu de curvă... Îl bătuse toată noaptea de făcuse scurtă la mînă, şi asta fusese tot. Cedric îşi vărsase de cîteva ori sămînţa în cearceafuri, dar de ea nu se atinsese.

Maria ridicase braţul şi privea umbra lui pe perete. Îi povesti şi ea surorii despre cîntăreaţă. O vreme îşi bătură capul să înţeleagă ce anume o-nspăimîntase atît pe Mioara. Hotărîră că nu putea fi altceva decît fluturul de piele roşiatică de pe şoldul Mariei, pe care femeia îl văzuse abia cînd îi trăsese chiloţii în jos. Dar de ce se-ntîmplase astfel, ce-nsemna pata asta pentru cîntăreaţă? Îşi aduseră aminte că ea avea în deget un inel cu un fluture săpat în fildeş. Surorile se gîndiră să fa£ă-ntr-un fel ca să afle ce se petrecea cu adevărat, dar în ziua următoare veni peste Bucureşti marele bom­bardament, şi acea noapte vrăjitorească intră în uitare.

Dimineaţa, după ce tremuraseră o noapte-ntreagă în adăpost, ţipînd la fiecare zguduire a pămîntului şi explozie asurzitoare, surorile găsiră cartierul în ruine. Deasupra, pe cerul albastru, transparent, fără realitate, americanii scriseseră cu fumul colorat al avioanelor VICTORY, şi literele se destră-maseră, rămînînd doar un şir de norişori împrăştiaţi de vînt. Din nenumărate case mai rămăseseră-n picioare doar cîteva ziduri, ca nişte bucăţi de măsele cariate. Acoperişuri făcute praf iveau cîte un om luptîndu-se cu bucăţi de burlan şi cabluri, încercînd să mai salveze cîte ceva. Vitrinele prăvăliilor erau ţăndări, şi copii vaga­bonzi jefuiau manechinele. Un tramvai se aşezase de-a curmezişul străzii, răsturnat pe-o parte, iar o şină ridicată la verticală, pînă la primul etaj, arăta parcă spre cer. Soldaţi prăfuiţi alergau în dez­ordine, în braţe cu scaune, vaze, covoare făcute sul. Un cap de gorgonă de ipsos, de deasupra unei intrări, avea înfiptă direct între ochi o schijă triunghiulară de oţel vînăt, care-şi ascuţea umbra, ca un ceas solar, pe obrazul, pe urechea şi pe doi şerpi ridicoli din capelura încîlcită a furiei.



va urma


















Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu